PREDICĂ LA DUMINICA A - XXXIII - A ,DUPĂ RUSALII !

                                                    21  Februarie 2016 !

           PREDICĂ , la Duminica Vamesului si a Fariseului !

Cuvânt la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameşului şi a Fariseului - Sfântul Ioan Gură de Aur

  Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului Predici

 

Să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.

Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameşului şi a Fariseului

Smerenia nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iar pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia - păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul.
Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Şi ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul din Evanghdie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul.
Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra - cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora. Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocură, s-a dezbrăcat de păcate şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iar acela nu.
De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuidilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei şi păcatele sale i s-au iertat.
Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieşeau şi aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul.
Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să dobândească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite?
De aceea, vă rog şi vă îndemn..., să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale şi cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.
Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo curăţit şi să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare. Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”.
El nu vorbeşte numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia de a fi mai cinstiţi decât alţii şi de a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi răbda acestea, nu stă în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste, ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceştia? Vrem să vedem cine sunt acei fericiţi şi de trei ori fericiţi, care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât de mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora.
El a strigat către dânşii şi a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iar între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai de pe urmă decât toţi” (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori.
Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei.
Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii - a Vameșului şi a Fariseului - Pr. Vasile Gordon

  Preot Vasile Gordon Predici

 

Astăzi ne găsim, cu ajutorul Domnului, pe prima treaptă a „scării” Triodului, în duminica cunoscută îndeobşte sub numele de „a Vameşului şi Fariseului”.

„Uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă! Că aleargă duhul meu la biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul spurcat; ci, ca un îndurat, curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale...” (din cântările Triodului).

Iubiţi credincioşi,

Această frumoasă alcătuire liturgică din rânduiala Utreniei, pe care am auzit-o astăzi, care ne cheamă stăruitor la pocăinţă, anunţă începutul unei noi perioade din cursul anului bisericesc, a Triodului, ce cuprinde zece săptămâni, asemănătoare cu o scară pe care urcăm, treaptă cu treaptă, spre Sfintele Paşti. Iar treptele „scării” sunt evidenţiate mai ales de cele zece duminici care marchează, de fapt, începutul săptămânilor: patru pregătitoare, a Vameşului şi Fariseului, a Fiului Risipitor, a Izgonirii lui Adam din Rai şi a Înfricoşatei Judecăţi şi şase ale Postului Mare, a Ortodoxiei, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfintului Ioan Scărarul, a Cuvioasei Maria Egipteanca şi a Floriilor.
Fericit creştinul care nu lipseşte de la nici o Sfântă Liturghie, având, astfel, privilegiul să urce duhovniceşte şi în această perioadă, pas cu pas, fără întreruperi ale firului liturgic! Căci, se ştie, o rupere a unui fir obişnuit (de aţă, să zicem) presupune facerea unui nod, iar firul înnădit nu mai are subţirimea şi eleganţa celui fără noduri.
De aceea, vă fericim pe toţi cei care şi astăzi aţi arătat dragoste faţă de Sfânta Biserică, îndemnându-vă să fiţi prezenţi mereu, fără întrerupere la Sfintele Liturghii.
Astăzi ne găsim, cu ajutorul Domnului, pe prima treaptă a „scării” Triodului, în duminica cunoscută îndeobşte sub numele de „a Vameşului şi Fariseului”. Cunoaşteţi cu toţii pilda lor, cum s-a rugat fiecare: fariseul cu mândrie şi aroganţă (de fapt, nu s-a rugat ci s-a lăudat), iar vameşul cu smerenie, cu umilinţă şi mai ales, cu discreţie.

Iubiţi credincioşi,

Ne propunem acum, cu ajutorul Domnului, să vorbim despre discreţie, ca cel mai plăcut şi frumos detaliu al smereniei. Potrivit dicţionarelor explicative, cuvântul „discreţie” are două sensuri: 1. Discret este omul care ştie să păstreze o taină; 2. Omul rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni, care nu atrage atenţia, nu şochează.
În cazul Vameşului, pe care dorim să-l luăm exemplu, desigur, ne interesează cel de-al doilea sens. Aşadar, Vameşul, cu toată păcătoşenia pe care o mărturisea (păcătoşenie reală...) s-a dovedit a fi discret, adică simplu, lipsit de afişaj, căci s-a rugat fără zgomot, într-un loc retras, fără a rosti vorbe multe şi mari, ci, cu lacrimi zicând doar „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Urmarea o ştiţi, din cuvintele Mântuitorului: s-a întors la casa lui mai îndreptat, decât acela, decât fariseul... . Cuvântul „îndreptat” are aici sens de „mântuit”, pentru că, în limbaj doctrinar ortodox, atunci când vorbim de mântuire personală, sau subiectivă, folosim termenul de
îndreptare.
Iată, iubiţi credincioşi, cât de plăcut este înaintea Domnului omul discret! După cum şi nouă ne sunt foarte dragi acei semeni pe care-i vedem şi-i simţim că fac cu discreţie orice lucru, fie că sunt veseli, fie că sunt trişti, când vorbesc sau cântă, când fac o faptă bună şi mai ales când se roagă.
Ca o mică ilustrare a virtuţii discreţiei, amintim acum o pildă sugestivă din Pateric: „Spunea Avva Daniil: Ne-am dus odată la Avva Pimen şi am gustat împreună şi după ce am gustat împreună, ne-a zis nouă: 'Mergeţi de vă odihniţi puţin, fraţilor'. Deci s-au dus fraţii să se odihnească puţin şi eu am rămas să-i vorbesc deosebi şi sculându-mă am venit la chilia lui. Deci dacă m-a văzut că vin la el, s-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit, că aceasta era lucrarea bătrânului a le face toate în ascuns... . S-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit..., adică n-a vrut să ştie ucenicul că el se roagă, dorind să fie discret.
Aşadar, discreţia, minunat detaliu al smereniei! Căci spune un proverb ce merită a fi reţinut: „Un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră de înţelepciune”. Auziţi? Discreţia preferată înţelepciunii! Iar un alt proverb spune despre opuşii celor smeriţi, că „indiscreţii nu au loc nici în iad!”.
De aceea credem că virtutea discreţiei trebuie s-o vedem cu deosebire la vameşul pe care ni-l dă exemplu Mântuitorul, încercând, desigur, s-o imităm, fie în biserică, fie acasă, la serviciu, pe stradă sau în oricare alt loc, în bucurie sau tristeţe, în sănătate şi boală, deţinători de funcţii mari, sau în condiţia de simpli cetăţeni.

Iubiţi credincioşi,

Spre vieţuirea în discreţie ne cheamă şi Sfântul Apostol Pavel în câteva cuvinte pe care le-am citit pe fugă de multe ori, poate. Iată ce le spune la un moment dat corintenilor (şi nouă, tuturor, desigur): „Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar fi stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece...” (I Cor. 7, 29-31). „Vremea se scurtează”, adică timpul acestei vieţi este foarte preţios: din clipa în care corintenii au fost încreştinaţi, se impunea să conştientizeze importanţa „vremii vieţii” în lucrarea mântuirii. De aceea li se atrage atenţia să nu se ataşeze mai mult decât strictul necesar de cele lumeşti, căci chipul lumii acesteia trece.
Sfaturi întru totul valabile şi pentru noi, cei de azi. Numai că trebuie să vedem în sfatul Marelui Pavel şi o invitaţie la discreţie. Cu alte cuvinte, ar vrea parcă să ne spună „Faceţi-le pe toate ca şi cum nu le-aţi face, adică discret, fără zgomot, fără văicăreală, fără afişaj. Tainic, delicat, cu deplină smerenie...”. Adică nu indiscret ca fariseul, care cu mult zgomot şi lăudăroşenie s-a postat într-unul din locurile cele mai din faţă ale Templului, spre a fi văzut şi aplaudat. Lui şi celor asemenea lui se potriveşte avertismentul Mântuitorului: „Adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor!” (Matei 16, 16). „Îşi iau plata” ei singuri, aici, pe pământ, nemaiavând ce nădăjdui la trecerea pragului în veşnicie.
De aceea, rugăciunea (şi orice faptă bună) trebuie făcută urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: „Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi ascultaţi...”. Şi iarăşi: „Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii...”. Şi altele asemenea, despre care citim la Evanghelistul Matei (Predica de pe munte).

Iubiţi ascultători,

Împlinind, astfel, chemarea la discreţie făcută nouă de Mântuitorul Iisus Hristos prin exemplul vameşului, nădăjduim că va spune şi despre noi, după fiecare Sfântă Liturghie, s-a întors mai îndreptat la casa lui, iar la apusul vieţii pământeşti, mai îndreptat, adică mântuit, la sălaşul din ceruri. Amin.