PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA , DIN DUMINICA A 12 A DUPĂ RUSALII !

                         La 31  August  2014 , 

     Punerea în raclă a Brâului  Maicii  Domnului  !

                                                ...

Predica la Duminica a XII-a dupa Rusalii

Mareste imaginea.

Predica la Duminica a XII-a dupa Rusalii
( Despre desavarsirea crestina )

De voiesti sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile tale tale si le da saracilor si
vei avea comoara in cer. Dupa aceea vino si urmeaza-Mi (Matei 19, 21)

Iubiti credinciosi,

Idealul fiecarui crestin pe pamint este mintuirea sufletului, adica dobindirea vietii vesnice. Pina la intruparea si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mintui, caci raiul era inchis si nu era revarsat peste lume harul Duhului Sfint. De aceea toti dreptii Vechiului Testament asteaptau izbavirea sufletelor lor prin moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu.

Mintuirea, dupa invatatura Sfintei Evanghelii si a Bisericii Ortodoxe, se dobindeste prin pazirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atit in decalogul Legii Vechi, cit si in Noul Testament, numit si legea Harului. Orice crestin care doreste sa se mintuiasca trebuie sa savirseasca aceste trei conditii: sa aiba credinta dreapta in Dumnezeu; sa aiba harul Duhului Sfint, care se da tuturor prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfinta Impartasanie, Nunta, Preotia, Maslul si sa implineasca poruncile cuprinse in Sfinta Evanghelie. Fara aceste trei conditii obligatorii, nu este mintuire. Una din ele daca lipseste, omul nu se poate mintui si isi pierde sufletul sau, "care este mai scump decit toata lumea".

Aceasta este mintuirea pe calea poruncilor, comuna si obligatorie tuturor oamenilor care cred in Dumnezeu si doresc sa mosteneasca viata vesnica. Dar mai este si o alta cale de mintuire, mult mai grea, anume calea desavirsirii crestine, pe care au mers toti sfintii, apostolii, mucenicii, ierarhii si cuviosii. Pentru ca nu este obligatorie, ci benevola, ea este numita in Sfinta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe aceasta cale merg de obicei calugarii, sihastrii, vaduvele, crestinii care au o chemare speciala de la Dumnezeu si o evlavie deosebita pentru rugaciune, post, infrinare, metanii, lacrimi si saracie totala de cele materiale. Aceasta este calea sfinteniei, a indumnezeirii si a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a intelege mai bine cele doua cai de mintuire, sa va reamintim pe scurt textul Evangheliei de astazi.

Un tinar bogat s-a apropiat de Iisus Hristos si L-a intrebat: Invatatorule bun, ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica? Iar Domnul i-a raspuns: Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile! Si ii aminteste citeva din Decalog: Sa nu ucizi, sa nu fii desfrinat, sa nu furi, sa nu marturisesti strimb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Insa tinarul era un om credincios si corect. De aceea a raspuns lui Hristos: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sint citeva din poruncile principale care asigura mintuirea tuturor celor ce merg pe aceasta cale. Si tinarul din Evanghelie le pazea cu sfintenie. Oare citi tineri de astazi mai implinesc cu atita credinta poruncile lui Dumnezeu? Citi dintre fiii si fiicele dumneavoastra va mai asculta, merg la biserica regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugaciune seara si dimineata, se pazesc de betie si desfriu?

Dar tinarul din Evanghelie nu era multumit sufleteste. El simtea ca sufletul sau dorea ceva mai mult, adica o viata mai inalta, unita deplin cu Hristos. De aceea intreaba: "Ce imi mai lipseste?" Pina aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum incepe calea desavirsirii, a urcusului duhovnicesc spre Hristos, care nu este usor de strabatut.

Si iata ce i-a raspuns Mintuitorul Hristos: Daca voiesti sa fii desavirsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza Mie (Matei 19, 20-21). Doua lucruri ii cerea Hristos tinarului care dorea desavirsirea: sa se lepede de cele materiale, prin impartirea averii la saraci si sa urmeze lui Hristos, parasind casa, rudele si toate grijile pamintesti. Cine nu urca ambele trepte ale desavirsirii: lepadarea de cele trecatoare, adica saracia de buna voie si urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desavirsirii. Daca numai una o facem si a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fara o nastere duhovniceasca din nou, fara dezbracarea de patimi si de grijile lumii, nu ne putem imbraca cu haina unei vieti noi in Hristos. Citi oameni nu sint saraci in lume, si chiar fara familie, dar nu urmeaza cu toata inima lui Hristos, pentru ca nu se pot lepada de patimile cele ascunse: de gindul mindriei, al slavei desarte, al desfrinarii, al iubirii de bani, al lenevirii si mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapada de voia proprie si de patimile ascunse din minte si inima, nu poate face voia lui Hristos si nu-L va putea purta in inima sa plina de idolii patimilor. Unii ca acestia nu pot urca pe scara desavirsirii crestine. Printre acestia se numara si tinarul bogat din Evanghelie, care, auzind ca i se cere sa-si dea averea la saraci pentru a urma lui Hristos, s-a intors intristat la casa sa.

Iubiti credinciosi,

Pazirea poruncilor Legii, unita cu credinta dreapta in Hristos, aduc mintuirea omului, dar nu-l fac desavirsit. Acest lucru il arata marele Apostol Pavel cind zice: "Nimic nu a desavirsit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mintuitorul, zicind: Eu am venit ca viata sa aiba, si din belsug sa aiba (Ioan 10, 10). De aici trebuie sa intelegem ca alta este treapta celor ce intra in viata, adica se mintuiesc, si alta este treapta celor ce voiesc sa aiba si mai multa viata, adica a celor desavirsiti. "Cei ce se mintuiesc, mostenesc viata cea vesnica, iar cei ce sint desavirsiti, nu numai ca se mintuiesc, dar mostenesc vistieriile slavei celei dumnezeiesti din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucuresti, 1875).

Prin calcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa si rascumpararea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a mostenit cerul. De aceea, in Sfinta Evanghelie, Mintuitorul nu a zis: "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este imparatia raiului", ci "Imparatia Cerurilor", sau "Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, ca a acelora este imparatia raiului", ci "Imparatia Cerurilor". Asa a binevoit Preabunul nostru Mintuitor si Dumnezeu, Care a venit in lume ca prin jertfa si rascumpararea Sa, sa dea mai mult decit am pierdut la inceput prin zavistia diavolului. Cu adevarat aici s-a implinit cuvintul care zice: Unde s-a inmultit pacatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).

Despre faptul ca sint diferite trepte ale slavei in cer pentru cei ce se mintuiesc, ne arata si Sfintul Apostol Pavel care zice: Alta este stralucirea soarelui, alta este stralucirea lunii, si alta stralucirea stelelor, si stea de stea se deosebeste in stralucire (I Corinteni 15, 41). Insusi Mintuitorul a aratat zicind: In casa Tatalui Meu multe locasuri sint (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Parinte Efrem Sirul, aratind deosebirea acestor locasuri ale sfintilor din cer, zice: "Multe locasuri ale Tatalui, arata Mintuitorul masura mintii celor ce se salasluiesc in cer, adica despartirile si deosebirile intru care cu mintea se vor desfata dreptii si sfintii in veacul viitor. Ca nu cu despartirea locurilor, ci cu rinduiala darurilor sint multe locasuri... Caci in veacul ce va sa fie, toti dreptii se vor salaslui intr-o bucurie, cu nedespartirea, si fiecare dupa masura sa, dintr-un soare gindit se straluceste, si dupa a sa vrednicie trage bucurie si veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire si forma. Si nu vede cineva masurile celui ce il intrec pe el, nici a celui mai jos decit dinsul ca nu cumva, vazind darul covirsitor al prietenului sau, sau lipsa, sa-i fie aceasta pricina de intristare sau suspin...".

Sa ne intoarcem acum la cuvintul nostru, despre desavirsirea omului. Auzim pe Mintuitorul nostru in Sfanta Evanghelie, zicind: Fiti desavirsiti, precum Tatal vostru cel ceresc este desavirsit (Matei 5, 48). In ce consta desavirsirea omului pe acest pamint? La aceasta intrebare ne raspunde Sfintul Apostol Pavel, zicind: Dragostea este legatura desavirsirii (Coloseni 3, 14). Adica cel ce are desavirsita dragoste fata de Dumnezeu si de aproapele sau, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desavirsirii in viata sa. Acest adevar ni-l arata si Sfintul Maxim Marturisitorul, zicind: "Cel desavirsit in iubire a ajuns la culmea nepatimirii si nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, cautind la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este in el deosebire, nici barbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate si intru toti Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfantul Ioan Scararul spunea ca "desavirsirea este invierea sufletului mai inainte de invierea trupului".

Sfintul Nichita Stihatul spune ca desavirsirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la inceput a naturii omului, asa cum l-a creat Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, si bun foarte, cum era el in rai inainte de cadere".

Iar Sfintul Isaac, fiind intrebat de unde cunoaste cineva ca a ajuns la masura desavirsirii, zice: "Cind se va misca pomenirea lui Dumnezeu in mintea omului, indata inima lui se porneste, spre dragostea lui, si ochii lui pogoara lacrimi cu indestulare, ca dragostea din pomenirea celor iubiti aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodata nu este lipsit de lacrimi, fiindca de-a pururea isi aduce aminte de Dumnezeu, incit si in somn vorbeste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucreaza unele ca acestea care este semn al desavirsirii oamenilor in viata lor" (Filocalia X, Bucuresti, 1981).

Iubiti credinciosi,

Pina aici am vorbit despre desavirsirea sau indumnezeirea omului in Biserica Ortodoxa, dupa Sfinta Evanghelie si Sfintii Parinti. Acum sa vedem cum intelegem noi desavirsirea si cum o putem realiza astazi.

Cel mai sigur se realizeaza desavirsirea recomandata de Hristos in Sfinta Evanghelie de astazi, in cadrul vietii monahale. Intrucit aceasta Evanghelie este singura care sta la baza intemeierii monahismului crestin, idealul de desavirsire in credinta, in rugaciune si dragoste se realizeaza mai ales in cinul monahal. Oare calugarii nu renunta de buna voie la avere, la cinste, la familie, la toata libertatea vietii pamintesti si, prin cele trei voturi monahale ascultare, saracie de buna voie si curatie nu isi inchina trupul si sufletul slujirii lui Hristos pina la moarte? Calugarii au facut dintotdeauna cele mai mari eforturi si jertfe pentru desavirsire.

Aceasta o dovedeste la noi numarul mare de manastiri si schituri peste o mie incepind din secolul IV pina astazi, numarul mare de sihastri si chilii pustnicesti, ca si marea vocatie ce o au romnii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sint considerati niste eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume si pentru tara, s-au jertfit in adinc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu si mintuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desavirsirea prin smerenie, prin rugaciuni, prin post si jertfire de sine. Ei au aparat cel mai mult Ortodoxia si viata morala in rindul credinciosilor nostri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiti cu multi fii sufletesti, ierarhi cuviosi, luminatori si slujitori alesi ai Bisericii si ai neamului. Este destul sa amintim de sfintii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Radauti, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfantul Calinic de la Cernica si, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu si prin pilda lor indeamna si pe credinciosi sa traiasca in lume o viata crestina curata, smerita, unita cu Hristos.

Dar si in familie se poate duce o viata crestina, inalta, sfinta, daruita lui Hristos. Oare ce sint acele mame sfinte, cu copii multi, crescuti in rugaciune si bucurie, daca nu niste femei desavirsite in rabdare si iubire? Ce sint acei credinciosi cu viata curata in lume care iau drumul manastirilor sau traiesc in feciorie si vaduvie neintinata prin sate si orase? Apoi, citi crestini ascunsi nu traiesc in lume plini de sfintenie, de pace, de mila, arzind de dragostea lui Dumnezeu?

Sa pastram cu rivna evlavia si exemplul personal al parintilor nostri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor si sfintilor nostri. Astazi este desavirsit cel ce se roaga neincetat, cel ce este impacat cu toti oamenii, cel ce miluieste, se smereste si se jertfeste pentru apararea dreptei credinte, pentru bunacresterea copiilor si pentru mintuirea tuturor in Hristos.

Sa rugam pe Fiul lui Dumnezeu, Mintuitorul lumii, sa ne ajute tuturor pe calea desavirsirii in dragoste, in credinta si in rugaciune, spre lauda lui Dumnezeu si mintuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Brâul Maicii Domnului, comoara de mare preț a Vatopedului

Posted by Laurențiu Dumitru

Cea mai mare comoară a Vatopedului o reprezintă Brâul Maicii Domnului, ţesut din păr de cămilă (Irinarh Şişman, care l’a văzut îndeaproape, „cu binoglu”, spune că „e din două bucăţi şi îi ţesut din aţe de păr de cămilă, şi în mijloc îi cusut cu aţe de aur de mâna împărătesei Zoi, care au primit tămăduire de la acest sfânt brâu”) chiar de către cea care a luat în pântecele ei pe Cel necuprins, spre mântuirea noastră.

Dăruit în chip minunat apostolului Toma, care venea prin văzduh către locul unde fusese înmormântată, el a fost în acest chip şi semn al ridicării Preacuratei la cer. Pentru o vreme, brâul sfânt a rămas în Ierusalim şi tot aici s’a întors, graţie credinciosului împărat Theodosie cel Mare (379-395), după ce un timp a zăbovit în Cappadocia. Cel care l’a adus la Constantinopol în anul 395, a fost tocmai Arcadius, fiul lui Theodosie cel Mare şi cel despre care se spunea că a fost salvat dintr’o furtună pe mare, chiar de Maica Domnului (Vatos-paediou – copilul din tufişuri). A fost păstrat în Nea Roma de mai multe biserici: mai întâi în cea a Sfinţilor Apostoli, apoi în ctitoria împărătesei Pulcheria, Vlaherne (până în timpurile lui Justinian aici s’a aflat la loc de cinstire împreună cu „broboada, acoperământul capului” – de la care vine sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului din 1 octombrie), Chalkopatri (de la anul 565) şi Hagia Sophia. Zoë, soţia lui Leon cel Înţelept (886-912), a fost vindecată de duhuri necurate prin puterea acestui sfânt brâu („Zoi, avea boala epilepsiei şi s’a închinat la sfântul brâu, puindu’l pre ea şi s’a făcut sănătoasă”)  şi în semn de preţuire şi recunoştinţă, l’a cusut cu fir de aur şi l’a reaşezat în racla în care’l pusese Arcadius (eveniment marcat în calendarul ortodox la 31 august).

Vlahii şi bulgarii lui Ioniţă Caloian iau din Constantinopol nepreţuita cingătoare a Maicii Domnului („biruind pe Alexios Angelos al III-lea, ca recompensă de despăgubire a luat… cinstitul brâu”), pentru ca aceasta să fie dăruită în veacul următor mănăstirii Vatopedou, de către cneazul sârbilor Lazăr I Hrebeljanović 1372-1389 („Lazăr, cu adjutorul lui Dumnezeu, regele Sîrbiei şi împărat al grecilor, dăruiesc această sfântă cruce cu brâul Maicii Domnului monastirei Vatopedului, a împărăţiei mele anul 1389”, scrie pe dosul unei cruci păstrate în mănăstire.). Se pare însă că basileul Ioan VI Kantakuzenos (1347-1354) – monahul Ioasaf de mai târziu, apărătorul isihasmului şi al sfântului Grigorie Palamas (pe care l’a şi răscumpărat din robia turcească!) – şi nu craiul sârb, a adus cele trei părţi ale brâului Maicii Domnului spre păstrare vatopedinilor. Eruditul monarh şi monah avea să moară la Mistra în 1383, însă nepreţuita cingătoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, n’avea să mai părăsească sfânta mănăstire athonită, decât pentru binecuvântate pricini (cum a fost cea în care a îndepărtat ciuma din 1813 de pe pământurile Valahiei, sau holera din imperiul otoman, la 1871).

Două părţi mai mici ale brâului au fost dăruite la 1522, mănăstirii de maici Kato Xenias (din eparhia Volosului), bucata cea mai mare fiind păstrată şi astăzi la Vatopedu într’un sipet de argint, frumos lucrat de meşterii Ungro-Vlahiei secolului al XVIII-lea. Marea preţuire pe care au arătat’o dintotdeauna românii acestui veşmânt al Fecioarei Maria s’a materializat într’un paraclis cu hramul „Brâului Maicii Domnului”, zidit în mănăstirea athonită de binecredinciosul voievod Neagoe Basarab în timpul domniei sale (1512-1521), refăcut apoi, tot cu danii româneşti la 1796 şi înzestrat în veacul al XIX-lea cu o remarcabilă catapeteasmă nouă.

                                                   Cu dragoste, Maria.