26 IUNIE 2007 , după amiaza !
M-am culcat puţin, eram obosită ca după serviciu. Dar nu am făcut decât să închid ochii şi să stau aşa ca să mă relaxez.
Într-o clipă mă văd ca fiind sub CERUL liber, un Cer ca un amurg ; nu eram pe Pământ cu trupul ,ci eram la câţiva metri mai sus, deasupra pământului ,întinsă ca si în pat, la orizontală ,dar nu eram în pat ci în aer suspendată. De jur împrejurul meu, văd nişte persoane ca nişte umbre negre, ce se miscau în jurul meu, şi vorbeau între ele, dar eu nu înţelegeam ce spuneau. Nu puteam să mă misc, nu puteam să clipesc, eram conştientă ,doar că eram întinsă fără voia mea, pe ceva nematerialnic; eram ca si legată de acel obiect invizibil.
Îmi doream să deschid ochii, dar nu puteam ! Încercam doar cât să-mi mişc pleoapele şi LUMINA mă orbea, mă frigea , mă curenta !
Deşi CERUL era ca de început de noapte, fără LUNĂ, fără Stele, eu numai dacă clipeam şi întrezăream LUMINA aceasta albastră, simţeam că mă frige, că mă orbeşte.
Mai sus de locul unde eram eu întinsă, veneau în jos spre mine, FULGERE DE LUMINĂ , arcuite. Din toate părţile mă înconjurau aceste fulgere arcuite., ca nişte ţurţuri de ghiaţă atârnau în jos, până la mine. Erau arcuite, dar cădeau în linie verticală în jos, şi toate erau orientate spre mine, şi toate m-au înconjurat.
Persoanele din jurul meu, nu le vedeam decât ca pe nişte umbre şi se agitau în jurul meu ;nu puteam să-mi dau seama câte erau.
Văzând că nu pot deschide ochii din pricina LUMINII ALBASTRE, care mă frigea , mă curenta, de as fi dorit să deschid ochii, am încercat să mă ridic, din locul în care eram întinsă.
Reuşesc cu greu ca să mă ridic şi să mă sprijin doar în cotul stâng, atât am putut a mă ridica, dar am căzut înapoi mahmură, ameţită, o stare de rău general. Strigam la umbrele din jurul meu, care îmi ţineau trupul pe mâinile lor, acum vedeam că ei mă susţineau, dar ei parcă nici nu mă auzeau, erau ca nişte roboţi care mă inspectau.
După mult efort mental şi fizic, reuşesc totuşi să mă ridic şi să rămân sprijinită în cotul stâng.
Întorc privirea spre în jos, spre locul în care fusesem şi m-am ridicat puţin, şi văd partea de sus, din trupul meu, din care mă ridicasem puţin,.
O treime din trup, partea de sus, era goală ca o carcasă, iar la partea de jos, încă mai eram şi eu.
Îmi zic în sinea mea, că nu se poate să mă fi desprins de trupul de carne, atunci când m-am ridicat în cotul stâng, şi totuşi mă simţeam uşurată că nu mai existam şi în acea partea a trupului de carne.Deci ,eu eram cu privirea mai sus de trup, şi tot eu eram şi acolo întinsă, întreagă.
Mai fac un efort mare şi ies cu totul din trup, ca dintr-un sicriu şi-l lasi gol. Asa am ieşit eu din trup si l-am lăsat gol, ca pe o învelitoare. Acum eram cu faţa înspre Pământ, si priveam la trupul meu suspendat în aer, trup care îmi provoca greaţă, o repulsie puternică. Mă întrebam cum de am putut trăi atâţia ani în hoitul acela.
Trupul meu acum, era acolo întins pe mâinile acelor umbre, iar eu priveam de sus ,Când m-am desprins cu totul din trup, a fost instantaneu.
Acum eram uşoară ca un fulg si uimită de felul cum arăta găoacea în care sufletul meu, a trăit atâţia ani.
Pur şi simplu îmi făcea rău să-l privesc. Îmi doream ca să mă îndepărtez de TRUPUL meu, de pe braţele acelor umbre care mi-l cărau ,aşa întins cum era ţeapăn.
Când m-am desprins cu sufletul de trup, eram veselă şi uşoară şi bucuroasă că am scăpat de hoitul în care am trăit atâţia ani.
Mă simţeam eliberată de toate grijile şi de toate problemele ,şi era tare frumoasă viaţa aşa, fără de trup.
Zburdam prin aer, sub CERUL ca un amurg, precum un fluture pe câmpie, în timp ce trupul ,mai bine zis hoitul, era susţinut de acele umbre şi era inert !
Puteam să călătoresc cu puterea gândului, oriunde doream, si CERUL în acest moment, nu mă mai orbea. Mi se părea ca asa era firesc, în acele momente.
Aveam acum un trup nou, ca din ceaţă densă, ca un fum dens, sau ca un abur dens, dar care îmi croia toate formele trupului de carne. Aşa mă vedeam eu, înafara trupului de carne.
Când am revenit în trupul de carne, fără să văd cum am intrat la loc, am deschis ochii şi eram toată leoarcă de apă, şi am tresăltat de pe pat, ca la un şoc electric.
Închipuiţi-vă fraţilor să vă vedeţi în două locuri în acelasi timp. TRUPUL din carne inert, şi TRUPUL ca din abur, cu mâini si picioare, cu toate ale trupului, doar că din abur alb dens.
Dorinţa este aceea de a te îndepărta cât mai repede de TRUPUL de carne, de carcasa trupului în care a locuit sufletul.
Când ne desprindem de trup, este ca si cum ne-am dezbrăca de haină că e prea cald, şi care este lucru firesc.
Aşadar fraţilor, EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE !!!
Cu dragoste, Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu