SFÂNTUL CUVIOS ANTONIE , DE LA IEZERUL - VÂLCEA !
CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ !
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul - Vâlcea a fost aromân din Ianina (ţinutul Pindului). Toată viaţa s-a ocupat cu negoţul. La bătrâneţe a intrat în monahism şi s-a nevoit într-o peşteră de lângă Schitul Iezerul - Vâlcea.
Născut în anul 1628, din părinţii Iane şi Stana, la vârsta de 20 de ani sfântul era un vrednic şi cunoscut negustor. Majoritatea oamenilor ţinutului Pindului se îndeletniceau cu comerţul. Comercianţii aromâni, bucurându-se de privilegii comerciale speciale încă din timpul Sultanului Murad al II-lea (1421-1451), faţă de care făcuseră act de supunere, aveau deplină libertate de a circula în tot Imperiul otoman şi în ţările vasale.
Aşa se face că, în anul 1648, tânărul Antonie părăseşte Ianina şi se îndreaptă către Ţara Românească. Aici descoperă o ţară bogată, înfloritoare şi paşnică, condusă cu înţelepciune de drept-credinciosul Voievod Matei Basarab (1632-1654). Tânărul Antonie se îndreaptă spre Oltenia, stabilindu-se la Râmnicu Vâlcea, unde se şi căsătoreşte cu Despina, după legea creştinească. Viaţa acestora a fost organizată pe temeiul învăţăturii: rugăciunea, postul, milostenia, frecventarea bisericii. Dumnezeu a binecuvântat această familie cu un copil pe care l-au botezat Mihail şi pe care l-au îndrumat către preoţie. Timp de 44 de ani, Antonie a continuat preocuparea părinţilor săi, comerţul, făcând multe fapte de milostenie creştinească şi îmbogăţindu-şi sufletul cu alese virtuţi.
Monah la bătrâneţe
Ajuns la vârsta de 64 de ani, drept-credinciosul Antonie s-a hotărât să îmbrăţişeze vieţuirea monahală. Călătoriile lui Antonie prin satele Olteniei, mai ales în ţinutul Vâlcei, cu ocazia bâlciurilor organizate de ziua hramurilor mănăstirilor, când comercianţii veneau să-şi vândă marfa, i-au purtat de multe ori paşii pe la sfintele mănăstiri.
În anul 1692, în timpul domniei Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714), episcopul Ştefan al Râmnicului, care îl cunoştea, îi recomandă Mănăstirea Sărăcineşti, terminată în anul 1688, la construirea căreia evlaviosul comerciant contribuise financiar. Atunci a primit numele de Antonie. Nu se cunoaşte numele avut mai înainte.
Cuviosul Antonie a fost cuprins de dorinţa de a întreprinde o călătorie la Locurile Sfinte, cu gândul de a se retrage la Sfântul Munte din Grecia, pentru a se osteni şi a trăi o viaţă călugărească mai aspră. Dar cum plecarea la Locurile Sfinte se făcea numai cu aprobarea episcopului locului, acesta nu acceptă cererea Cuviosului Antonie, văzând în el o personalitate de mare valoare şi spunându-i că există şi la noi locuri asemănătoare cu cele din Muntele Athos.
Locul unde, la recomandarea episcopului, s-a retras Cuviosul Antonie să trăiască în deplină asceză a fost Schitul Iezerul.
Nevoinţele de la Iezerul
Ajuns aici descoperă schitul ruinat, dar s-a bucurat să trăiască în sihăstrie, de aceea purcede la refacerea lui. În jurul lui se adună mulţi ucenici şi la schit încep să vină mulţi credincioşi, astfel că Sfântul Antonie a simţit nevoia de o mai mare singurătate şi linişte.
Cercetând prin locuri pustii şi căutând sălaş de liniştire, din voia lui Dumnezeu a găsit o peşteră, la care, şezând câteva zile şi rugându-se cu lacrimi, i s-a arătat în vedenie să se apuce să sape cu dalta şi ciocanul şi să facă o biserică în peşteră, în piatră. Cuviosul Antonie primeşte binecuvântarea episcopului pentru acest fel de vieţuire şi împlineşte porunca dumnezeiască, dăltuind timp de trei ani în stâncă un paraclis, chilia şi mai apoi îşi sapă mormântul în stâncă la gura peşterii.
Cuviosul era foarte nevoitor. Ziua lucra în grădină şi în livadă, iar noaptea se consacra privegherii. Dormea doar câteva ore din noapte, dar şi atunci nu dormea în pat, ci pe un scaun din piatră. A luat cu el şi câţiva ucenici care se nevoiau în chilii separate, adunându-se la Liturghia care se oficia, de către unul dintre ei, în bisericuţa din peşteră.
Cuviosul Antonie a trecut la cele veşnice la vârsta de 92 de ani, într-o zi de luni, la 23 noiembrie 1720, după 28 de ani petrecuţi în viaţa monahală, ştiindu-şi de mai înainte data morţii. Aşa se face că, înainte cu 40 de zile, a chemat pe ucenicul său, Nicolae ieromonahul, spunându-i că sfârşitul i se apropie şi se va muta din viaţa aceasta, iar după moarte trupul să-i fie înmormântat în gropniţa pe care şi-a săpat-o, iar osemintele să nu-i fie dezgropate.
După moarte, sfântul s-a arătat de mai multe ori, în vedenie, ucenicilor săi, făcând minuni şi semne prin care s-a dovedit că e sfânt.
Sfântul Calinic de la Cernica, pe când era ierarh la Râmnic, a voit să-i dezgroape osemintele, dar în timpul privegherii o stâncă s-a rostogolit peste mormânt, împlinind astfel dorinţa cuviosului. Sfântul a fost canonizat în anul 1992. Prin vrerea Sfântului Cuvios Antonie, sfintele sale moaşte sunt acum dezgropate şi expuse spre închinare.
Cu dragoste, Maria.
