LA MULTI ANI CU MULTĂ SĂNĂTATE ,SI CU MULTE IMPLINIRI SUFLETESTI , TUTUROR SĂRBĂTORIŢILOR!
30 NOIEMBRIE 2016 !
SFÂNTUL APOSTOL ANDREI , OCROTITORUL ROMÂNIEI !
DUMNEZEU
şi MĂICUŢA DOMNULUI ,să vă binecuvinteze cu Mila si cu Darul Său,iar
Sfantul Apostol Andrei ,sa va ocrotească cu Sfintele Sale
Rugaciuni,către Mântuitorul Hristos si către Maica Domnului !
Sfântul Apostol Andrei !
Cel Întâi chemat de Iisus Hristos ,la Apostolie !
Apostolul Românilor !
"Am aflat pe Mesia , Care se tălmăceşte Hristos "
Viaţa Sfântului Apostol Andrei,
Cel întâi chemat !
Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune
către toţi sfinţii, de vreme ce ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui
Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci,
învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum
se roagă de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.
Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare
le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot
ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu
bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine
a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de
mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea
lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui
cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi
dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind
văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor,
răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.
Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au
îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti,
vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni.
Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe
care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire
şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a
adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri,
vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.
Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:
Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu
prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci
ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege
am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart
corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de
multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în
primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii
prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în
primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în
privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori,
în frig şi fără haine".
Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la
înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la
lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul
lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe
Cruce pentru mîntuirea noastră.
Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor
Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după
vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă
îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale.
Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune,
judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este
Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi
petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o
spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.
Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea
ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul
Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică
şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său,
verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se
numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte "casa vînătorilor". După
cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru,
Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este
Hristos.
Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii
amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat
pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în
Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi
Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a
luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar
dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să
petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.
Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile
de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a
dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la
înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă
în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi
avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura
Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de
mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a
afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.
Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul
ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este
Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui
Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi
pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a
mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a
zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.
Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au
lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se
şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi - care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi.
Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo,
căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol
Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el
singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.
După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos.
N-a zis: "Am aflat un mesia, ci pe Mesia". Ce va să zică aceasta? A
arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit
proorocii. "Acela este Iisus". Pentru aceasta n-a zis că "am aflat un
mesia", adică pe un oarecare Hristos, căci "mesii" şi "hristoşi" se
numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era
amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.
Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele
său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe
Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru.
Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos
amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul.
Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a
închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de
soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis
ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de
Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.
Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără
să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan
Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu
înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care
l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?
Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici
nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit
dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin
cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El,
Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea
oamenilor.
Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine.
Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era
Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au
propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe
Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos
cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele
maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul
Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl
cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.
Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni
înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan
Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi
Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut
nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan
Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată
prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă,
prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de
săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.
Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi
S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în
corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva,
nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe
dascălul lor, Ioan, închis în temniţă - căci Dumnezeu fiind, cunoştea
că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni.
Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice
evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat,
nici nu au întîrziat, nici nu au zis: "Să cîrpim mrejele noastre şi apoi
vom veni după Tine". N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele,
corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui
Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese
despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut,
făcîndu-se de El.
Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui
Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura
lui Hristos, pentru care s-a şi numit "întîi chemat". Căci Andrei a
înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El
este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate
tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se,
pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai
cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui
Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.
După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a
încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru
Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că,
deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu
stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar
Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.
Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului
şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor
le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite
făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu
adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic
nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă
înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.
După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo
nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I
asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce
atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos - că
aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să
ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele
cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de
femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece
coşuri de fărmituri.
Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din
dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de
Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei
Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala
Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi
Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii
Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica
şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi
din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror
limbă o învăţaseră.
Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse
atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El
poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru
aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L
vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos.
Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei
cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar
Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi
cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o
avea el către Hristos.
Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos,
pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.
Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit,
S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a
adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în
muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile.
Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în
toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii,
adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de
pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.
Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire
pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut
sorţul să propovăduiască în toată Bitinia - şi se numeşte Bitinia tot
locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul
Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă
la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea
Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă
părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă
acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui
Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala,
care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se
numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă
la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion
pînă la Paleapatra.
Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări
amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le
înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte
neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare
Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului
Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă
înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.
Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la
mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a
slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea
călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte,
nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a
închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a
zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul
lupilor..., să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l
pot ucide.
Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind
plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu
sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă
la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte
ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici
la propovăduire.
Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar
mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul
cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu
neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi
necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu
lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei,
vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.
Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o
cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre
Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută
douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi
oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească,
iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi
păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de
străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe
drumeţi.
Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi
socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi
să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind
sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor,
unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine
este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.
Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat
şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din
toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai
înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume,
aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a
învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi
după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus
pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni,
după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la
ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.
Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul
şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei;
robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi
bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua
tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul
acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor
feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din
iudeii care crezuseră.
Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea,
învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta
s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri
din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea,
ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi
mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în
gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo
praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se
întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe
Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a
venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi
dascăl al neamurilor.
Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După
aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la
cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.
Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la
Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta
lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se
numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul
Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să
biruiască, a numit-o Niceea.
Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi
se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se
vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a
umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum
este acum.
În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd
mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai
întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor.
Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd
minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe
ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei
bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor
fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi
înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel
de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea
şi-i omora.
Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale
Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi
din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh
rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele
pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui
Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a
lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci
izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi
sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.
Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a
hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în
care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de
înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot
asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon
şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul
de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la
Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte
mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.
Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa
precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe
ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate
le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele
potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a
propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.
După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care
se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că
ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi
creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de
marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau
dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.
Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd
închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în
ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca
să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut
minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui
Hristos, dascălul lor.
Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei
doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece
apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai
înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar
sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.
Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia
este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci,
îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul
Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar
sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu
sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.
Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis
temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii,
privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii
îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte
fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi
fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din
chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a
pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.
Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în
noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat
sănătos. Şi nu numai aceasta, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase
unul din mîncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea,
binecuvîntîndu-l pe dînsul, învăţîndu-l şi îndemnîndu-l să nu se
lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul
dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavînd nici măcar un
semn de răni, încît ar fi putut zice că vine de la vreun praznic,
bucurîndu-se.
Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de
răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de
minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos;
căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la
picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. După aceea, sfîntul,
învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului şi botezîndu-i în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, i-a făcut pe dînşii robi ai lui
Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a
făcut sfîntul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre
care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.
O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman
l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea
aruncat în drum. De acest lucru înştiinţîndu-se apostolul, s-a dus acolo
l-a locul unde era mortul. Şi făcîndu-i-se milă de mama celui ucis,
apoi vrînd să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune
l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au
văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut
în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai
iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi
din sinopeni cu Sfîntul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos
şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a dus a doua oară în cetatea
Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.
Deci, botezînd şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră
necredincioşi din întîia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea
Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvîntul bunei credinţe semănîndu-l şi
pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcîndu-i şi cu Sfîntul
Botez luminîndu-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se
numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni
cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din
afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau
neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul
filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dînşii.
Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rîvna propovăduirii, ca pe o
ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor
că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici
cît un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile,
pescarul înfruntînd învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor
plecînd sufletele acestora, şi către buna credinţă întorcîndu-i, s-a dus
la Ierusalim şi s-a întîlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un
sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.
Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor
pentru pricinile ce se întîmplase în vremurile acelea, poate cineva să
cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca
Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt
şi celelalte. Iar după ce s-a sfîrşit praznicul, luînd cu sine pe
apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi
pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte
Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.
Deci, acolo puţine zile petrecînd apostolul Andrei, pe Matia şi
pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a
întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în
ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi
întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi,
intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina
lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de
Dumnezeu.
Însă nici de mîntuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a
lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu
totul nesupuşi, urînd nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se
duce de la dînşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămînţă a
cuvîntului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfînta credinţă, iar buna
supunere a vosporanilor lăudînd-o, s-a dus la dînşii. Vosporanii se
numesc toţi aceia care locuiesc în strîmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta
de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea
Moreii.
La Vosporani a petrecut Sfîntul Apostol Andrei multă vreme, căci
i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului,
în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi
cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi
cu multă înţelepciune de mîini făcute, care întrec tot meşteşugul.
Deci, petrecînd la Vosporani multă vreme, de acolo Sfîntul Andrei
s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi
oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte
învăţături lesne primitoare aflîndu-se. Acolo intrînd cu înţelepciune şi
propovăduind cuvîntul dreptei credinţe şi făcînd minuni, i-a întors la
cunoştinţa de Dumnezeu.
În acest chip vînînd apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti
cuvîntători, aducîndu-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a
mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns
pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas
într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii
care erau cu dînsul: "Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o
să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi
multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu
Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei".
Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o
cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul
său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin
părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a
Novgorodului.
De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţînd
iarăşi acolo cuvîntul Domnului, şi mai întorcînd şi pe ceilalţi oameni,
cîţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintîi şi pe cei
credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui
loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.
De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea
în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică - cît
este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a
adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o
"Cetatea lui Constantin".
În această cetate mergînd acest mare apostol, a făcut şi acolo
asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţîndu-i şi cu
Sfîntul Botez luminîndu-i, a întors şi pe bizantini la lumina
cunoştinţei de Dumnezeu, făcîndu-i fii ai luminii prin primirea
credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezînd-o păzitoare şi
apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de
pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfîntul Stahie, unul din
cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care
este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.
Deci întru această cetate asemenea învăţînd şi propovăduind
cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcîndu-i la cunoştinţa Darului,
le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în
cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi
întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi
biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici
însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin
Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua
şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.
După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al
Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea
care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a
intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa
unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o
grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa
lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie
sănătos, neavînd nici urmă de boală.
Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia
antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al
cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de
viaţă. Sfîntul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob,
nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a
trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bîntuie cu totul de cumplita
boală, ci numai cu cuvîntul zicînd: "În numele Domnului nostru Iisus
Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!" Şi îndată, o, minunile
Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela,
mergînd la stăpîna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întîmplat.
N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila,
stăpîna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel
încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici
bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci
bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea
Egheat.
Într-o boală ca aceasta aflîndu-se, şi-a adus aminte de străinul,
de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecît, l-a chemat, şi după
ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a
pus sfînta sa mînă pe femeia cea bolnavă şi numaidecît s-a făcut cu
totul sănătoasă. Această minune văzînd-o Egheat, a luat multă avuţie şi a
aruncat-o la picioarele apostolului, rugîndu-l să o ia pentru doctorie.
Dar scopul Sfîntului Apostol nu era să strîngă bogăţia cea
vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mîntuirea poporului şi pentru
pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfîntul
nicidecum nu a primit, ci mai vîrtos a zis: "Dascălul nostru Hristos aşa
ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi". Acestea zicîndu-le sfîntul şi învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului, s-a dus de la dînşii.
Umblînd prin cetate, a văzut zăcînd într-un cerdac pe un om
slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputînd să umble nicidecum,
nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar
sfîntul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi
nu numai minunile acestea le-a făcut Sfîntul Apostol Andrei acolo, ci şi
ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din
cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai
cît l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a
botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi
propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.
Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele
întorcînd la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată
Ahaia, făcîndu-i turmă a lui Hristos şi popor sfînt, se bucura şi se
veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea
creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe
idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii
oamenilor, dînd cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei
adevărate. Apoi, adunîndu-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele
Apostolului.
Iar el a lăudat osîrdia lor şi socoteala cea bună a primit-o, iar
avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei
lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii,
care în puţine zile s-a săvîrşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se
slujea Sfînta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei
hirotoniţi de Sfîntul Apostol Andrei, ascultînd şi învăţătura cea de
miere izvorîtoare a sfîntului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile
lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi
purtător de lege este şi al Aşezămîntului celui vechi şi al celui Nou,
care la sfîrşitul veacului S-a pogorît din cer şi S-a întrupat din
Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru
mîntuirea neamului omenesc.
Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat - despre care
mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o
apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru
slujba împărătească pe care o avea şi să se sîrguiască ca să-şi ia
iarăşi stăpînirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era
înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena,
unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul
lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte
mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era
vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzîndu-le Stratoclis,
plîngea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei
boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la
cunoştinţa adevărului.
Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit
aşa: "Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, avînd în mîinile
tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om
străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără
plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască
şi pe tine de supărarea aceasta să te mîngîie şi să te veselească. Căci
şi eu, precum ai auzit, cît de cumplită boală aveam încît şi de viaţă
mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvînt al lui sînt acum sănătoasă".
Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfîntul. Şi numai
cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din
locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte
legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi
Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut
creştini, botezîndu-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfîntul
şi în toate zilele învăţau de la dînsul cunoştinţa cea mai desăvîrşită a
tainei sfintei credinţe creştineşti.
Acestea astfel făcîndu-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la
Roma. Şi după cîteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea,
fiind botezată şi nevrînd să se împărtăşească cu bărbatul ei cel
necredincios şi nebotezat, întîi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după
cîteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde pînă la sfîrşit,
s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: "Ea, de cînd
tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănîncă,
nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteala şi
cu scopul ei, de un oarecare om bătrîn şi străin care este aici.
Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mînie,
şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop
avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, cîtăva vreme l-a pus în
temniţă, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul
nopţii, Stratoclis, luînd pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau
mai sîrguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa
care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o
străjuiau.
Deci acolo ducîndu-se, încetişor au bătut la uşă încît să audă
sfîntul. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au
intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele
sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească şi să-i
împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfîntul multe zicînd, i-a
învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis
hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace.
Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile
temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru
aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.
Deci, antipatul, văzînd că femeia lui Maximila, cu totul s-a
lepădat de dînsul, aprinzîndu-se de mînie, a hotărît asupra Sfîntului
Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfîntul
Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi
viaţă veşnică a sfîntului, căci vrea să se facă împreună părtaş al
patimilor lui Hristos, dascălul lui.
Pentru aceasta, ducîndu-l ostaşii ca să-l răstignească, văzînd
crucea a lăudat-o pe dînsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a
suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo,
învăţîndu-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurîndu-se, iar ostaşii
lui Egheat, făcînd voia domnului lor, au pironit pe cruce mîinile şi
picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia
au scris aşa:
"Pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu
ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem
tuturor Bisericilor, care sînt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la
Miazănoapte, care sînt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace
vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvîrşit Dumnezeu în Treime,
întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel
născut, întru adevăratul Sfîntul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru
Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfîntul
Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzînd-o, am biruit
şi după cît am putut o istorisim".
Antipatul Egheat, întorcîndu-se de la Roma cu stăpînire înnoită
şi intrînd în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în
Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul
Andrei, i-a zis: "Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a
cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să
te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci
de la aceia care nu sînt dumnezei".
Iar Egheat a zis către dînsul: "Au tu eşti Andrei care risipeşti
locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea
vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au
poruncit să o piardă?"
Sfîntul Andrei a zis: "Împăraţii Romei încă nu au cunoscut
aceasta, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pămînt pentru mîntuirea
oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sînt
dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi
învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci mîniind pe
Dumnezeu să se întoarcă de la dînşii şi să nu-i asculte. Iar cînd se va
mînia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci
diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpînire şi pînă întru atît îi amăgesc
pe dînşii încît îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva
avînd, decît păcatele lor pe care le duc cu ei".
Egheat a zis: "Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le
propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce". Sfîntul
Andrei a răspuns: "O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum
Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat
Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt
martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai
dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea
mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său,
ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul
acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit". Iar Egheat
a zis: "Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia
pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost
răstignit pe cruce".
Apostolul a răspuns: "Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei
voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie". Iar el a răspuns: "Nu este
aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele". Sfîntul Andrei a
răspuns: "Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a
mă asculta cu îndelungă răbdare". Egheat a zis: "Iată, te ascult pe
tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi
poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta". Iar apostolul a
zis: "De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea
niciodată". Egheat a zis: "Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa
dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte".
Apostolul a răspuns: "Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă
tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor
este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd
adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău". Egheat a zis:
"Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi
porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel
este?"
Sfîntul Andrei a răspuns: "Aceasta este care o vei învăţa de la
mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să
cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin
călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea
neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de
moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care
a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se
naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui
Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea
veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se
întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi
mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe
Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor
omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea
amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa".
După acestea Egheat a zis: "Aceste cuvinte povesteşte-le acelora
care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce
jertfă zeilor, apoi bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe
care tu o lauzi".
Sfîntul Andrei a răspuns: "Eu Unuia, Adevăratului şi
Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie,
nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană,
care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se
împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd
Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu
adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea,
însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu".
Egheat a zis: "Cum poate fi aceasta?"
Sfîntul Andrei a răspuns: "Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca
să înveţi aceea pentru care întrebi". Egheat a zis: "Eu acea învăţătură
de la tine cu chinuri o voi cerca". Apostolul a răspuns: "Mă mir de
tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei
putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui
Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede
că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi
voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat,
petrece întreg întru Împărăţia Sa". Egheat a zis: "Dacă este omorît, şi
de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?"
Apostolul a răspuns: "Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea
cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată
această taină".
Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în
temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult
popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe
Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe
dînşii, învăţîndu-i şi grăind: "Nu prefaceţi pacea Domnului nostru
Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus
Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi
împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în
uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.
Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi
singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a
nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile
voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de
este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica
aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni
sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă
voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit
niciodată.
Căci durerile acestea vremelnice, deşi sînt mici, cu înlesnire se
rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup,
singure se sfîrşesc. Durerile acelea sînt cumplite, care sînt acolo
veşnice, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci
fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata
spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să
treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu
Hristos şi veţi împărăţi cu El".
Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe
popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus
înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: "Oare socotit-ai
să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi
a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se
duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc". Sfîntul Andrei a
răspuns: "A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei
crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a
trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui".
Egheat a zis: "Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei
amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă
jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu
fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine
să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să
fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea
prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru
necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe
care tu o lauzi".
La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: "Ascultă, fiule al
pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine
sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu
tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai
înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini
Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în
întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte
asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît
voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi
răbda pentru El".
Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată.
Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au
ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către
dînsul: "Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că
de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni". Sfîntul Andrei a
răspuns: "Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea
Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem;
iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă
ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru
pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce
pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi,
iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea
nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic".
Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul
Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l
pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa
legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.
Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire,
alerga poporul, strigînd: "Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul
lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?" Iar Sfîntul Andrei ruga
poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie
şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care
era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a
strigat cu glas mare:
"Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele
Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni
Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu
dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce
fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu
bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt
ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că
totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce,
care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului
meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat
te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele.
Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin
tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine".
Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat
chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi
picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea
împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era
şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: "Cu
nedreptate pătimeşte acest bărbat sfînt". Iar Sfîntul Andrei întărea pe
cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor
vremelnice, învăţîndu-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de
acum, pe lîngă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.
Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigînd şi
zicînd: "Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi
învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi
coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe
cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea".
Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii
ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd
pe Egheat, a zis către dînsul:
"Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos,
apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă
numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să
ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci
acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi
mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă
pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci,
îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea
aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă".
Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul,
apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau
unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci
păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu
glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe
crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă.
Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am
mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a
Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse
Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te
vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a
fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu".
Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un
fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el,
încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre
dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate
de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat
sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea
Domnului.
Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit
ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui
Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul
propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind
cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice
răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos
păgînul, s-a zdrobit şi - după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.
Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui
senator, care crezuse în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al
apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc
însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său
Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus
trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine
păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai
mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit
două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.
Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la
veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pămînteşti şi stricăcioase
dobîndind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.
Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din
Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala
şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin
între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta.
Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a
luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat
Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.
Deci, acest Constantie, a primit în inima sa o dorire bună şi de
suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele
Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în
biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele
Constantin. În acea vreme Sfîntul Artemie, care a mărturisit credinţa
mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în
Alexandria, şi pe dînsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta.
Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească
în această lăudată slujbă.
Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele
Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele
Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale
Sfîntului Apostol Andrei.
Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în
Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie
închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea
vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a
dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei
binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost
prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile
binecredincioşilor creştini.
Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfîntului Apostol Andrei,
acestea sînt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui
Hristos, cel întîi chemat. Aşa a petrecut sfîntul, aşa s-a nevoit, aşa a
schimbat vînarea de peşti pe vînarea de oameni, aşa a dobîndit
împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia
cea rînduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicînd: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.
Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea.
Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui,
ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi
aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se
cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui
fără de început, şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu dragoste, Maria.
