COPIII LUMII MOR DE FOAME ! HRANITI COPIII SUBNUTRIȚI !BOGAȚII CARE-ȘI ȚIN BOGAȚIILE NUMAI PENTRU EI,MAI BINE NU SE MAI NĂȘTEAU!

                               Dragii mei,

În aceasta dimineata in zori de zi,ma trezeste un glas care striga pe un ton ridicat,asa:

              "Copiii Lumii sunt subnutriți !
                Copiii Lumii, trebuie hraniti !

Dar un alt glas Prieteni,un alt glas spune asa:

               Subnutritie, subnutriti !
      Copiii acestia sunt subnutriti.
Nu bănuiesc copiii aceștia subnutriti,nu banuiesc nimic.
        Copiii subnutriți trebuie hraniți!
         Trebuie hraniti copiii Lumii."



Prieteni dragi, copiii Lumii sunt subnutriti.
Câti dintre copilasii de pe Pămant sufera de foame si de sete, câți mor din cauza lipsei alimentelor de baza.
Dragii mei, sunt atâtia oameni bogati, putrezi de bogati si nu dau nicio felie de paine acestor copii subnutriti.
Dar ,iata ce spune acum un glas din Cer:

            "Bogații  care-și țin Bogațiile numai pentru ei,mai bine nu se mai nășteau !"

Prieteni dragi, sa fim buni si milostivi cu toti cei care nu au ce mânca si ce îmbraca. 
Sa fim buni si milostivi cu vaduvele si copiii orfani.
Sa fim buni si milostivi dragilor, cu toti cei care sunt mai napastuiti decat noi.
Iata ce ne spune Mult Prea  Milostivul DUMNEZEU ,in PILDA Bogatului căruia i-a rodit Ţarina:

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarinaSfanta Evanghelie din  Duminica a 26-a dupa Rusalii ne prezinta chipul unui bogat lacom, nemultumitor si nemilostiv, ajuns intr-o stare de robie a sufletului sau, printr-un atasament exclusiv de bunurile materiale limitate si trecatoare din lumea aceasta.

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face ca nu am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo toate roadele mele si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Insa Dumnezeu i-a zis: 

Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? 

Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori pentru sine insusi si nu se imbogateste in Dumnezeu."  (Luca 12, 16-21)

Evanghelia ne arata ca, deodata, pe neasteptate,  Dumnezeu i-a facut bogatului o surpriza cu o recolta foarte mare de cereale, ca sa vada cum o foloseste.

Dumnezeu l-a miluit din belsug pe bogat fara ca acesta sa fi avut vreun merit; i-a facut un mare dar, asteptand ca si el, la randul sau, sa faca daruri altora. Dar nu a fost asa.  Recolta aceasta neasteptata, in loc sa il umanizeze pe bogat, il dezumanizeaza; in loc sa il apropie de Dumnezeu si de semeni, il indeparteaza de Dumnezeu si de semeni, il insingureaza.  De ce? Pentru ca atitudinea lui spirituala fata de un dar material neasteptat care vine din marinimia lui Dumnezeu devine  o atitudine patimasa,  care-i schimba insusi modul de a rationa, il "innebuneste" din cauza lacomiei sufletului sau pentru bunurile materiale.  In loc sa multumeasca lui Dumnezeu si sa ii ajute pe semenii sai care au nevoie de hrana, bogatul lacom uita de Dumnezeu si de semeni. El nici nu multumeste lui Dumnezeu, nici nu miluieste pe saraci, ci se gandeste doar la sine,  se asigura material, dar se insingureaza spiritual,  nu se consulta cu nimeni, ci vorbeste doar cu sine insusi, pentru ca se gandeste numai la sine insusi. 

"Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani;  odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te"(Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stapanit de o lacomie fara margini si o  iubire patimasa de sine,  despre care Sfintii Parinti ai Bisericii invata ca este inceputul tuturor patimilor. Sfantul Maxim Marturisitorul spune caiubirea de sine  a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf.  Fac. 3, 6), iubire trupeasca (patimasa) de sine. Aceasta a facut ca grija lui principala sa fie, de-atunci, aceea de  a discerne intre ceea ce este placut si ceea ce este dureros, pentru a alege fara abatere doar placerea simturilor, considerata ca fiind binele vrednic de dorit.  Asa a ajuns omul sa cultive, de fapt,principiul propriei sale morti,  considerandu-l, din inselare, plenitudine a fiintarii lui. Asadar, in jurul iubirii patimase de sine, ne spune Sfantul Maxim,  "se invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul relelor..."

Astfel, pacatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam si Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunostinta, neascultare, nepostire si nepocainta, a avut ca urmare moartea spirituala si fizica a omului (cf.  Romani 6, 23).  Pentru Adam si Eva, darurile create si limitate au devenit mai importante decat Creatorul si Daruitorul lor nelimitat si vesnic. Atitudinea lor n-a fost euharistica, ci posesiva si exploatatoare.  Profitul devine mai valoros decat Persoana.  Dar cand omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creatia devine ostila omului, iar relatiile dintre oameni se degradeaza (cf.  Facere 3, 1-18).  Cand creatia inceteaza de a mai fi fereastra si scara de urcus spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despartitor, idol si mormant al omului  (cf.  Facere 3, 19). 

Iar din acest determinism inrobitor al pacatului - fiindca si iubirea placerii, si refuzul durerii nasc deopotriva patimile - firea omeneasca a putut fi eliberata numai prin iconomia Intruparii Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu,  "tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate"2. Numai  prinHristos Domnul si  in  El,  firea umana a biruit definitiv atat puterea ispitei placerii, cat si pe cea a fricii de durere.  Astfel a fost dobandita pentru om putinta nepatimirii, adica a libertatii desavarsite fata de pacat si fata de patimile egoiste - boli sufletesti prin care el este subjugat si impins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Intruparea Domnului, spune Sfantul Maxim, veacurile pregatirii tainei celei din veac ascunse (cf.  1 Tim. 3, 16) s-au incheiat, dar cele in cursul carora  "ne va arata Dumnezeu bogatia covarsitoare a bunatatii Lui, lucrand in cei vrednici indumnezeirea"3, n-au ajuns inca la sfarsit. Cand se vor implini si acestea, El se va uni cu toti,  "dupa har, cu cei vrednici"  si  "in afara de har, cu cei nevrednici"4. Celor dintai li se va darui astfel o bucurie negraita si nesfarsita, in timp ce pentru ceilalti ramanerea in afara harului si a legaturii iubirii va fi traita ca un chin nemasurat si vesnic, pentru ca s-au inchis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine fata de Dumnezeu, fata de creatie si fata de semeni, ca si cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a carui gandire autosuficienta nu se mai refera la Dumnezeu,  omul insusi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent si etern in el.  El parca este condamnat sa se multumeasca doar cu o existenta efemera si cu fericirea limitata pe care o procura avid si cu orice pret in lumea materiala limitata si perisabila.  Toate acestea se realizeaza in societatea secularizata care isi este suficienta siesi,  se inchide in ea insasi ori devine totalitarista si opresiva in numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transforma repede in idoli sau in ideologii ale puterii.  Comunitatea contemporana, chinuita de egoism si indiferenta, a devenit astfel o simpla "existenta comunitara", lipsita de roadele adevaratei comuniuni izvorate din iubire si ajutorare.  Intr-un spatiu al profitului neconditionat, oamenii sunt transformati adesea in obiecte sau in cifre cu semnificatii economice.  Unii sociologi contemporani au afirmat ca dintre toate civilizatiile existente pana acum in istorie, civilizatia actuala este cea mai narcisista, care iubeste sa se vada pe sine si sa se asculte pe sine, sa se laude pe sine, sa se rezeme doar pe sine si sa fie siesi suficienta. Omul narcisist nu are alta preocupare decat propria persoana. De aceea, civilizatia narcisista este de fapt o civilizatie autosuficienta, aroganta si individualista, fara referire la valori eterne sau transcendente. 

Viata omului care traieste fara a se mai raporta la Dumnezeu si la semeni este de obicei impovarata de atasarea cu patima de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava si privilegiile demnitatilor lumesti, de cautarea aproape cu disperare a placerii egoiste. Astfel, omul uita usor, asa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu a unit lumea aceasta "cu luptele, ostenelile, sudorile", ca veacul de acum este doar "stadion", iar abia cel ce va sa fie este "cununa". Irationalitatea celui care se supune de voie "celor mai slabe ca umbra", adica patimilor egoiste, este insa platita scump inca de aici,  prin trairea continua si chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale,  pierdere care va veni inevitabil. Insa perceperea vremelniciei realitatilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providential pentru ca el sa-si ridice privirea mintii si toata dorirea sa catre statornicia si bucuria netrecatoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se intampla in viata aceasta si-L va slavi pe Dumnezeu in orice imprejurare a vietii, asa cum invata Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand:  "Iti merge bine? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si binele ramane. Iti merge rau? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si raul se duce".

Insa omul secularizat contemporan percepe aceasta lume ca si cum ar fi realitatea ultima si unica, pe care o foloseste ca si cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creatie.  Astfel, omul nu mai este responsabil in fata Creatorului si se comporta in creatie de o maniera egoista, posesiva si chiar iresponsabila, fara a se ingriji de viata generatiilor viitoare.  Lacom de castig sau profit imediat si nelimitat, omul secularizat exploateaza in mod excesiv si nerational pamantul, fara sa-i protejeze sanatatea sa naturala. Prin urmare, omul nu mai sfinteste pamantul, ci il otraveste, il degradeaza si-l imbolnaveste.  Ca atare,  criza ecologica sau criza mediului inconjurator este o consecinta a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.  Acesta nu mai ia in considerare  legatura de viata  care exista intre creatie si Creator, intre dar si Daruitor. Omul uita sau nu vrea sa-si mai aminteasca de faptul ca Dumnezeu este daruitorul existentei create, natura si om. Asadar, libertatea omului, a fiecaruia si a tuturor impreuna, este cea care poate transforma o legatura sanatoasa si sfanta a vietii intr-o legatura a degradarii si a mortii. 

Pe de alta parte, ratiunea umana credincioasa si rugatoare vede toata  creatia ca dar al lui Dumnezeu,  un dar care trebuie cultivat si impartasit. Deci, ea este o casa euharistica sau recunoscatoare in fata Ratiunii divine care a creat lumea. Mai mult, ratiunea rugatoare  considera pe fiecare om ca fiind o icoana sau un chip al lui Hristos.  In rugaciune, ratiunea umana contempla intreaga creatie in iubirea si mila lui Dumnezeu, iar nu in singuratate si suficienta sau in incertitudine si hazard.  Hristos ne spune ca trebuie sa ne iubim aproapele asa cum El il iubeste, asa cum Dumnezeu il iubeste (cf.  Ioan 15, 12). Adica  noi trebuie sa iubim pe aproapele in prezenta lui Hristos si cu iubirea pe care Hristos ne-o daruieste in Duhul Sfant.  De aceea, Sfintii Parinti fac diferenta intre iubirea naturala egoista, care e deseori marcata de pacat, si iubirea ca dar al Duhului Sfant, care este comunicat in rugaciune si in toata viata sacramentala a Bisericii. Nu trebuie deci sa ne iubim aproapele intr-un mod posesiv si utilitarist, ci in mod  euharistic  (recunoscator), ca prezenta si dar pentru o comuniune sfanta si mantuitoare (cf.  Matei 25, 31-46), ca intalnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoias. Ratiunea luminata de credinta rugatoare confirma adevarul ca  fiinta umana este creata pentru viata vesnica,  pentru Inviere, pentru a participa la bucuria si iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru ca cel ce iubeste pe Hristos va fi mentinut vesnic de Hristos in aceasta iubire divino-umana. De asemenea,  dogmele credintei crestine sunt dogmele vietii vesnice si ale libertatii infinite,  intrucat continutul lor intim si ultim este iubirea insasi a lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, Care ne reveleaza si ne comunica viata infinita si vesnica a Sfintei Treimi.

Asadar,  Evanghelia de azi, randuita de Biserica sa fie citita la inceputul Postului Nasterii Domnului, ca perioada de urcus interior al sufletului in comuniunea sfintilor implinitori ai voii lui Dumnezeu si pregatire duhovniceasca pentru intampinarea marii sarbatori a Craciunului,  este un indemn la schimbarea modului de a vietui, cautand mai intai de toate  "imbogatirea in Dumnezeu"  prin comuniunea cu El in rugaciune si cu semenii in faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp in care omul trebuie sa asculte mai mult cuvantul lui Dumnezeu din Scripturi si din Scrierile Sfintilor, sa posteasca si sa se roage mai mult.

Postul pacifica patimile egoiste, lumineaza mintea, sfinteste simtirile, schimba atitudinea si comportamentul fata de oameni si fata de natura, intelegandu-le pe toate in lumina prezentei iubitoare a lui Dumnezeu.  Astfel invatam sa  "avem gandul (gandirea) lui Hristos"  (1 Corinteni 2, 16), sa vorbim duhovniceste ca Hristos:  "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu"  (1 Petru 4, 11) si sa traim duhovniceste:  "umblati intru iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi"  (Efeseni 5, 1-2;  cf.  Coloseni 3, 1-4 si 17). Asadar,  postul sfinteste gandul, cuvantul si fapta noastra. De la cuvantul demolator, degradant si tulburator, care ia forma jignirii, a minciunii, a defaimarii, a clevetirii, a judecarii aproapelui nostru, postul si rugaciunea ne ajuta sa trecem la cuvantul ziditor, care intareste comuniunea dintre oameni; care nu injoseste, ci inalta; care nu dezbina, ci uneste.  De aceea, Sfintii Parinti spun ca atunci  postim cu adevarat cand ne infranam si de la vorbirea de rau sau de la judecarea altora. 

Prin credinta dreapta si vietuire sfanta, crestinul rastigneste in el patimile egoiste (mandria, lacomia si lenea sau comoditatea), lupta impotriva autosuficientei si autoafirmarii ca multumire de sine si ca lauda de sine.

Existenta egoista pacatoasa, numita simbolic "trup" sau "carne", inteleasa nu ca materie, ci ca despartire sau instrainare a omului de Dumnezeu si ca autosuficienta sau autoafirmare egoista, in afara comuniunii de iubire, poate fi vindecata numai prin refacerea comuniunii duhovnicesti a omului cu Dumnezeu:  "Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi,trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate.  (...) Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii"  (Romani 8, 9-10 si 13).

Intrucat "faptele trupului", ca manifestari ale existentei umane egoiste si cazute, impiedica pe om sa intre in Imparatia iubirii si sfinteniei vesnice a lui Dumnezeu,  vremea postului, unit cu rugaciunea, Spovedania, Impartasania si milostenia, este o perioada de pregatire pentru a primi lumina Betleemului in sufletele noastre.  Astfel, simtim ca Hristos Se naste in sufletul nostru, aducand in el pacea si bucuria cereasca, pentru ca  pe pamant sa fie pace si intre oameni bunavoire,  spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

 Sursa:ziarullumina.ro

                                       Cu dragoste,Maria.

SUFLETUL MORTILOR MANANCA SAU NU ? HAIDETI SA AFLAM!

                     Sa dam de pomana pentru sufletul 

                                       celor adormiti!

                          Totul va ajunge la ei acolo sus!   

  

                                              

                                                    Dragii mei, 

In aceasta dimineata dragii mei, eram la Sfanta Biserica, la sfanta si dumnezeiasca Liturghie .

Parintele iesise in mijlocul Sfintei Biserici cu cadelnita in mainile sale, iar dupa ce a cădit cu tamaie, a inceput sa citeasca Pomelnicele pentru cei adormiti.

In timp ce Parintele citea Pomelnicele pentru cei adormiti, desi eram in strana langa dascal si dadeam raspunsurile impreuna, vad intr-o clipita ceva ce nu exista in Sfanta Biserica in acel moment.

Vedeam o masuta pe care se afla o Prescura, exact ca aceasta de mai jos:

.

Pe masuta , langa prescura formata din 7 pâinisoare mici, vad o Cadelnita, asa ca aceasta:

.

In aceeasi clipa, margelutele aurii de la cadelnita, se transforma in pâinite mici care se duceau singurele spre Prescura.

Prescura prisese viata, se misca de parca ar fi avut ochi si gura si manca acele painite micute, ca margelutele ce proveneau de la lantul Cadelnitei, le mesteca si le inghitea de parca ar fi fost un chip de om si nu o Prescura.

Dragilor, eu stiu, se spune ca , mortii nu mananca.Total gresit pentru cei care gandesc astfel.

Trupul in care a salasluit sufletul cat am fost pe pamant, intr-adevar nu manțnca, dar sufletul este vesnic viu in Cer si are si acolo un alt trup, exact cu acel trup care sta in pamant.

Aici, in Cerul Sfant, toate sufletele mananca,asteapta sa primeasca cate ceva de pomana de la cei dragi ramasi pe pamant.

Aici in Cer,sufletele au activitate ca , si in viata pe pamant. Exista câmpii, exista paduri,exista animale, exista flori care au nevoie de ingrijire, nimeni nu sta degeaba.

De mult,am vazut in Cer o masa lunga, de nu-i vedeam capetele, dar ingusta de circa 50 cm.

La o asa masa lunga si ingusta,stateau pe scaune oameni de toate varstele, oameni care aveau in maini cate o lingura mare din lemn, cu o coada cat latimea mesei la care mancau.

Pe masa, aveau tot felul de bunatati, doar ca, nu aveau voie sa prinda lingura decat de varful cozii ei, nu mai de jos.Ori acest lucru, facea imposibil ca sa manânce singuri.

Si-atunci, au gasit o solutie.

Fiecare a prins de varful cozii la lingura, si hranea pe cel din fața sa. In acest fel, lingura era foarte buna.Se hraneau unii pe altii,de pe o parte si de cealalta a mesei, asa cum hranim noi pe copilasii nostri mai mici.

Pe sotul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, am momente cand il vad viu in carne si oase prin bucatarie, il vad cum deschide frigiderul si isi pune de mancare in farfurie.

In gandul meu il strig,dar el nu ma aude si continua sa manance. Atunci, am grija mereu ca sa-i dau de pomana tot ceea ce-i placea,dar intotdeauna cu lumânare aprinsa.

Da, dragilor! Si Mortii(cei plecati la Domnul ) mănânca.

Sotul meu, a venit la 4 ore dupa ce a plecat la Domnul, ca sa-mi spuna ca e tare bolnav, dar el nu -si dadea seama ca murise, ca iesise din corp. Peste alte doua ore,cand intre timp primisem vestea trista ca murise la Iasi ,intr-un Spital mare, apare din nou sotul meu,asa ca un fulger pe Cer apare, si-mi spune asa:

Mami,nu am haine!

El se vazuse gol si intr-un sac negru de nailon, isi vedea trupul in sac si-n acelasi timp se vedea pe el gol.

Cu lacrimi multe ,am cautat cele mai bune haine, am chemat un vecin necajit si l-am imbracat si incaltat de la piele ,apoi, i-am dat si mancare.

Noaptea, intr-o alta Revelatie il vedeam din nou pe sotul meu, imbracat cu hainele pe care i le dadusem de pomana si cu o lumanare aprinsa in mâna sa stanga.Statea la rând acolo Sus in Ceruri,langa o masa ,si isi stergea o lacrima de pe obrazul drept.Avea in mâna dreapta o punguta micuta,ca din aceea de martisor.

Sotul meu nu credea in viata vesnica, iar acum, vedea ca exista viata vesnica.

Dragii mei, sa credem in viata vesnica, sa dam de pomana celor care nu mai sunt printre noi, si va asigur ca toate ajung la cei dragi acolo sus sa dam si apa de pomana dragilor, nu numai bauturi diverse. Pe tata socru, l-am vazut in cea de-a 40 a zi ,la Parastas, căuta ceva pe masa, el nu vedea bine, si l-am intrebat in gand:Tata socrule ce cauti? Ai nevoie de ceva ? 

Iar el imi spune: 

Am de toate,nu-mi lipseste nimic.Imi lipseste doar tubul.

Apoi ,imaginea disparuse.

Merg la soacra mea si o intreb:

Mama, avea tata socru ceva, un tub?

Ea mi-l aduce si-mi spune : acesta este tubul,dar ce faci cu el?

Vazand ca e un tub cu unguent pentru articulatii, o rog sa mi-l dea mie daca ea nu are nevoie.

Mi l-a dat cu mare usurinta, m-am bucurat, am luat o lumanare si l-am dat de pomana la sora lui care avea mare nevoie de el.Si asa, tata socru avea si unguentul acolo sus in Ceruri.

Asadar dragilor, exista viata dupa moarte si sa dam de pomana pentru sufletul celor morti.

As dori ca sa va mai spun inca o intamplare adevarata, in legatura cu vecina mea care murise la o varsta inaintata ,iar cei doi baieti ai ei 

 nu-i dadeau nimic de pomana.

Mi-a aparut intr-o clipita si o vedeam culcata pe marginea drumului, langa poarta ei, iar mancarea era pe jos, pe asfalt.

Am transmis rudelor dansei ,si- am inteles ca i-au dat de pomana tot mobilerul din casa , asa incat,sa nu mai doarma pe jos si sa nu mai manance de pe jos acolo sus.

Dragilor ,sufletul celor dragi care nu mai sunt printre noi, are nevoie de hrana, de imbracaminte, are nevoie de toate câte a avut in aceasta viata.Sa le dam de pomana dragilor, iar daca noua nu o sa aiba cine sa ne dea de pomana cand vom pleca din aceasta viata, sa ne dam singuri cât suntem in viata si le vom gasi acolo sus,ne vom bucura de tot ce ne-am dat de pomana,in timpul cât am trait pe pamant.

Iata cateva Pilde divine si foarte adevarate:

Un inger si coaja de ceapa.

Un înger n-avea pace în cer din cauza chinurilor păcătoşilor din iad şi cobora des să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.

– Poate, totuşi, ați făcut o cât de mică faptă bună! Încercați să vă amintiți! Îi ruga el pe păcătoşi.

Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:

– Eu! Eu am dat unui cerşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?

– Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul. Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa. A adus coaja de ceapă în iad şi i-a spus femeii:

– Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!

Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scape şi ei din iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Când femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:

– Voi rămâneţi acolo, în iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut niciun bine! În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad.

Ea, păcătoasa, judecase alți păcătoși si nu se schimbase deloc nici aici in iad, nu avea mila de ceilalti de langa ea. Degeaba spusese Ingerului ca ea s-a schimbat,ca a inteles ca a gresit cat a trait pe pamant si ca acum daca se poate sa fie scoasa din iad, ca a dat si ea de pomana o coaja de ceapa.

Si ar fi reusit sa iese,daca ar fi avut mila de cei care se tineau de picioarele ei, de firul de ceapa ca sa iasa si ei.

___

Niciodată, omule, să nu-ți judeci semenii! Și nu rata ultima șansă pozitivă, din pricina egoismului, prostiei, fricii sau necredinței.

O Batranica care L-a invitat pe MANTUITORUL la masa:

„O babă credincioasă ca dumneavoastră a luat îndrăzneală la Dumnezeu, iar când a ajuns în fața icoanei Mântuitorului, a zis așa:Doamne, dacă cu adevărat m-ai iubit vreodată, dă-mi un semn. Și Hristos i-a zis, din icoană, atât:Te-am iubit, te iubesc, te apreciez, cere-mi o dorință să ți-o îndeplinesc.A stat baba și s-a gândit așa, speriată, dar deodată și-a revenit și a zis așa:Doamne, vreau să mănânci o dată cu mine la masă, când vrei Tu.I-a răspuns:Voi vrea sâmbătă, între ora 12 și 8 seara, nu știu ora exactă când vin, dar voi trece.S-a pregătit, bineînțeles, bătrâna; și-a adunat toate prietenele, toate colegele și creștinele pe care le avea ea, și-a pregătit tacâmurile de aur, porțelanurile scumpe, mesele delicate, că venea Domnul Hristos la masă.Pe la ora 1, când stăteau ei la masă și așteptau venirea lui Hristos, aude bocănind în ușă. Cel care bătea, a zis: Sunt un biet om sărac, de 3 zile nu am mâncat nimic. Dă-mi și mie o pâine și ceva cald, ca sunt rupt în două de foame.Femeia i-a răspuns:Pleacă de aici, am musafiri, ești nebun? Dădaco, dă drumul la câine să nu mai intre ăștia în ogradă, așa ca nesimțiții.La o oră, iar aude bocănind în ușă. Cel care bătea, a zis:Sunt un biet copil orfan, mi-i foame, mi-i frig, mi-i sete, îs bolnav, dă-mi și mie ceva: o haină, un bănuț, o mâncareși ea așa a răspuns:Pleacă, omule, nu înțelegi că am musafiri? De ce dați drumul la toți sărăntocii ăștia? Peste o oră, iar se aude bătând la ușă un sărac olog. Și până seara pe la 8 au mai bătut vreo 3-4. S-a supărat femeia și a zis să nu mai lase pe nimeni să intre, ca să vină Hristos.La ora 8, vede că nu a venit nimeni, se duce în fața icoanei și zice:Doamne, te-am așteptat cu atâta dragoste toată ziua și totuși ai uitat de mine. Îmi pare rău, nu m-ai înțeles niciodată.Și i s-a răspuns:De câte ori am venit la tine, întotdeauna ți-a fost rușine de mine și nu m-ai primit în niciun fel: sărac nu ți-am plăcut, flămând nu ți-am plăcut, bolnav nu ți-am plăcut… cum trebuia să vin, ca să te conving că sunt Eu?Femeia a zis că nici prin cap nu i-a venit că acela fusese modul în care El venise la dânsa. Iar Hristos a adăugat:Întrucât nu ați făcut celor mai mici, mie nu mi-ați făcut..

Cu dragoste, Maria.

SÂMBĂTĂ 14 FEBRUARIE 2026 - MOSII DE IARNA! POMENIREA MORTILOR!

              

                                            Dragii mei,

Este bine ca in aceasta zi de 14 Februarie cand sarbatorim si Mosii de iarna(pomenirea mortilor)să ne amintim de sufletele celor dragi care nu mai sunt printre noi.

Sa mergem la Sfanta Biserica si sa-i pomenim, apoi ,acasa sa impartim cate ceva de mâncare pentru sufletul lor, sa dam de pomană celor săraci, celor flămânzi ,celor care sunt abandonati prin toate colturile lumii.

                             Pomenirea mortilor - Mosii de iarna!

                                     14Februarie 2026.

                                                 

 

Sambata 14 Februarie 2026 ,Biserica Ortodoxa română face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna". Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.
Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti", termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52).

Sambata, 9 Martie ,in fiecare Biserica se oficiaza Sfanta si dumnezeiasca Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, Preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet - partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor. 

Postul Sfintelor Pasti ,incepe anul acesta  din 3 MARTIE si se termina  in noaptea de 19 spre 20 Aprilie 2025 ,de ÎNVIEREA DOMNULUI .

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

.

Mosii de iarna.

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem Pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si a Doua Venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:

- duminicile de peste an;
- perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
- de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
- din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
- zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Adrian Cocosila

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA !

Pana la Paste, toate sambetele le apartin mortilor. Prilej de rememorari, rugaciuni si pomeni

"Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime'"

Mosii de iarna cad intotdeauna in sambata ce precede Saptamana alba sau a branzei, adica inainte de Lasatul secului de carne. In aceasta saptamana se mananca lapte, branza, peste si oua; bucate de culoare alba sau care contin culoarea alba, de unde-i vine si numele si face trecerea la postul propriu-zis. Mosii de iarna marcheaza inceputul Sambetelor mortilor, in numar de sapte, care se vor incheia in Sambata lui Lazar, inainte de Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor si in ajunul Intrarii Domnului in Ierusalim (Florii). Sambata de Pasti, a opta in ordinea numaratorii, este Sambata lui Iisus Hristos mort, care va invia pentru rascumpararea neamului omenesc din moarte spre viata vesnica.
Mosii inseamna, de fapt, neamul din care ne tragem, stramosii cei mai indepartati, despre care stim tot felul de intamplari si povesti, verii, verele, matusile, unchii, toti cei dragi ai nostri mutati in Lumea de Dincolo, pentru care se dau acuma pomelnice ca sa le fie pomenit numele. Lumea cealalta este doar banuita, asa cum transpare dintr-un bocet: "Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime'". Drept aceea, perioada acestor sambete este vremea apropierii de Ea, a rememorarii, a reinvierii chipurilor celor pe care i-am iubit. Dintr-o data ii vedem zambind, vorbind, miscandu-se ca intr-un film al memoriei, iar noi, "spectatorii", ne recuperam astfel propria viata ramasa undeva in urma. Si in aceste franturi de viata recuperata suntem toti impreuna, fericiti, in prezent.

Pomana mortilor!

Dupa ritul crestin ortodox, atat la inceputul Sambetelor, la Mosii de iarna, cat si la sfarsit, in Sambata lui Lazar, se fac parastase. Primul parastas cu mancaruri de dulce, ultimul cu mancaruri de post, la care participa de regula femeile. In Maramures fiecare femeie duce un cos cu mancare, un colac, o lumanare si o sticla de vin. Doua-trei duc un colac special (mai mare) numit "parastas". Slujba de pomenire este urmata de masa de pomana, la care iau parte slujitorii, in frunte cu preotul, femeile care au adus mancarea in "mhiatu" (numele) celor "plecati", oameni saraci si copii veniti de prin alte parti, de obicei tiganusi.
Pe o masa lunga, de lemn, asezata in fata bisericii, se randuia mancarea, si pe lavite erau poftiti sa sada cei veniti la pomana, ca sa fie serviti de catre femeile care "fac la biserica". Numai la urma, si daca ramanea ceva, mancau si ele, deoarece la plecare, saracii si strainii primeau pachete. Astazi, lipsesc de la aceasta masa atat saracii, cat si tiganusii, nemaifiind interesati de mancare.
Ici-colo, pe mormintele celor pomeniti se vede cate o lumanare aprinsa, ca sufletele mortilor sa participe la sfanta slujba. Se spune ca lumanarea aprinsa ajuta sufletul sa participe la rugaciunile ce se fac in biserica, flacara fiind cea mai subtila si puternica forma de energie din univers.
In toate cele sapte sambete se face milostenie, pe tacute, cu discretie, in numele mortilor, iar preotul face slujbele de pomenire.
Obiceiul cu mesele de pomana nu este chiar foarte vechi. Altadata nu se faceau. Fiecare femeie ducea la biserica doar un colac, o lumanare si o sticla de vin, pentru paos, si lasa un blid plin cu faina alba de cea mai buna calitate cat sa ajunga pentru o prescura si sapte oua (rareori cinci), iar la ultima pomenire, colac, vin si lumanare.
Atat in ritul crestin ortodox, cat si in cel stravechi, precrestin, apa are o importanta foarte mare cand este vorba despre morti, si de aceea exista o interdictie absoluta in ceea ce priveste spalatul hainelor. "Apoi in Sambetele mortilor n-am spalat haine, Doamne, feri! Nici pe noi nu ne spala buna, fie iertata".

Despre cifrele 7 si 8
Sapte este cifra creatiei sau creatia insasi. Dumnezeu a facut lumea in sase zile, iar intr-a saptea s-a odihnit, contemplandu-si opera. Culorile curcubeului sunt sapte, notele muzicale sunt sapte, zilele saptamanii tot sapte. Orice fiinta omeneasca are la cap sapte deschizaturi vizibile (nasul, gura, ochii, urechile). Sapte este cifra maniei Creatorului ori a binecuvantarii Lui.

Tot satul e in cimitir

Cartea Sfanta, Biblia (Cartea Cartilor), abunda in cifre simbolice, printre care si cifra sapte. Si cu toate ca unora nu le plac cifrele, iar simbolistica lor nici pe atat, este musai (obligatoriu) sa luam in considerare cuvintele lui Pitagora, care afirma ca intreg universul se sprijina pe cifre, este o armonie a numerelor. Dar daca sapte este cifra lumii noastre, suntem obligati sa-l adaugam si pe Unu (cel ce insumeaza toate principiile), Creatorul ei, si astfel avem sapte + Unu, adica opt. Sapte sunt sambetele mortilor nostri, opt este sambata lui Iisus, cifra Sa, care culcata semnifica simbolul infinitului. Este si cifra generozitatii absolute, a jertfei si a salvarii. Intorcandu-ne la cele sapte deschideri sau gauri de la capul fiintei omenesti, putem constata ca, de fapt, ar fi opt, cea de-a opta, nevazuta, se afla in moalele capului. Ea se inchide imediat ce copilul iese din burta mamei si intra in lumea aceasta. Moasa are grija sa-i stranga capul asa incat deschiderea sa se inchida. Aceasta poarta a vesniciei se intredeschide numai atunci cand omul moare, lasand sa iasa pe acolo sufletul. Asa cum se vede clar, nimic nu este intamplator sau superfluu in iconomia Tatalui Ceresc, iar cele doua cifre, in aparenta oarecare, marcheaza lumea si pe omul nemuritor venit din Cel Necuprins, la care se intoarce, intrucat esenta fiintei omenesti nu este forma - carnea si oasele - ci suflul de viata, sufletul. Cand acesta pleaca, trupul nu mai are nimic frumos; este un lut inert, cu miros greu de suportat, strain - de unde si numirea de "ramasite pamantesti", dar pentru ca a fost adapostul sufletului nemuritor, se bucura de cinstire si rituri de trecere, pentru a se putea integra in sanul mamei pamant pana la A doua venire a lui Iisus Hristos, asa cum spune preotul, cand pecetluieste groapa.

Trei povestiri despre viata sufletului Dincolo:

In toate marile religii ale lumii se vorbeste despre nemurirea sufletului si despre o continuare a vietii intocmai ca pe pamant, decedatul avand nevoie de anumite obiecte si mai ales de mancare. Sapaturile arheologice au scos la iveala dovezi incontestabile ale acestei credinte, in morminte descoperindu-se obiecte de podoaba, de uz personal, precum si amfore de ulei, cereale si vin.
Se stie ca legaturile dintre lumea aceasta si cea de Dincolo nu se rup total, odata cu trecerea cuiva la cele vesnice, ci se mentin sub o alta forma, si anume, cea a viselor. In aceste vise, cel de aici si cel de Dincolo stau fata in fata si comunica intr-o formula inversata: mortul vorbeste comunicand ceva, iar viul tace ascultand.

Prima poveste - O jumatate de mar!

"O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie din Harnicesti. O fost murit soacra-sa si tare si-o banuit (i-a parut rau) dupa ea, ca o trait laolalta mai bine ca mama cu fata. Aveu in gradina un mar cu mere de vara galbine si bune, farinoase, care se coceau mai devreme, cam pa la Santamaria Mare, cand nu prea sunt mere coapte. O fost oarece duminica, si in drum era o roata de femei. S-o gandit ea: "Apoi, ma duc si culeg o poala de mere, care-or si (fi - n.r.) mai frumoase, de supt mar, si le duc la femeile cele, sa sie (fie - n.r.) de sufletu' soacrii mele, ca si ei tare bine i-o placut merele aieste". S-o dus, s-o cules o poala de mere mandre, coapte, galbine si s-o dus la femeile cele. Tate s-o luat cate doua, catre tri, c-o fost tare bune si-o mancat cu pofta. S-o zas femeile: "Sa sie in numele Domnului si de sufletu' soacrii dumitale". Ea n-o mancat nici unu' daca o vazut ca le plac ase de bine la femei. Pa cand s-o uitat in poala, mai avea numa' un mar putred de jumatate. S-o gandit: "Noa, pa aiesta l-oi manca dara eu, ca nu poci sa-l dau la nime'". Si o inceput sa-l curate cu unghiile, sa rumpa ce era putred si sa arunce jos. Da' tocmai atunci o zinit pa drum un cocon de tagan, si cand le-o vazut pa celea mancand, si mirose a mere de te radica mirosu'n vazduh, o zas cata ea: "Da-mi si mie un mar". "Vai de mine, da' cum as putea sa nu-ti dau? Da' nu mai am nici un mar in poala. Nu mai am decat jumatatea asta ca ceielalta o fost putreda". "Da-mi-o si pa aceie", o zas coconu'. Si i-o dat-o. In noaptea aia o visat-o pa soacra-sa. O zas: "Vai, bine m-am stamparat cu jumatatea ceie de mar!". Noa, cele mandre, galbine ca aoru, pa care le-o dat la femei, nu le-o capatat soacra-sa in cer, nu i-o fost primite. Numa' maru' cela putred coratat, ce l-o dat la puiu' de tagan, o fost primit. Trebe-a da la cela lipsit". (Ioana lu' Pretilus, 72 ani, Desesti)

A doua poveste - Doi cartofi!

"Da, ce v-oi spune eu nu-i gluma, nu-i saga. Omu' mnieu cand o fost beteag rau o zas ca el n-o dat in viata lui la nime' de pomana nimic, ase, oarece de mancare, si amu ii pare rau.
"Ba, sa nu mintasc, am dat doi cartofi copti la un om sarac", o zas. "Asta o fost cand am zinit (venit) io din razboi. Am zinit pa jos, cu inca un camarad, cu hatijacurile (rucsacurile) in spate, si n-avem in ranite nimic de mancare. Abde (abia) mai puteam sa pasim de foame.

Praznicul mortilor:

S-am aflat atunci o holda de cartofi. Am scos cartofi din holda ceie, am aprins un foc, i-am copt in spuza s-am mancat. Pe cati nu i-am putut manca, i-am pus in rucsacuri si-am plecat. Dupa ce ne-am prins un pic inima cu piciocii (cartofii) ceia, odata am capatat spor la drum. Si ne-am talnit cu un om sarac si i-am dat doi cartofi copti, care-o fost mai mandri". Nu la multa vreme de cand mi-o zas povestea, Vasalia meu o murit. I-am facut parastasurile, da' intr-o noapte, il visez ca sta la o masuta si are dinainte doi cartofi. Numai doi cartofi. Era imbracat in costumu' pa care l-am dat la un fecior batran de peste Sasar - si acela-i mort amu. Io urcam pa o coasta si il videm cumva de sus. Urcusu' ii bun; urci spre viata. Cand am vazut ca are dinainte numai doi cartofi, am vrut sa cobor, sa ma intorc, sa ajung la el, sa graim, sa-l intreb de ce nu are si altceva pa masa, da' n-am putut. Ceva, nu vedeam ce, nu ma lasa nici sa ma misc mai tare in directia lui. Si o disparut. Dupa ce m-am trezit, apoi mi-am adus aminte ce mi-o spus cand o fost beteag, inainte sa moara. Io am gandit ca daca fac parastasurile si-i dau, a avea si el. Da' omu' trebe sa-si deie cu mana lui, cu sufletu' lui. Ce-si da cu mana lui, aceie are pa Ceie Lume. Io i-am vazut masa de veci". (Ioana Sacalas, 87 de ani, Tautii de Sus)

A treia poveste - Un colac murdarit cu noroi !

"D-apoi sa-ti spun o poveste. Zace ca o murit un om si s-o dus dinaintea lui Dumnezau - ca omu' dupa ce moare, se duce mai intai inaintea lui Dumnezau sa deie de sama si numa' dup-ace ii trimas unde s-o pregatit. Si cand o sosit Acolo, o vazut o masa mare, lunga, plina cu tat feliu de bunatati, incarcata mai ceva ca in Zua de Pasti. Si pa langa masa ceie erau scaune. Pa cate un scaun sedea cate un om; altele erau goale. Noa, amu s-ar si (fi - n.r.) asezat si el pa un scaun, unde era masa mai incarcata, da' i-o aratat Dumnezau cu dejetu unde sa se puna. Pa cand s-o pus pa scaun si s-o uitat, o vazut ca inaintea lui, pa masa, nu-i nimic-nimicuta, nici cat sa bagi in ochi la o musca. Si s-o uitat pa lung la ceia care mancau. Ce s-o gandit Dumnezau, ce nu s-o gandit, ca i-o dat drumu' sa se intoarca pa pamant. Era un om foarte bogat. "Noa, amu mi-oi pregati eu pomene, sa am pa masa mai multe decat oricare de-Acolo", s-o gandit el. S-o dus si-o injugat boii la car si si-o comandat un car de pomene (colaci), ca ase o intales el pomenele. Dupa ce-o incarcat colacii (in car) o pornit la drum, da' o avut grija sa nu deie la nime', Doamne, feri! Cu toate ca mirosea dupa el a paine coapta pana departe, si pa la porti ieseu oameni saraci, ologi, copii. Cand o fost odata, rotile carului o intrat intr-o groapa cu tina si i-o picat un colac. O vazut cand o picat, ase ca s-o dus si l-o luat si l-o dat unui om sarac ce se uita la caru' cela incarcat. Saracu' l-o sters de tina si-o inceput sa muste din el cu pofta, strigand: "Dumnezau primeasca. Sa ti-l vezi in Ceie Lume!". Pa cand o sosit acasa, o picat inaintea boilor, s-o murit. Dumnezau l-o chemat la El. Si iara o vazut masa ceie incarcata cu fel de fel de mancaruri, da' pa cand s-o pus pa scaun, inaintea lui nu era decat colacu' cela cu tina pa care l-o dat saracului". (Maria Gavan, Tautii de Sus)
                                    Cu dragoste,Maria !

IISUS HRISTOS MI-A PORUNCIT : SCRIE !!!

 

                                            Dragii mei, 

Dragii mei, în aceasta dimineaţă,  in timp ce dormeam dragii mei, îmi aud glasul sufletului meu care imploră pe Dumnezeu  aşa :

                  "Caută de-mi porunceste în pace!
                Şi cu Credinţă şi cu lacrimi de pocăinţă, pe  toate le voi împlini !"

Clipă în care fratilor,  cu ochii închisi fiind , văd lângă căpătâiul meu pe Însuşi scumpul nostru Mântuitor !
Este îmbrăcat în veşminte lungi, roşii catifelate, are părul lunguţ până pe umerii Săi si  este inelat frumos,iar culoarea  părului Său este castanie, exact precum castanele coapte.
Ochii scumpului nostru Mântuitor, au întocmai culoarea albastra ,al Cerului senin si cu stralucire de cristal.
Chipul Lui Iisus dragii mei, este stralucitor ca Soarele în mijlocul verii.Are o barbă micuţă ,tot castanie şi este foarte tras la faţă, este tare slab.

                       

Mantuitorul Iisus Hristos  era chiar lângă patul meu dragii mei, imi zâmbeste  cu tot Chipul  Său plin de Lumina alba orbitoare.
În Mâna Sa dreapta, Iisus tine o Pană  albă de scris.
Pana este  cu vârful spre Dânsul.
Iisus  îmi întinde Pana din mâna Sa , Pana  din palma Sa mi-o pune chiar în palma  mea dreaptă ,iar eu o privesc cu uimire şi cu mare bucurie în suflet  o strang la pieptul meu.                                       
 Apoi, în acelaşi timp imi spune numai cu privirea Sa,fără ca să deschidă gura Sa, îmi spune aşa :

                                   "Scrie !"  

Scumpul nostru Mântuitor era tare fericit !

Mă priveste de la doar circa 30 de cm ,după care ,a disparut ca  prin topire .
Şi iată-mă dragii mei, cum sunt aici cu voi si lângă voi cu sufletul ,scriind CUVÂNT din CUVÂNTUL  LUI  DUMNEZEU ! 
Să credeţi  fratilor in CUVÂNTUL  LUI  DUMNEZEU,căci nu de la mine scriu ,ci numai de la Duhul  Cel Prea Sfânt. 
Trebuie sa va spun dragii mei, că aceasta LUCRARE  a Duhului Sfânt pe care eu o fac  scriind aici  pentru voi toti,  presupune o schimbare radicală în LUMEA  ÎNTREAGA !
Va fi o adevărată  Furtună între Ţări şi Popoare, ca în final ,să vină pe Pământ pentru a doua oara, Scumpul nostru MÂNTUITOR. 

Această MARE  MINUNE se va petrece fără nicio îndoială, în ROMÂNIA DUHULUI  SFANT!
Iar această MARE  MINUNE, se va intampla în veacul acesta pe care îl traim.
Timp ,mai avem încă fratilor !  Sa nu-l risipim adunând averi si bogatii materiale ! Ci sa facem fapte bune , fapte de milostenie, sa avem mila de cei necajiti si oropsiti, sa mergem Duminica la Sfanta Biserica, si nu in ultimul rând ,sa ne spovedim la Preot  după care ,să ne învrednicim a primi Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie.
Cine va face aşa, va dobândi ÎMPĂRĂŢIA  LUI  DUMNEZEU !
                                         Cu dragoste, Maria

CEL CE NU VREA SA MUNCEASCA,NICI SA NU MANANCE !

 

         „Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu                                            mănânce!”

         .

           

                                 Dragii mei,

În aceasta dimineata,m-a trezit un glas de femeie care spunea asa:

              "Nu am ce sa-i dau de mancare,ca nu munceste nicaieri!"

Si vad o femeie trista care priveste la barbatul tolanit in pat ,si care barbat cerea de mancare.

Atunci dragii mei,se aude glas care rasuna si in Cer si pe pamant asa:

           

          "Cel ce nu vrea sa lucreze, nici sa nu mănânce !"

Era Insusi glasul Mantuitorului nostru Iisus Hristos,care a vazut si- a auzit necazul acelei femei, si-atunci a grait din Cer asa:

   "Cel ce nu vrea sa lucreze, nici sa nu mănânce !"

Da,dragilor,IISUS a grait un MARE si sfant ADEVAR,ceea ce ste foarte valabil si in zilele noastre.

Câti semeni de-ai nostri sunt buni de munca,dar prefera sa -si castige existenta prin metode mai putin ortodoxe.

Dar iata Sfanta Evanghelie:

Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel

1

2

3

Capitolul 3

1.	În sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi,
2.	Şi ca să ne izbăvim de oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor;
3.	Dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean.
4.	Despre voi, încredinţaţi suntem în Domnul, că cele ce vă poruncim, voi le faceţi şi le veţi face.
5.	Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!
6.	Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi.
7.	Căci voi înşivă ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială între voi,
8.	Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi.
9.	Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma.
10.	Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.
11.	Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind.
12.	Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor.
13.	Iar voi, fraţilor, nu pregetaţi să faceţi ce e bine.
14.	Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec, ca să-i fie ruşine.
15.	Dar să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci povăţuiţi-l ca pe un frate.
16.	Şi Însuşi Domnul păcii să vă dăruiască vouă pace totdeauna şi în tot chipul! Domnul fie cu voi cu toţi!
17.	Salutarea cu mâna mea - a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu.
18.	Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi! Amin.