SUFLETUL MORTILOR ,MĂNÂNCĂ SAU NU ? HAIDETI SA AFLAM!

                                         Sa dam de pomana pentru sufletul 

                                       celor adormiti!

                          Totul va ajunge la ei acolo sus!   

  

                                              

                                                    Dragii mei, 

In aceasta dimineata dragii mei, eram la Sfanta Biserica, la sfanta si dumnezeiasca Liturghie .

Parintele iesise in mijlocul Sfintei Biserici cu cadelnita in mainile sale, iar dupa ce a cădit cu tamaie, a inceput sa citeasca Pomelnicele pentru cei adormiti.

In timp ce Parintele citea Pomelnicele pentru cei adormiti, desi eram in strana langa dascal si dadeam raspunsurile impreuna, vad intr-o clipita ceva ce nu exista in Sfanta Biserica in acel moment.

Vedeam o masuta pe care se afla o Prescura, exact ca aceasta de mai jos:

.

Pe masuta , langa prescura formata din 7 pâinisoare mici, vad o Cadelnita, asa ca aceasta:

.

In aceeasi clipa, margelutele aurii de la cadelnita, se transforma in pâinite mici care se duceau singurele spre Prescura.

Prescura prisese viata, se misca de parca ar fi avut ochi si gura si manca acele painite micute, ca margelutele ce proveneau de la lantul Cadelnitei, le mesteca si le inghitea de parca ar fi fost un chip de om si nu o Prescura.

Dragilor, eu stiu, se spune ca , mortii nu mananca.Total gresit pentru cei care gandesc astfel.

Trupul in care a salasluit sufletul cat am fost pe pamant, intr-adevar nu manțnca, dar sufletul este vesnic viu in Cer si are si acolo un alt trup, exact cu acel trup care sta in pamant.

Aici, in Cerul Sfant, toate sufletele mananca,asteapta sa primeasca cate ceva de pomana de la cei dragi ramasi pe pamant.

Aici in Cer,sufletele au activitate ca , si in viata pe pamant. Exista câmpii, exista paduri,exista animale, exista flori care au nevoie de ingrijire, nimeni nu sta degeaba.

De mult,am vazut in Cer o masa lunga, de nu-i vedeam capetele, dar ingusta de circa 50 cm.

La o asa masa lunga si ingusta,stateau pe scaune oameni de toate varstele, oameni care aveau in maini cate o lingura mare din lemn, cu o coada cat latimea mesei la care mancau.

Pe masa, aveau tot felul de bunatati, doar ca, nu aveau voie sa prinda lingura decat de varful cozii ei, nu mai de jos.Ori acest lucru, facea imposibil ca sa manânce singuri.

Si-atunci, au gasit o solutie.

Fiecare a prins de varful cozii la lingura, si hranea pe cel din fața sa. In acest fel, lingura era foarte buna.Se hraneau unii pe altii,de pe o parte si de cealalta a mesei, asa cum hranim noi pe copilasii nostri mai mici.

Pe sotul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, am momente cand il vad viu in carne si oase prin bucatarie, il vad cum deschide frigiderul si isi pune de mancare in farfurie.

In gandul meu il strig,dar el nu ma aude si continua sa manance. Atunci, am grija mereu ca sa-i dau de pomana tot ceea ce-i placea,dar intotdeauna cu lumânare aprinsa.

Da, dragilor! Si Mortii(cei plecati la Domnul ) mănânca.

Sotul meu, a venit la 4 ore dupa ce a plecat la Domnul, ca sa-mi spuna ca e tare bolnav, dar el nu -si dadea seama ca murise, ca iesise din corp. Peste alte doua ore,cand intre timp primisem vestea trista ca murise la Iasi ,intr-un Spital mare, apare din nou sotul meu,asa ca un fulger pe Cer apare, si-mi spune asa:

Mami,nu am haine!

El se vazuse gol si intr-un sac negru de nailon, isi vedea trupul in sac si-n acelasi timp se vedea pe el gol.

Cu lacrimi multe ,am cautat cele mai bune haine, am chemat un vecin necajit si l-am imbracat si incaltat de la piele ,apoi, i-am dat si mancare.

Noaptea, intr-o alta Revelatie il vedeam din nou pe sotul meu, imbracat cu hainele pe care i le dadusem de pomana si cu o lumanare aprinsa in mâna sa stanga.Statea la rând acolo Sus in Ceruri,langa o masa ,si isi stergea o lacrima de pe obrazul drept.Avea in mâna dreapta o punguta micuta,ca din aceea de martisor.

Sotul meu nu credea in viata vesnica, iar acum, vedea ca exista viata vesnica.

Dragii mei, sa credem in viata vesnica, sa dam de pomana celor care nu mai sunt printre noi, si va asigur ca toate ajung la cei dragi acolo sus sa dam si apa de pomana dragilor, nu numai bauturi diverse. Pe tata socru, l-am vazut in cea de-a 40 a zi ,la Parastas, căuta ceva pe masa, el nu vedea bine, si l-am intrebat in gand:Tata socrule ce cauti? Ai nevoie de ceva ? 

Iar el imi spune: 

Am de toate,nu-mi lipseste nimic.Imi lipseste doar tubul.

Apoi ,imaginea disparuse.

Merg la soacra mea si o intreb:

Mama, avea tata socru ceva, un tub?

Ea mi-l aduce si-mi spune : acesta este tubul,dar ce faci cu el?

Vazand ca e un tub cu unguent pentru articulatii, o rog sa mi-l dea mie daca ea nu are nevoie.

Mi l-a dat cu mare usurinta, m-am bucurat, am luat o lumanare si l-am dat de pomana la sora lui care avea mare nevoie de el.Si asa, tata socru avea si unguentul acolo sus in Ceruri.

Asadar dragilor, exista viata dupa moarte si sa dam de pomana pentru sufletul celor morti.

As dori ca sa va mai spun inca o intamplare adevarata, in legatura cu vecina mea care murise la o varsta inaintata ,iar cei doi baieti ai ei 

 nu-i dadeau nimic de pomana.

Mi-a aparut intr-o clipita si o vedeam culcata pe marginea drumului, langa poarta ei, iar mancarea era pe jos, pe asfalt.

Am transmis rudelor dansei ,si- am inteles ca i-au dat de pomana tot mobilerul din casa , asa incat,sa nu mai doarma pe jos si sa nu mai manance de pe jos acolo sus.

Dragilor ,sufletul celor dragi care nu mai sunt printre noi, are nevoie de hrana, de imbracaminte, are nevoie de toate câte a avut in aceasta viata.Sa le dam de pomana dragilor, iar daca noua nu o sa aiba cine sa ne dea de pomana cand vom pleca din aceasta viata, sa ne dam singuri cât suntem in viata si le vom gasi acolo sus,ne vom bucura de tot ce ne-am dat de pomana,in timpul cât am trait pe pamant.

Iata cateva Pilde divine si foarte adevarate:

Un inger si coaja de ceapa.

Un înger n-avea pace în cer din cauza chinurilor păcătoşilor din iad şi cobora des să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.

– Poate, totuşi, ați făcut o cât de mică faptă bună! Încercați să vă amintiți! Îi ruga el pe păcătoşi.

Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:

– Eu! Eu am dat unui cerşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?

– Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul. Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa. A adus coaja de ceapă în iad şi i-a spus femeii:

– Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!

Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scape şi ei din iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Când femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:

– Voi rămâneţi acolo, în iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut niciun bine! În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad.

Ea, păcătoasa, judecase alți păcătoși si nu se schimbase deloc nici aici in iad, nu avea mila de ceilalti de langa ea. Degeaba spusese Ingerului ca ea s-a schimbat,ca a inteles ca a gresit cat a trait pe pamant si ca acum daca se poate sa fie scoasa din iad, ca a dat si ea de pomana o coaja de ceapa.

Si ar fi reusit sa iese,daca ar fi avut mila de cei care se tineau de picioarele ei, de firul de ceapa ca sa iasa si ei.

___

Niciodată, omule, să nu-ți judeci semenii! Și nu rata ultima șansă pozitivă, din pricina egoismului, prostiei, fricii sau necredinței.

O Batranica care L-a invitat pe MANTUITORUL la masa:

„O babă credincioasă ca dumneavoastră a luat îndrăzneală la Dumnezeu, iar când a ajuns în fața icoanei Mântuitorului, a zis așa:Doamne, dacă cu adevărat m-ai iubit vreodată, dă-mi un semn. Și Hristos i-a zis, din icoană, atât:Te-am iubit, te iubesc, te apreciez, cere-mi o dorință să ți-o îndeplinesc.A stat baba și s-a gândit așa, speriată, dar deodată și-a revenit și a zis așa:Doamne, vreau să mănânci o dată cu mine la masă, când vrei Tu.I-a răspuns:Voi vrea sâmbătă, între ora 12 și 8 seara, nu știu ora exactă când vin, dar voi trece.S-a pregătit, bineînțeles, bătrâna; și-a adunat toate prietenele, toate colegele și creștinele pe care le avea ea, și-a pregătit tacâmurile de aur, porțelanurile scumpe, mesele delicate, că venea Domnul Hristos la masă.Pe la ora 1, când stăteau ei la masă și așteptau venirea lui Hristos, aude bocănind în ușă. Cel care bătea, a zis: Sunt un biet om sărac, de 3 zile nu am mâncat nimic. Dă-mi și mie o pâine și ceva cald, ca sunt rupt în două de foame.Femeia i-a răspuns:Pleacă de aici, am musafiri, ești nebun? Dădaco, dă drumul la câine să nu mai intre ăștia în ogradă, așa ca nesimțiții.La o oră, iar aude bocănind în ușă. Cel care bătea, a zis:Sunt un biet copil orfan, mi-i foame, mi-i frig, mi-i sete, îs bolnav, dă-mi și mie ceva: o haină, un bănuț, o mâncareși ea așa a răspuns:Pleacă, omule, nu înțelegi că am musafiri? De ce dați drumul la toți sărăntocii ăștia? Peste o oră, iar se aude bătând la ușă un sărac olog. Și până seara pe la 8 au mai bătut vreo 3-4. S-a supărat femeia și a zis să nu mai lase pe nimeni să intre, ca să vină Hristos.La ora 8, vede că nu a venit nimeni, se duce în fața icoanei și zice:Doamne, te-am așteptat cu atâta dragoste toată ziua și totuși ai uitat de mine. Îmi pare rău, nu m-ai înțeles niciodată.Și i s-a răspuns:De câte ori am venit la tine, întotdeauna ți-a fost rușine de mine și nu m-ai primit în niciun fel: sărac nu ți-am plăcut, flămând nu ți-am plăcut, bolnav nu ți-am plăcut… cum trebuia să vin, ca să te conving că sunt Eu?Femeia a zis că nici prin cap nu i-a venit că acela fusese modul în care El venise la dânsa. Iar Hristos a adăugat:Întrucât nu ați făcut celor mai mici, mie nu mi-ați făcut..

Cu dragoste, Maria.

VAI DE BOGAȚII CARE ÎȘI ȚIN BOGAȚIILE NUMAI PENTRU EI! DACĂ NU HRANESC COPIII SUBNUTRIȚI, ATUNCI ACESTI BOGAȚI ,MAI BINE NU SE NĂSTEAU!

                                                            Dragii mei,

În aceasta dimineata in zori de zi,ma trezeste un glas care striga pe un ton ridicat,asa:

              "Copiii Lumii sunt subnutriți !
                Copiii Lumii, trebuie hraniti !

Dar un alt glas Prieteni,un alt glas spune asa:

               Subnutritie, subnutriti !
      Copiii acestia sunt subnutriti.
Nu bănuiesc copiii aceștia subnutriti,nu banuiesc nimic.
        Copiii subnutriți trebuie hraniți!
         Trebuie hraniti copiii Lumii."



Prieteni dragi, copiii Lumii sunt subnutriti.
Câti dintre copilasii de pe Pămant sufera de foame si de sete, câți mor din cauza lipsei alimentelor de baza.
Dragii mei, sunt atâtia oameni bogati, putrezi de bogati si nu dau nicio felie de paine acestor copii subnutriti.
Dar ,iata ce spune acum un glas din Cer:

            "Bogații  care-și țin Bogațiile numai pentru ei,mai bine nu se mai nășteau !"

Prieteni dragi, sa fim buni si milostivi cu toti cei care nu au ce mânca si ce îmbraca. 
Sa fim buni si milostivi cu vaduvele si copiii orfani.
Sa fim buni si milostivi dragilor, cu toti cei care sunt mai napastuiti decat noi.
Iata ce ne spune Mult Prea  Milostivul DUMNEZEU ,in PILDA Bogatului căruia i-a rodit Ţarina:

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarinaSfanta Evanghelie din  Duminica a 26-a dupa Rusalii ne prezinta chipul unui bogat lacom, nemultumitor si nemilostiv, ajuns intr-o stare de robie a sufletului sau, printr-un atasament exclusiv de bunurile materiale limitate si trecatoare din lumea aceasta.

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face ca nu am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo toate roadele mele si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Insa Dumnezeu i-a zis: 

Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? 

Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori pentru sine insusi si nu se imbogateste in Dumnezeu."  (Luca 12, 16-21)

Evanghelia ne arata ca, deodata, pe neasteptate,  Dumnezeu i-a facut bogatului o surpriza cu o recolta foarte mare de cereale, ca sa vada cum o foloseste.

Dumnezeu l-a miluit din belsug pe bogat fara ca acesta sa fi avut vreun merit; i-a facut un mare dar, asteptand ca si el, la randul sau, sa faca daruri altora. Dar nu a fost asa.  Recolta aceasta neasteptata, in loc sa il umanizeze pe bogat, il dezumanizeaza; in loc sa il apropie de Dumnezeu si de semeni, il indeparteaza de Dumnezeu si de semeni, il insingureaza.  De ce? Pentru ca atitudinea lui spirituala fata de un dar material neasteptat care vine din marinimia lui Dumnezeu devine  o atitudine patimasa,  care-i schimba insusi modul de a rationa, il "innebuneste" din cauza lacomiei sufletului sau pentru bunurile materiale.  In loc sa multumeasca lui Dumnezeu si sa ii ajute pe semenii sai care au nevoie de hrana, bogatul lacom uita de Dumnezeu si de semeni. El nici nu multumeste lui Dumnezeu, nici nu miluieste pe saraci, ci se gandeste doar la sine,  se asigura material, dar se insingureaza spiritual,  nu se consulta cu nimeni, ci vorbeste doar cu sine insusi, pentru ca se gandeste numai la sine insusi. 

"Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani;  odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te"(Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stapanit de o lacomie fara margini si o  iubire patimasa de sine,  despre care Sfintii Parinti ai Bisericii invata ca este inceputul tuturor patimilor. Sfantul Maxim Marturisitorul spune caiubirea de sine  a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf.  Fac. 3, 6), iubire trupeasca (patimasa) de sine. Aceasta a facut ca grija lui principala sa fie, de-atunci, aceea de  a discerne intre ceea ce este placut si ceea ce este dureros, pentru a alege fara abatere doar placerea simturilor, considerata ca fiind binele vrednic de dorit.  Asa a ajuns omul sa cultive, de fapt,principiul propriei sale morti,  considerandu-l, din inselare, plenitudine a fiintarii lui. Asadar, in jurul iubirii patimase de sine, ne spune Sfantul Maxim,  "se invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul relelor..."

Astfel, pacatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam si Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunostinta, neascultare, nepostire si nepocainta, a avut ca urmare moartea spirituala si fizica a omului (cf.  Romani 6, 23).  Pentru Adam si Eva, darurile create si limitate au devenit mai importante decat Creatorul si Daruitorul lor nelimitat si vesnic. Atitudinea lor n-a fost euharistica, ci posesiva si exploatatoare.  Profitul devine mai valoros decat Persoana.  Dar cand omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creatia devine ostila omului, iar relatiile dintre oameni se degradeaza (cf.  Facere 3, 1-18).  Cand creatia inceteaza de a mai fi fereastra si scara de urcus spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despartitor, idol si mormant al omului  (cf.  Facere 3, 19). 

Iar din acest determinism inrobitor al pacatului - fiindca si iubirea placerii, si refuzul durerii nasc deopotriva patimile - firea omeneasca a putut fi eliberata numai prin iconomia Intruparii Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu,  "tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate"2. Numai  prinHristos Domnul si  in  El,  firea umana a biruit definitiv atat puterea ispitei placerii, cat si pe cea a fricii de durere.  Astfel a fost dobandita pentru om putinta nepatimirii, adica a libertatii desavarsite fata de pacat si fata de patimile egoiste - boli sufletesti prin care el este subjugat si impins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Intruparea Domnului, spune Sfantul Maxim, veacurile pregatirii tainei celei din veac ascunse (cf.  1 Tim. 3, 16) s-au incheiat, dar cele in cursul carora  "ne va arata Dumnezeu bogatia covarsitoare a bunatatii Lui, lucrand in cei vrednici indumnezeirea"3, n-au ajuns inca la sfarsit. Cand se vor implini si acestea, El se va uni cu toti,  "dupa har, cu cei vrednici"  si  "in afara de har, cu cei nevrednici"4. Celor dintai li se va darui astfel o bucurie negraita si nesfarsita, in timp ce pentru ceilalti ramanerea in afara harului si a legaturii iubirii va fi traita ca un chin nemasurat si vesnic, pentru ca s-au inchis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine fata de Dumnezeu, fata de creatie si fata de semeni, ca si cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a carui gandire autosuficienta nu se mai refera la Dumnezeu,  omul insusi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent si etern in el.  El parca este condamnat sa se multumeasca doar cu o existenta efemera si cu fericirea limitata pe care o procura avid si cu orice pret in lumea materiala limitata si perisabila.  Toate acestea se realizeaza in societatea secularizata care isi este suficienta siesi,  se inchide in ea insasi ori devine totalitarista si opresiva in numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transforma repede in idoli sau in ideologii ale puterii.  Comunitatea contemporana, chinuita de egoism si indiferenta, a devenit astfel o simpla "existenta comunitara", lipsita de roadele adevaratei comuniuni izvorate din iubire si ajutorare.  Intr-un spatiu al profitului neconditionat, oamenii sunt transformati adesea in obiecte sau in cifre cu semnificatii economice.  Unii sociologi contemporani au afirmat ca dintre toate civilizatiile existente pana acum in istorie, civilizatia actuala este cea mai narcisista, care iubeste sa se vada pe sine si sa se asculte pe sine, sa se laude pe sine, sa se rezeme doar pe sine si sa fie siesi suficienta. Omul narcisist nu are alta preocupare decat propria persoana. De aceea, civilizatia narcisista este de fapt o civilizatie autosuficienta, aroganta si individualista, fara referire la valori eterne sau transcendente. 

Viata omului care traieste fara a se mai raporta la Dumnezeu si la semeni este de obicei impovarata de atasarea cu patima de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava si privilegiile demnitatilor lumesti, de cautarea aproape cu disperare a placerii egoiste. Astfel, omul uita usor, asa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu a unit lumea aceasta "cu luptele, ostenelile, sudorile", ca veacul de acum este doar "stadion", iar abia cel ce va sa fie este "cununa". Irationalitatea celui care se supune de voie "celor mai slabe ca umbra", adica patimilor egoiste, este insa platita scump inca de aici,  prin trairea continua si chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale,  pierdere care va veni inevitabil. Insa perceperea vremelniciei realitatilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providential pentru ca el sa-si ridice privirea mintii si toata dorirea sa catre statornicia si bucuria netrecatoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se intampla in viata aceasta si-L va slavi pe Dumnezeu in orice imprejurare a vietii, asa cum invata Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand:  "Iti merge bine? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si binele ramane. Iti merge rau? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si raul se duce".

Insa omul secularizat contemporan percepe aceasta lume ca si cum ar fi realitatea ultima si unica, pe care o foloseste ca si cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creatie.  Astfel, omul nu mai este responsabil in fata Creatorului si se comporta in creatie de o maniera egoista, posesiva si chiar iresponsabila, fara a se ingriji de viata generatiilor viitoare.  Lacom de castig sau profit imediat si nelimitat, omul secularizat exploateaza in mod excesiv si nerational pamantul, fara sa-i protejeze sanatatea sa naturala. Prin urmare, omul nu mai sfinteste pamantul, ci il otraveste, il degradeaza si-l imbolnaveste.  Ca atare,  criza ecologica sau criza mediului inconjurator este o consecinta a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.  Acesta nu mai ia in considerare  legatura de viata  care exista intre creatie si Creator, intre dar si Daruitor. Omul uita sau nu vrea sa-si mai aminteasca de faptul ca Dumnezeu este daruitorul existentei create, natura si om. Asadar, libertatea omului, a fiecaruia si a tuturor impreuna, este cea care poate transforma o legatura sanatoasa si sfanta a vietii intr-o legatura a degradarii si a mortii. 

Pe de alta parte, ratiunea umana credincioasa si rugatoare vede toata  creatia ca dar al lui Dumnezeu,  un dar care trebuie cultivat si impartasit. Deci, ea este o casa euharistica sau recunoscatoare in fata Ratiunii divine care a creat lumea. Mai mult, ratiunea rugatoare  considera pe fiecare om ca fiind o icoana sau un chip al lui Hristos.  In rugaciune, ratiunea umana contempla intreaga creatie in iubirea si mila lui Dumnezeu, iar nu in singuratate si suficienta sau in incertitudine si hazard.  Hristos ne spune ca trebuie sa ne iubim aproapele asa cum El il iubeste, asa cum Dumnezeu il iubeste (cf.  Ioan 15, 12). Adica  noi trebuie sa iubim pe aproapele in prezenta lui Hristos si cu iubirea pe care Hristos ne-o daruieste in Duhul Sfant.  De aceea, Sfintii Parinti fac diferenta intre iubirea naturala egoista, care e deseori marcata de pacat, si iubirea ca dar al Duhului Sfant, care este comunicat in rugaciune si in toata viata sacramentala a Bisericii. Nu trebuie deci sa ne iubim aproapele intr-un mod posesiv si utilitarist, ci in mod  euharistic  (recunoscator), ca prezenta si dar pentru o comuniune sfanta si mantuitoare (cf.  Matei 25, 31-46), ca intalnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoias. Ratiunea luminata de credinta rugatoare confirma adevarul ca  fiinta umana este creata pentru viata vesnica,  pentru Inviere, pentru a participa la bucuria si iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru ca cel ce iubeste pe Hristos va fi mentinut vesnic de Hristos in aceasta iubire divino-umana. De asemenea,  dogmele credintei crestine sunt dogmele vietii vesnice si ale libertatii infinite,  intrucat continutul lor intim si ultim este iubirea insasi a lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, Care ne reveleaza si ne comunica viata infinita si vesnica a Sfintei Treimi.

Asadar,  Evanghelia de azi, randuita de Biserica sa fie citita la inceputul Postului Nasterii Domnului, ca perioada de urcus interior al sufletului in comuniunea sfintilor implinitori ai voii lui Dumnezeu si pregatire duhovniceasca pentru intampinarea marii sarbatori a Craciunului,  este un indemn la schimbarea modului de a vietui, cautand mai intai de toate  "imbogatirea in Dumnezeu"  prin comuniunea cu El in rugaciune si cu semenii in faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp in care omul trebuie sa asculte mai mult cuvantul lui Dumnezeu din Scripturi si din Scrierile Sfintilor, sa posteasca si sa se roage mai mult.

Postul pacifica patimile egoiste, lumineaza mintea, sfinteste simtirile, schimba atitudinea si comportamentul fata de oameni si fata de natura, intelegandu-le pe toate in lumina prezentei iubitoare a lui Dumnezeu.  Astfel invatam sa  "avem gandul (gandirea) lui Hristos"  (1 Corinteni 2, 16), sa vorbim duhovniceste ca Hristos:  "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu"  (1 Petru 4, 11) si sa traim duhovniceste:  "umblati intru iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi"  (Efeseni 5, 1-2;  cf.  Coloseni 3, 1-4 si 17). Asadar,  postul sfinteste gandul, cuvantul si fapta noastra. De la cuvantul demolator, degradant si tulburator, care ia forma jignirii, a minciunii, a defaimarii, a clevetirii, a judecarii aproapelui nostru, postul si rugaciunea ne ajuta sa trecem la cuvantul ziditor, care intareste comuniunea dintre oameni; care nu injoseste, ci inalta; care nu dezbina, ci uneste.  De aceea, Sfintii Parinti spun ca atunci  postim cu adevarat cand ne infranam si de la vorbirea de rau sau de la judecarea altora. 

Prin credinta dreapta si vietuire sfanta, crestinul rastigneste in el patimile egoiste (mandria, lacomia si lenea sau comoditatea), lupta impotriva autosuficientei si autoafirmarii ca multumire de sine si ca lauda de sine.

Existenta egoista pacatoasa, numita simbolic "trup" sau "carne", inteleasa nu ca materie, ci ca despartire sau instrainare a omului de Dumnezeu si ca autosuficienta sau autoafirmare egoista, in afara comuniunii de iubire, poate fi vindecata numai prin refacerea comuniunii duhovnicesti a omului cu Dumnezeu:  "Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi,trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate.  (...) Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii"  (Romani 8, 9-10 si 13).

Intrucat "faptele trupului", ca manifestari ale existentei umane egoiste si cazute, impiedica pe om sa intre in Imparatia iubirii si sfinteniei vesnice a lui Dumnezeu,  vremea postului, unit cu rugaciunea, Spovedania, Impartasania si milostenia, este o perioada de pregatire pentru a primi lumina Betleemului in sufletele noastre.  Astfel, simtim ca Hristos Se naste in sufletul nostru, aducand in el pacea si bucuria cereasca, pentru ca  pe pamant sa fie pace si intre oameni bunavoire,  spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

 Sursa:ziarullumina.ro

                                       Cu dragoste,Maria.

COPIII LUMII ,MOR DE FOAME ! HRANITI COPIII SUBNUTRITI !

         10 Iulie 2019,ora 3,23 zori de zi !

                               Dragii mei,

În aceasta dimineata in zori de zi,ma trezeste un glas care porunceste pur si simplu asa:

              "Copiii Lumii sunt subnutriti !
                Copiii Lumii, trebuie hraniti !

Dar un alt glas Prieteni,un alt glas spune asa:
               Subnutritie, subnutriti !

.
      Copiii acestia sunt subnutriti.
Nu banuiesc copiii acestia subnutriti; nu banuiesc nimic.
        Copiii subnutriti ,trebuie hraniti!
         Trebuie hraniti copiii Lumii."



Prieteni dragi, copiii Lumii sunt subnutriti.
Câti dintre copilasii de pe Pămant,sufera de foame si de sete; cati mor din cauza lipsei alimentelor de baza.
Dragii mei, sunt atatia oameni bogati; putrezi de bogati si nu dau nicio felie de paine acestor copii subnutriti.
Dar iata, ce spune acum un glas din Cer:

            "Bogatii  care-si tin Bogatiile numai pentru ei,mai bine nu se mai nasteau !"

Prieteni dragi, sa fim buni si milostivi cu toti cei care, nu au ce manca si ce îmbraca. 
Sa fim buni si milostivi cu vaduvele si copiii orfani.
Sa fim buni si milostivi cu toti cei care, sunt mai napastuiti decat noi.
Iata ce ne spune Mult Prea  Milostivul DUMNEZEU ,in PILDA Bogatului caruia i-a rodit Ţarina:

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarinaSfanta Evanghelie din  Duminica a 26-a dupa Rusalii ne prezinta chipul unui bogat lacom, nemultumitor si nemilostiv, ajuns intr-o stare de robie a sufletului sau, printr-un atasament exclusiv de bunurile materiale limitate si trecatoare din lumea aceasta.

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face ca nu am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo toate roadele mele si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Insa Dumnezeu i-a zis: 

Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? 

Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori pentru sine insusi si nu se imbogateste in Dumnezeu."  (Luca 12, 16-21)

Evanghelia ne arata ca, deodata, pe neasteptate,  Dumnezeu i-a facut bogatului o surpriza cu o recolta foarte mare de cereale, ca sa vada cum o foloseste.

Dumnezeu l-a miluit din belsug pe bogat fara ca acesta sa fi avut vreun merit; i-a facut un mare dar, asteptand ca si el, la randul sau, sa faca daruri altora. Dar nu a fost asa.  Recolta aceasta neasteptata, in loc sa il umanizeze pe bogat, il dezumanizeaza; in loc sa il apropie de Dumnezeu si de semeni, il indeparteaza de Dumnezeu si de semeni, il insingureaza.  De ce? Pentru ca atitudinea lui spirituala fata de un dar material neasteptat care vine din marinimia lui Dumnezeu devine  o atitudine patimasa,  care-i schimba insusi modul de a rationa, il "innebuneste" din cauza lacomiei sufletului sau pentru bunurile materiale.  In loc sa multumeasca lui Dumnezeu si sa ii ajute pe semenii sai care au nevoie de hrana, bogatul lacom uita de Dumnezeu si de semeni. El nici nu multumeste lui Dumnezeu, nici nu miluieste pe saraci, ci se gandeste doar la sine,  se asigura material, dar se insingureaza spiritual,  nu se consulta cu nimeni, ci vorbeste doar cu sine insusi, pentru ca se gandeste numai la sine insusi. 

"Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani;  odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te"(Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stapanit de o lacomie fara margini si o  iubire patimasa de sine,  despre care Sfintii Parinti ai Bisericii invata ca este inceputul tuturor patimilor. Sfantul Maxim Marturisitorul spune caiubirea de sine  a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf.  Fac. 3, 6), iubire trupeasca (patimasa) de sine. Aceasta a facut ca grija lui principala sa fie, de-atunci, aceea de  a discerne intre ceea ce este placut si ceea ce este dureros, pentru a alege fara abatere doar placerea simturilor, considerata ca fiind binele vrednic de dorit.  Asa a ajuns omul sa cultive, de fapt,principiul propriei sale morti,  considerandu-l, din inselare, plenitudine a fiintarii lui. Asadar, in jurul iubirii patimase de sine, ne spune Sfantul Maxim,  "se invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul relelor..."

Astfel, pacatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam si Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunostinta, neascultare, nepostire si nepocainta, a avut ca urmare moartea spirituala si fizica a omului (cf.  Romani 6, 23).  Pentru Adam si Eva, darurile create si limitate au devenit mai importante decat Creatorul si Daruitorul lor nelimitat si vesnic. Atitudinea lor n-a fost euharistica, ci posesiva si exploatatoare.  Profitul devine mai valoros decat Persoana.  Dar cand omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creatia devine ostila omului, iar relatiile dintre oameni se degradeaza (cf.  Facere 3, 1-18).  Cand creatia inceteaza de a mai fi fereastra si scara de urcus spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despartitor, idol si mormant al omului  (cf.  Facere 3, 19). 

Iar din acest determinism inrobitor al pacatului - fiindca si iubirea placerii, si refuzul durerii nasc deopotriva patimile - firea omeneasca a putut fi eliberata numai prin iconomia Intruparii Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu,  "tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate"2. Numai  prinHristos Domnul si  in  El,  firea umana a biruit definitiv atat puterea ispitei placerii, cat si pe cea a fricii de durere.  Astfel a fost dobandita pentru om putinta nepatimirii, adica a libertatii desavarsite fata de pacat si fata de patimile egoiste - boli sufletesti prin care el este subjugat si impins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Intruparea Domnului, spune Sfantul Maxim, veacurile pregatirii tainei celei din veac ascunse (cf.  1 Tim. 3, 16) s-au incheiat, dar cele in cursul carora  "ne va arata Dumnezeu bogatia covarsitoare a bunatatii Lui, lucrand in cei vrednici indumnezeirea"3, n-au ajuns inca la sfarsit. Cand se vor implini si acestea, El se va uni cu toti,  "dupa har, cu cei vrednici"  si  "in afara de har, cu cei nevrednici"4. Celor dintai li se va darui astfel o bucurie negraita si nesfarsita, in timp ce pentru ceilalti ramanerea in afara harului si a legaturii iubirii va fi traita ca un chin nemasurat si vesnic, pentru ca s-au inchis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine fata de Dumnezeu, fata de creatie si fata de semeni, ca si cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a carui gandire autosuficienta nu se mai refera la Dumnezeu,  omul insusi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent si etern in el.  El parca este condamnat sa se multumeasca doar cu o existenta efemera si cu fericirea limitata pe care o procura avid si cu orice pret in lumea materiala limitata si perisabila.  Toate acestea se realizeaza in societatea secularizata care isi este suficienta siesi,  se inchide in ea insasi ori devine totalitarista si opresiva in numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transforma repede in idoli sau in ideologii ale puterii.  Comunitatea contemporana, chinuita de egoism si indiferenta, a devenit astfel o simpla "existenta comunitara", lipsita de roadele adevaratei comuniuni izvorate din iubire si ajutorare.  Intr-un spatiu al profitului neconditionat, oamenii sunt transformati adesea in obiecte sau in cifre cu semnificatii economice.  Unii sociologi contemporani au afirmat ca dintre toate civilizatiile existente pana acum in istorie, civilizatia actuala este cea mai narcisista, care iubeste sa se vada pe sine si sa se asculte pe sine, sa se laude pe sine, sa se rezeme doar pe sine si sa fie siesi suficienta. Omul narcisist nu are alta preocupare decat propria persoana. De aceea, civilizatia narcisista este de fapt o civilizatie autosuficienta, aroganta si individualista, fara referire la valori eterne sau transcendente. 

Viata omului care traieste fara a se mai raporta la Dumnezeu si la semeni este de obicei impovarata de atasarea cu patima de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava si privilegiile demnitatilor lumesti, de cautarea aproape cu disperare a placerii egoiste. Astfel, omul uita usor, asa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu a unit lumea aceasta "cu luptele, ostenelile, sudorile", ca veacul de acum este doar "stadion", iar abia cel ce va sa fie este "cununa". Irationalitatea celui care se supune de voie "celor mai slabe ca umbra", adica patimilor egoiste, este insa platita scump inca de aici,  prin trairea continua si chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale,  pierdere care va veni inevitabil. Insa perceperea vremelniciei realitatilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providential pentru ca el sa-si ridice privirea mintii si toata dorirea sa catre statornicia si bucuria netrecatoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se intampla in viata aceasta si-L va slavi pe Dumnezeu in orice imprejurare a vietii, asa cum invata Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand:  "Iti merge bine? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si binele ramane. Iti merge rau? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si raul se duce".

Insa omul secularizat contemporan percepe aceasta lume ca si cum ar fi realitatea ultima si unica, pe care o foloseste ca si cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creatie.  Astfel, omul nu mai este responsabil in fata Creatorului si se comporta in creatie de o maniera egoista, posesiva si chiar iresponsabila, fara a se ingriji de viata generatiilor viitoare.  Lacom de castig sau profit imediat si nelimitat, omul secularizat exploateaza in mod excesiv si nerational pamantul, fara sa-i protejeze sanatatea sa naturala. Prin urmare, omul nu mai sfinteste pamantul, ci il otraveste, il degradeaza si-l imbolnaveste.  Ca atare,  criza ecologica sau criza mediului inconjurator este o consecinta a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.  Acesta nu mai ia in considerare  legatura de viata  care exista intre creatie si Creator, intre dar si Daruitor. Omul uita sau nu vrea sa-si mai aminteasca de faptul ca Dumnezeu este daruitorul existentei create, natura si om. Asadar, libertatea omului, a fiecaruia si a tuturor impreuna, este cea care poate transforma o legatura sanatoasa si sfanta a vietii intr-o legatura a degradarii si a mortii. 

Pe de alta parte, ratiunea umana credincioasa si rugatoare vede toata  creatia ca dar al lui Dumnezeu,  un dar care trebuie cultivat si impartasit. Deci, ea este o casa euharistica sau recunoscatoare in fata Ratiunii divine care a creat lumea. Mai mult, ratiunea rugatoare  considera pe fiecare om ca fiind o icoana sau un chip al lui Hristos.  In rugaciune, ratiunea umana contempla intreaga creatie in iubirea si mila lui Dumnezeu, iar nu in singuratate si suficienta sau in incertitudine si hazard.  Hristos ne spune ca trebuie sa ne iubim aproapele asa cum El il iubeste, asa cum Dumnezeu il iubeste (cf.  Ioan 15, 12). Adica  noi trebuie sa iubim pe aproapele in prezenta lui Hristos si cu iubirea pe care Hristos ne-o daruieste in Duhul Sfant.  De aceea, Sfintii Parinti fac diferenta intre iubirea naturala egoista, care e deseori marcata de pacat, si iubirea ca dar al Duhului Sfant, care este comunicat in rugaciune si in toata viata sacramentala a Bisericii. Nu trebuie deci sa ne iubim aproapele intr-un mod posesiv si utilitarist, ci in mod  euharistic  (recunoscator), ca prezenta si dar pentru o comuniune sfanta si mantuitoare (cf.  Matei 25, 31-46), ca intalnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoias. Ratiunea luminata de credinta rugatoare confirma adevarul ca  fiinta umana este creata pentru viata vesnica,  pentru Inviere, pentru a participa la bucuria si iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru ca cel ce iubeste pe Hristos va fi mentinut vesnic de Hristos in aceasta iubire divino-umana. De asemenea,  dogmele credintei crestine sunt dogmele vietii vesnice si ale libertatii infinite,  intrucat continutul lor intim si ultim este iubirea insasi a lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, Care ne reveleaza si ne comunica viata infinita si vesnica a Sfintei Treimi.

Asadar,  Evanghelia de azi, randuita de Biserica sa fie citita la inceputul Postului Nasterii Domnului, ca perioada de urcus interior al sufletului in comuniunea sfintilor implinitori ai voii lui Dumnezeu si pregatire duhovniceasca pentru intampinarea marii sarbatori a Craciunului,  este un indemn la schimbarea modului de a vietui, cautand mai intai de toate  "imbogatirea in Dumnezeu"  prin comuniunea cu El in rugaciune si cu semenii in faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp in care omul trebuie sa asculte mai mult cuvantul lui Dumnezeu din Scripturi si din Scrierile Sfintilor, sa posteasca si sa se roage mai mult.

Postul pacifica patimile egoiste, lumineaza mintea, sfinteste simtirile, schimba atitudinea si comportamentul fata de oameni si fata de natura, intelegandu-le pe toate in lumina prezentei iubitoare a lui Dumnezeu.  Astfel invatam sa  "avem gandul (gandirea) lui Hristos"  (1 Corinteni 2, 16), sa vorbim duhovniceste ca Hristos:  "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu"  (1 Petru 4, 11) si sa traim duhovniceste:  "umblati intru iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi"  (Efeseni 5, 1-2;  cf.  Coloseni 3, 1-4 si 17). Asadar,  postul sfinteste gandul, cuvantul si fapta noastra. De la cuvantul demolator, degradant si tulburator, care ia forma jignirii, a minciunii, a defaimarii, a clevetirii, a judecarii aproapelui nostru, postul si rugaciunea ne ajuta sa trecem la cuvantul ziditor, care intareste comuniunea dintre oameni; care nu injoseste, ci inalta; care nu dezbina, ci uneste.  De aceea, Sfintii Parinti spun ca atunci  postim cu adevarat cand ne infranam si de la vorbirea de rau sau de la judecarea altora. 

Prin credinta dreapta si vietuire sfanta, crestinul rastigneste in el patimile egoiste (mandria, lacomia si lenea sau comoditatea), lupta impotriva autosuficientei si autoafirmarii ca multumire de sine si ca lauda de sine.

Existenta egoista pacatoasa, numita simbolic "trup" sau "carne", inteleasa nu ca materie, ci ca despartire sau instrainare a omului de Dumnezeu si ca autosuficienta sau autoafirmare egoista, in afara comuniunii de iubire, poate fi vindecata numai prin refacerea comuniunii duhovnicesti a omului cu Dumnezeu:  "Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi,trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate.  (...) Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii"  (Romani 8, 9-10 si 13).

Intrucat "faptele trupului", ca manifestari ale existentei umane egoiste si cazute, impiedica pe om sa intre in Imparatia iubirii si sfinteniei vesnice a lui Dumnezeu,  vremea postului, unit cu rugaciunea, Spovedania, Impartasania si milostenia, este o perioada de pregatire pentru a primi lumina Betleemului in sufletele noastre.  Astfel, simtim ca Hristos Se naste in sufletul nostru, aducand in el pacea si bucuria cereasca, pentru ca  pe pamant sa fie pace si intre oameni bunavoire,  spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

 Sursa:ziarullumina.ro

                                       Cu dragoste,Maria.