PREDICA PARINTELUI CLEOPA, LA MAREA SI SFANTA SARBATOARE ,A SFANTULUI DIMITRIE CEL NOU ,OCROTITORUL BUCURESTIULUI !

 

PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA, LA

SFÂNTUL DIMITRIE BASARABOV

(27 octombrie)

Sufletele dreptilor sint in mina lui Dumnezeu si nu se va atinge de dinsele munca (Intelepciunea lui Solomon 3, 1)

                      Iubiti credinciosi,

Cuviosul parintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucuresti, a carui praznuire o avem astazi, era de la sudul Dunarii, nascut intr-un sat neinsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sarac la parintii sai si neavind cu ce se hrani, multa vreme in tineretile sale a pascut vitele acelui sat, ducind o viata singuratica de rugaciune si infrinare.

                

Mai tirziu, vazind ca toate cele omenesti sint desertaciuni, a parasit grija cea lumeasca si s-a retras intr-o pestera, nu prea departe, unde era o mica minastire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahala, acolo a inceput a trai in cele mai aspre nevointe pustnicesti, acolo a ajuns in scurta vreme la o viata desavirsita, prin privegheri de toata noaptea, prin post aspru si metanii, prin rugaciuni neincetate si lacrimi, prin multa saracie si adinc de smerenie. Dar cine va putea sti si povesti toate nevointele cele de taina ale Cuviosului Dimitrie?

Simtindu-si dinainte sfirsitul, Cuviosul s-a ascuns, nestiut de nimeni, intre doua pietre mari, pe marginea unui riu ce se chema Lomul si acolo si-a dat sufletul in miinile lui Dumnezeu. Multa vreme trupul sau nu a putut fi aflat. Dar odata, venind apa riului mare, a rupt malurile sale si s-au risipit si cele doua pietre cu moastele Cuviosului in apa, unde au stat nestiute, ascunse in prundis, pina au fost aflate printr-o minune ca aceasta: era in partea locului un om care avea o copila bolnava de duh necurat. Deci, intr-o noapte s-a aratat Cuviosul Dimitrie in vis copilei si i-a zis: „De ma vor scoate parintii tai din apa – aratindu-i si locul – eu te voi tamadui pe tine!” Si indata copila a spus tatalui ei, care, adunind mai multi preoti, a plecat la locul aratat si a aflat comoara cea ascunsa si nepretuita, adica sfintele moaste intregi si neputrezite ale Sfintului Dimitrie. Deci, luindu-le, le-a dus in satul Basarabov si multe minuni de vindecare se faceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinta. 

Auzind despre aceasta domnul Valahiei, a dorit sa le aduca cu mare cinste in Tara Romaneasca, ca sa le aiba spre ajutor si mingiiere. Deci, trimitind citiva boieri si preoti la Basarabov, acestia au incercat sa aduca moastele Cuviosului peste Dunare, dar nu au putut, caci sfintul nu a voit sa paraseasca satul sau. Auzind de aceasta, domnul a poruncit sa se faca, cu a sa cheltuiala, o frumoasa biserica in Basarabov deasupra moastelor Sfintului Dimitrie.

Intre anii 1769-1774, fiind razboi intre rusi si turci, un general, anume Petru Salticov, din partea armatelor rusesti, a trecut Dunarea si a ocupat o mare parte din partile Bulgariei, printre care si Basarabovul. Apoi auzind de moastele Cuviosului, a poruncit sa le trimita in tara sa. Dar un oarecare locuitor roman cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general sa le dea Tarii Romanesti, ca despagubire pentru multimea pagubelor de razboi. Si asa, sfintele moaste ale Cuviosului parintelui nostru Dimitrie, au ajuns in pamintul tarii noastre si au fost asezate in biserica Mitropoliei din Bucuresti, in anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de mitropolitul Grigorie si de multimea credinciosilor. Apoi, indata a incetat razboiul si boala ciumei care era in tara.

                   Iubiti credinciosi,

Pentru multimea darurilor sale, Biserica Ortodoxa Romana la Catedrala Patriarhala din Bucuresti a avut grija intotdeauna sa cinsteasca pe Cuviosul parintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, privegheri, acatiste si cintari de lauda. Si aceasta mai ales in ziua de astazi, 27 octombrie, cind se face praznuirea cea de peste an a Sfintului Dimitrie la Catedrala Patriarhala din Bucuresti si cind vin mii de credinciosi din toate colturile tarii, la cinstitele lui moaste, ca sa se inchine si sa le sarute. 

Bucura-te astazi, Tara Romaneasca, ca nu te-a trecut cu vederea Bunul nostru Dumnezeu, in primejdii si ispite, si te-a ingradit cu ajutorul cel nepretuit al rugaciunilor multor sfinti, cuviosi si mucenici.

Bucura-te astazi, Tara Romaneasca, ca te-a binecuvintat Dumnezeu cu cimpii roditoare, cu munti impodobiti, cu paduri si izvoare, cu fii binecredinciosi si milostivi, cu biserici asa de frumoase si cu sfinte moaste de mare pret. 

Bucura-te astazi, Tara Romaneasca, si te imbraca in haina de aleasa sarbatoare, caci astazi a sosit praznuirea cea de peste an a preacuviosului parintelui nostru Dimitrie, ocrotitorul poporului nostru binecredincios.

Sfintele moaste ale Cuviosului parintelui nostru Dimitrie stralucesc ca un luceafar si ca un margaritar de mare pret in sinul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simtim mai intariti in credinta, ne simtim desteptati la o viata mai curata, ne simtim indemnati la rugaciune, la smerenie, la post si singuratate. Dar intr-un chip de taina, parca ne simtim indemnati spre o viata de smerenie in Iisus Hristos, de umilinta si infrinare pe pamint. Ca cine a fost mai sarac decit Cuviosul Dimitrie? Cine a purtat haine mai rupte decit el? Cine a dus o viata mai lipsita decit el? Cu truda se ostenea sa pasca vitele satului, lovindu-si picioarele de pietre, rabdind frigul, ploaia si zaduful soarelui, pentru a-si dobindi piinea vietii. Apoi adaugind la aceasta si celelalte osteneli duhovnicesti, ca rugaciunea, viata curata si smerenia, asa a pasit pe calea desavirsirii crestine. Si acest fel de nevointa l-a continuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinta si in viata pustniceasca, ajungind sa petreaca ca un inger pamintesc.

Dupa Sfintii Parinti sint doua feluri de saracii: prima este saracia cea materiala, lipsa celor de prisos, negrija vietii, neagoniseala etc., iar a doua este saracia cea duhovniceasca, adica smerenia inimii, prin care crestinul se socoteste ca nu are nici o fapta buna si este mai pacatos decit toti.

Amindoua saracii sint de nevoie si obligatorii pentru mintuirea noastra. Prima, adica lipsa celor pamintesti, face inceputul desavirsirii, iar a doua, adica smerenia, face sfirsitul ei. Pe aceasta o fericeste insusi Domnul, zicind: Fericiti sint cei saraci cu duhul, ca a acelora este imparatia cerurilor (Matei 5, 3). Dar, intrucit nimeni nu poate ajunge la saracia cea desavirsita a duhului, fara saracia cea din afara a materiei, Domnul ne porunceste si pentru aceasta, zicind: Nu va grijiti, zicind: ce vom minca sau ce vom bea sau cu ce ne vom imbraca? Ca acestea toate neamurile le cauta… Ajunge zilei rautatea ei (Matei 6, 31-34). Iar David zice: Bogatia de ar curge, nu va lipiti inima de ea (Psalm 61, 10).

Mare dar este neagoniseala si de multe primejdii si pacate scapa pe crestin in viata! Dar cine din noi o mai iubeste? O, fericita saracie si negrija, cine te mai pretuieste astazi? Care din crestini mai intreaba de tine acum? Cine mai cunoaste astazi pretul tau? Cine mai rivneste la folosul tau? Cu adevarat, cel ce iubeste saracia lui Hristos, asa cum au iubit-o sfintii si cauta sa si-o agoniseasca in viata sa, acela este un adevarat crestin, acela este un filosof al veacului de acum.

Saracia, viata cit mai modesta naste in sufletul crestinului duhul smereniei lui Hristos, duhul rugaciunii, al dragostei, al cugetarii la moarte, al pocaintei. Lipsa de agoniseala si faradegrija imbogatesc sufletul cu multe virtuti, izbavesc pe om de multe caderi si il invata adevarata rugaciune. Insa aceasta virtute nu mai poate incapea intre crestinii de astazi. Acum toti alearga dupa bani cit mai multi, dupa haine cit mai scumpe, dupa un trai cit mai indestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atitor certuri intre oameni si popoare. Grija vietii este prapastia cea adinca in care se cufunda si mor istoviti multi fii ai pamintului.

Fratilor, sa luam aminte cum traim. Adevarata bogatie pentru noi este Iisus Hristos, Mintuitorul lumii. Iar adevarata fericire este a merge pe urmele Lui si ale sfintilor Lui. Sa iubim deci, saracia Domnului ca sa dobindim viata cea vesnica. Sa ne indestulam cu cit ne da El. Sa nu ne facem idoli din materie. Sa nu ne ostenim numai pentru trup. Sa nu ne facem robi ai placerilor, ai hainelor, si banilor, caci toate trec sub soare. Sa nu cautam mai mult decit ne trebuie, caci altfel nu mai putem fi numiti copiii Lui. Iar daca sintem fii ai Tatalui ceresc, apoi stie El de ce avem nevoie.

Desigur, avem datoria sfinta sa ingrijim de casa si copiii nostri, sa cistigam cele de nevoie, sa muncim cinstit si sa nu aducem in casele noastre ban si piine straina, ca ne adunam osinda la Dumnezeu. Apoi sa dam din osteneala noastra si la saraci si la cei bolnavi ca sa avem plata in cer. Sa ne aducem aminte de nevointa Sfintului Dimitrie, care a trait ingereste pe pamint, in desavirsita saracie, in post, in rugaciune si cugetare la cele vesnice. Sa ne inchinam la moastele Sfintului Dimitrie ori de cite ori avem prilejul si sa citim acatistul lui ca este grabnic ajutator.

Asadar, sa privim mereu la sfirsitul vietii lui Iisus Hristos, si la pilda sfintilor Lui, care s-au nevoit in multe lipsuri. Sa ne silim „a le urma credinta” si sa avem mereu in minte cuvintele Domnului care zice: Cautati mai intii imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua (Matei 6, 33). Amin.