sâmbătă, 15 ianuarie 2022

172 DE ANI,DE LA NASTEREA MARELUI POET- MIHAI EMINESCU,LUCEAFARUL ROMANIEI SFINTE!

Dragii mei,
.
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.

Dragii mei,
Astazi 15 ianuarie 2022, se cuvine ca sa ne amintim de Poetul nepereche,Mihai Eminescu!
Trebuie sa fim recunoscatori Bunului Dumnezeu si Maicii Domnului ca ne-a daruit un asa mare Om cu Dar si Har, cum a fost inegalabilul nostru Poet - Mihai Eminescu.
Sa-i multumim si marelui Poet de Aur al Romaniei sfinte,Mihai Eminescu, care ne-a lasat o asa mare si unica bogatie pentru inima si suflet.
Cât va fi lumea si pamantul, nu se va mai naste un Om,precum a fost si este Luceafarul Poeziei romanesti.
Dar sa ne amintim cine a fost si este si astazi, marele Poet Mihai Eminescu:
Se împlinesc azi, pe 15 ianuarie, 172 de ani de la nașterea POETULUI NAȚIONAL MIHAI EMINESCU. Mergând la cealaltă extremă a mult prea scurtei sale vieți, ultimele versuri le-a scris cu doar o oră înainte de a muri și sunt răscolitoare. Puțini știu că geniul liric al neamului nostru românesca fost în tinerețe un pasionat fotbalist, înotător , gimnast, un atlet complet.
Pe 15 iunie 1889, la ora 4:15 dimineaţa, POETUL NEPERECHE al neamului românesc se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al doctorului Alexandru Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti… Cauza oficială: sifilis.
Oricare ar fi fost realitatea, însă, moartea nu i-a fost nici pe departe pe măsura genialei sale creaţii. „LUCEAFĂRUL” a apus într-un halat ponosit de spital, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital…

Ultimele versuri ale lui Mihai Eminescu, scrise cu o oră înainte să se înalțe Luceafăr la cer… Poetul nepereche a fost și un pasionat fotbalist, înotător, gimnast

Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, Mihai Eminescu a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „Sunt năruit…”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a plecat din această lume rea și obtuză…

Certificatul de deces consemna „stop cardio-respirator provocat de o formă avansată de sifilis”. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise a fost luat de prietenii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. În care erau scrise ultimele sale poezii… …fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp…

Ultimele versuri ale lui Mihai Eminescu au fost scrise pe un carnețel găsit în halatul de spital în care și-a găsit sfârșitul pe 15 iunie 1889 — Ultimele versuri ale lui Mihai Eminescu au fost scrise pe un carnețel găsit în halatul de spital în care și-a găsit sfârșitul…

Ultimele versuri ale lui Mihai Eminescu au fost publicate prima oară în 23 iulie 1889, în revista „Fântâna Blanduziei”, prin grija lui Ilie Ighel Deleanu, care a pus și titlul „Stelele-n cer”…

„Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut, am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc ele scrise în ultimele clipe de viață de marele nostru dispărut” – Ilie Ighel Deleanu

Da, deşi poate este greu de crezut, Mihai Eminescu bătea mingea, înota, trăgea de greutăţi şi juca şah. Îi plăcea gimnastica şi nu se dădea înapoi niciodată de la o excursie pe munte. A fost, fără îndoială, înainte de toate, un copil de la ţară, un copil sănătos, zburdalnic, chiar neastîmpărat.

Uneori „fiind băiet, păduri cutreieram”, spune chiar poetul, alteori urca la stânile din munte sau la Schitul Agafton, din apropierea Botoşanilor, unde viețuiau două mătuşi ale sale. Tovarăşul său de joacă cel mai apropiat era fratele Ilie, mai mare cu trei ani, cu care se lua cel mai des la copilăreasca trântă „să vedem cine-i mai tare”.

Mihai Eminescu, biografie (1850 - 1889)

Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist român

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".