PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA ,LA DUMINICA RUSALIILOR !

Predică la Duminica Cincizecimii
( Despre darul vorbirii în limbi )

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

                                          

Iubiţi credincioşi,

Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.
Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi". În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite "limbi", cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.
Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.
Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.
Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.
Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).
2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi... (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.
De ce se numeşte Sfîntul Duh "Mîngîietorul" şi "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.
Duhul Sfînt se numeşte "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte "la tot adevărul" Duhul Sfînt, care rămîne cu noi "în veac", adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi "va vesti", adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.
Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.

Iubiţi credincioşi,

Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.
Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mîngîietorule". Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.