IISUS HRISTOS PE MUNTELE CARANTANIEI , NUMIT SI MUNTELE ISPITIRII DOMNULUI ! PE URMELE MANTUITORULUI HRISTOS !

xx
                                                   27 Aprilie 2017 ora 13,34 !

                                            Dragii mei, 

În aceasta zi si la aceasta oră, mă aflam in Autocarul care ne ducea în Ierihon pe Muntele CARANTANIEI,munte ce mai este numit si :Muntele Ispitirii Lui Iisus Hristos de către diavol.

..

Deşi în autocar se vorbea, era galagie, se cântau cântece religioase,eu am văzut acest Munte ,chiar înainte de a ajunge cu trupul pe el.

..
Atentă fiind la ghidul nostru din autocar, ma strecor totusi cu sufletul,departe de tot ce este lumesc si ajung pe Muntele Ispitirilor,(pe muntele Carantania).
Aici fratilor, ÎL văd pe IISUS HRISTOS în carne si oase, îmbracat cu vesminte aurii ca din Soare rupte,stand pe un Tron din Lumina aurie si orbitor de stralucitoare.
MANTUITORUL nostru drag si scumpa,ţine în Mâna Sa stângă SFANTA  EVANGHELIE deschisă pe mijlocul ei.
Chipul Lui Iisus era roziu,ca din carne si oase,doar vesmintele -I erau rupte ca din Soare, precum si Tronul înalt pe care statea asezat.
MÂNTUITORUL mă priveste cu Dragoste si blandete ca un Dumnezeu ce este, după care ,tresalt puternic pe locul meu din autocar, si-mi deschid agenda notandu-mi toate câte mi s-au arătat.
                        
Dragii mei,în călătoria mea pe urmele Mântuitorului nostru IISUS HRISTOS, trebuie sa va spun că, înainte sa ajungem la locurile programate de ghid ca sa le vizitam,mie-mi erau arătate înainte de DUHUL CEL PREA SFANT,chiar daca ma aflam cu trupul in autocar.
Aşa încât, atunci când ajungeam acolo, puteam faee o comparatie între cele văzute cu sufletul ,cu toate cele vazute si cu prezenta trupului.
Diferenta fiind ,ca de la CER la PĂMANT.
Ceea ce vedem noi acum dragilor,cu ochii firesti în TARA SFANTA,nu corespunde in totalitate cu ceea ce a fost in mod real, pe vremea cand MANTUITORUL strabatea la pas aceste meleaguri sfinte.
Nu întâmplator fratilor, am ajuns în ŢARA SFÂNTĂ,în ŢARA  vechiului IERUSALIM,asa cum nu întamplator, două suflete dragi mie, soţ si sotie ,pe care nu le-am văzut niciodată în viata mea, si care, luminate fiind de DUHUL CEL prea SFANT mi-au dăruit cu dragoste divină ,aceasta Excursie (PELERINAJ )în IERUSALIM pentru care, ma voi ruga si le voi fi recunoscătoare toata viata mea.
Dacă nu ar fi fost aceste două Suflete alese de BUNUL DUMNEZEU si de MĂICUŢA DOMNULUI, ca sa-mi daruiasca din inima aceasta Excursie în ŢARA SFANTA,eu nu as fi ajuns acolo niciodata,deoarece, posibilitatile mele financiare sunt foarte limitate. 
Ma rog cu inima si cu sufletul, în fiecare clipă pentru aceste doua suflete alese,ca sa le daruiasca BUNUL DUMNEZEU si MĂICUTA  DOMNULUI ,în primul rând sănătate si mântuire ,apoi ,BIRUINTA în ceea ce-si doresc amandoi cel mai arzător în inima lor, în adâncul sufletului lor, pentru a putea ajuta pe Semenii nostri.
Prieteni dragi, mergand pe urmele MANTUITORULUI HRISTOS, voi putea scrie aici, ADEVARUL  DUHULUI SFANT care ,sub nicio formă nu se poate compara ,cu ADEVARUL vazut de ochii firesti din zilele noastre.
Diferenta fratilor,o veti constata singuri citind realitatea zilelor noastre, în acelasi timp cu REALITATEA ADEVARULUI DUHULUI SFANT ,de- acum mai bine de 2000 de ani.
                    Cu dragoste si recunostinta aleasa,
                                             Maria Ghiorghiu.

PS.
Mai jos fratilor,veti citi despre MUNTELE CARANTANIEI,despre ceea ce a trait IISUS HRISTOS în vremurile SALE:

Evanghelia biruintei asupra ispitei

Matei 4, 1-11

Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustie, ca sa fie ispitit de catre diavolul. Si dupa ce a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti, la urma a flamanzit. Si apropiindu-se ispititorul a zis: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini. Iar El raspunzand a zis: Scris este: Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus in sfanta cetate, L-a pus pe aripa templului, si I-a zis: Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: „Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau”. Iisus i-a raspuns: Iarasi este scris: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau” Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si sla­va lor. Si I-a zis Lui: Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, caci scris este: „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti”. Atunci L-a lasat diavolului iata ingerii, venind la El, Ii slujeau.

“Nu este porunca a lui Dumnezeu pe care omul sa n-o fi incalcat, nici una pe care s-o fi implinit fara sa se planga si fara sa carteasca. Dar iarasi, nu este porunca a lui Dumnezeu pe care s-o fi incalcat Iisus Domnul nostru, nici una pe care s-o fi implinit cartind si plangandu-Se. Tot ce a avut de suferit si de implinit in viata-I pamanteasca, a suferit si a intreprins in desavarsita supunere fata de Cerescu-I Parinte — ca sa ne invete pe noi smerenia si ascultarea; ca sa ne intareasca in rabdare; ca sa ne arate ca toate poruncile pot fi, si trebuie implinite, sub ochiul atoatevazator si sub calauzirea Dumnezeului Celui Viu. Fara a-si cunoaste radacinile, oamenii se plang de saracie, cu toate ca sunt cu totii de vita regeasca, avandu-si obarsiile la Dumnezeu, Regele a toate. Iar El, singurul nascut, singurul preaiubit Fiu al lui Dumnezeu, nu S-a plans de nasterea in ieslea vitelor, n-a cartit ca nu are unde-Si pune capul.

Oamenii isi blestema vrajmasii, cu toate ca adeseori singuri si-i fac dusmani. Iar El, Mielul lui Dumnezeu Cel fara prihana, Care inca de la pieptul Maicii Sale a fost silit sa fuga de sabia insangerata a lui Irod departe, in tara straina, nu i-a blestemat pe cei ce-L vrajmaseau.

Oamenii se scoala impotriva legilor si impotriva stapanirii, desi adesea pricina tulburarii e in ei insisi. Iar El, Datatorul de Lege al lumii, S-a supus legii si stapanirilor dand Cezarului ce este al Cezarului (Marcu 12,17).

Oamenilor le cade greu sa posteasca, desi painea si verdeturile sunt ingaduite chiar si in cele mai aspre zile de post, si cu toate ca fara post nimeni nu-si poate curati mintea si constiinta. Iar El, Cel Preacurat, Care nu avea de ce sa Se curateasca, a postit patruzeci de zile fara paine, fara verdeturi, fara apa.

Rugaciunea ii este omului o lupta — si rugaciunea din biserica, si rugaciunea de unul singur – cu toate ca rugaciunea este o scara ce il ridica pe om din tarana si din vietuirea animalica, la Dumnezeu. Iar Cel care, in trup fiind, statea impreuna cu oamenii la capatul de jos al scarii vietii si in duh la varful ei, mergea bucuros sa Se roage in si­nagoga si petrecea nopti intregi rugandu-Se in singuratate.

Oamenii n-ar implini de bunavoie nici o catime din legea lui Dumnezeu, cu toate ca legea aceasta le este data spre scapare. Iar El, Mantuitorul lumii, Care nu ducea lipsa de mantuire, a implinit Insusi cea mai grea porunca a lui Dumnezeu si S-a adus pe Sine jertfa. Stia ca aceasta este voia Lui Dumnezeu, fara de care pentru om nu este scapare.

Adam si Eva, vietuitori in belsugul Raiului, satui de toata boga­tia si dulceata, n-au fost in stare sa tina piept nici celei mai marunte ispite diavolesti, si sa lase neatins pomul oprit. Iar El, in nimicul pustiei, flamand si insetat, lipsit de paine si de apa, singur, S-a im­potrivit celei mai mari ispitiri pe care a putut s-o urzeasca necura­tul Satan.

Cat de inalte, dureros de inalte, sunt toate in viata lui Hristos! Sunt ca un munte cu poala scaldata de mare, cu varful neatins de ochi omenesc! Multi din cei ce citesc Sfanta Scriptura cred ca inva­tatura cea mai de seama a Mantuitorului este cea cuprinsa in Predica de pe Munte. Greu de spus ce-i mai de seama in invatatura lui Hristos. Totul e de seama. Si nici nu se poate spune ca invatatura ce-a dat-o prin cuvant e mai de seama decat cea data prin fapte. Dimpotriva, poate ca faptele lui Hristos, intamplarile prin care El a trecut, il ating mai mult pe om, i se sapa mai adanc in suflet. Desi­gur ca un doctor care da in tacere unui orb vederea impresioneaza mai mult decat unul care arata cum isi poate dobandi vederea un orb! Dar, pe de alta parte, sublimele, preaminunatele fapte si in­tamplari din viata dumnezeiescului Erou ar ramanea tot atat de misterioase si nepatrunse ca si tunetele de pe inaltimea muntelui daca nu si-ar gasi talcuire in cuvintele dumnezeiescului Invatator.

Cantarindu-le pe amandoua, ce altceva poti spune decat, cu frica sfanta si cu umilinta, ca sunt toate neajuns de inalte, si ca faptele nu se pot desparti de cuvinte, asa cum Rasaritul nu poate fi rupt de Apus. Pentru ca, la ce-ar fi fost de folos cuvantul lui Hristos: Rugati-va neincetat, daca nu ne-ar fi dat chiar El pilda de necontenita ru­gaciune? Sau cum am fi putut sa ne insusim pilda lungii Lui postiri, daca nu ne-ar fi aratat in cuvinte trebuinta de a posti, si mantuitoarea valoare a postului? La fel, faptele savarsite din mila se intregesc cu invatatura despre milostenie; lupta impotriva lui Satan, cu indemnul la veghere si la biruirea ispitelor; si, orice pilda am aduce, fapta merge laolalta cu cuvantul, cum merge trupul impreuna cu sufletul. Iata, El a venit pe pamant nu numai ca sa Se intrupeze pe Sine, ci ca sa intrupeze fiecare cuvant al Sau, sa invesmanteze fieca­re sublim cuvant al Sau in sublimul trup al faptelor vazute.

Acum sa vedem cum Isi intrupeaza Mantuitorul cuvintele de­spre postire, despre veghere, despre biruirea ispitelor, in sublimul corpus al faptelor. Dupa botezul in Iordan, El iese sa Se prinda in marea nevointa a postului, a privegherii si a luptei cu Satan.

Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustie, ca sa fie ispitit de catre dia­volul. De ce indata dupa botez? Ca sa ne arate ca, dupa botez, suntem expusi ispitei si ca asa va fi pana la moarte. Prin botez ne curatim si ne inarmam cu puterea lui Dumnezeu; apoi suntem trimisi la razboi. Cum spune inteleptul Gura-de-Aur: „Nu ti s-au dat arme ca sa stai, ci ca sa te lupti”. Prin botez am ajuns la fel cu Adam in Rai. Din nou ne intrebam: de ce ne pune Dumnezeu pe calea ispitelor? Intai, ca sa arate ca suntem liberi. Prin botez, Dum­nezeu ne-a inarmat cu puterea Sa, si astfel inarmati, ne lasa sa alegem: asupra cui ridicam armele? Asupra celui rau, sau asupra lui Dumnezeu? Apoi pentru ca, de cadem, sa se vada ce a fost pacatul lui Adam, si ca pe drept l-a scos Dumnezeu din Rai si l-a asezat in valea plangerii; ori, de biruim, sa se vada puterea lui Dumnezeu in noi. Pentru ca Zidirea cea noua ne da o putere noua, un Rai nou, un om nou, o biruinta noua si o slava noua, dar si o cadere noua.

De ce Duhul Sfant L-a dus pe Hristos ca sa fie ispitit? Ca sa arate ca Hristos a fost anume, si nu intamplator, ispitit. Pe Adam Dumnezeu nu l-a pus anume in fata Satanei, ca sa fie ispitit, dar pe Hristos da. Dumnezeu a facut aceasta ca sa arate ca Adam a cazut in imprejurari nemasurat mai usoare decat cele in care a biruit ispita Hristos. Si ne mai arata ca Adam a cazut in Rai, pe cand Hristos a biruit pe pamant, in valea lacrimilor, in strainatate si in salbati­cie. Pentru ca se spune ca Duhul L-a dus pe Hristos in pustie.

In pustie, Hristos a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti. Ce priveliste! Pe cand pacatosii pentru care a venit Hristos se ghiftuie pana nu mai pot cu mancare si bautura, El sta in pustie rugandu-Se singur, cu durere, zi si noapte, fara sa guste nici paine nici apa vreme de patruzeci de zile si de nopti. Domnul nostru a facut aceasta ca sa ne arate cat de mult ii iubeste pe oameni; pentru ca ei sunt cei pe care El ii curata cu postul Sau, si ii invata cu pilda Sa; si pentru ca sa vedem cat este de stransa legatura Sa cu Tatal Sau Cel din ceruri, si cat Ii este El de ascultator. Iata, El face tot ceea ce oa­menii zic ca nu pot sa faca. Si tot ceea ce oamenii fac cartind, in sila, El face de bunavoie, cu ravna. El a implinit tot ceea ce poporul ales a socotit ca nu se poate implini.

In imbelsugarea Egiptului, po­porul ales si-a intors fata de la Dumnezeu. Dar pe El, in Egipt fi­ind, nu L-a smintit Egiptul. Poporul ales a fost patruzeci de ani in pustie si acolo si-a intors fata de la Dumnezeul Care L-a calauzit cu bratul Sau si l-a hranit cu mana din cer. Iar El a petrecut patruzeci de zile in pustie fara mancare si fara bautura, in desavarsita smere­nie si ascultare de Dumnezeu. In sfarsit, intrand in tara fagaduin­tei, poporul ales si-a intors fata de la Dumnezeu, impotriva tuturor legilor si proorocilor trimisi de Dumnezeu spre aducere-aminte. El insa, in chiar acea tara a fagaduintei fiind cunoscut de unii ca e Mesia, ca e Domnul, a ramas credincios, smerit si ascultator cerescului Sau Parinte.

Dupa patruzeci de zile de priveghere, post si rugaciune, Iisus a flamanzit.Atunci apropiindu-se ispititorul, a inceput sa-L ispiteasca.

Ispititorul si-a incercat mai intai ispitirea asupra trupului isto­vit, zicand:

De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini.

Dar de ce nu preface ispititorul chiar el pietrele in paini, in loc sa-L impinga pe Iisus sa le preschimbe? Mai ademenitoare ar fi fost pentru un om flamand niste paini frumoase, de-abia scoase din cuptor! De ce n-o fi facut diavolul isprava aceasta, si sa-i fi adus Mantuitorului pietrele gata pregatite? Pentru un motiv cat se poate de simplu: pentru ca nu putea! Si, neputincios fiind, cauta la Hristos mijloacele ispitirii. Dumnezeu a facut piatra, si tot El a fa­cut si painea; pentru ca, in chiar Zidirea Lui, painea o face Dumne­zeu din piatra: o scoate din pamant. Atunci, miraculoasa preschimbare a pietrei in paine este o lucrare de toate zilele a lui Dumnezeu, dupa cum e si preschimbarea painii in sange. Dar ni­meni altcineva afara de Dumnezeu nu poate face aceasta minune. Iisus putea sa o faca de la Sine, daca ar fi voit, fara sa fie indemnat, insa post nu este atunci cand nu mananci pentru ca nu ai ce; post este cand ai, sau poti avea, dar nu vrei sa mananci. Aici insa e cat se poate de limpede ca vrajmasul vrea sa-si bata joc de Dumnezeu. E ca si cum ar spune:

„Ia te uita cine-i Dumnezeu! Halal iubire de oameni! L-a facut pe om ca sa-l puna in pustia asta de piatra, in desertul asta, fara pic de paine pentru biata faptura flamanda! L-a facut anume ca sa-l chinuiasca, sa-l lase sa moara de foame! Ce mai dragoste! Ce mai mila! Asa ca tu, daca chiar esti vreun fiu al lui Dumnezeu, fa pietrele paine si mananca, daca poti! Si daca nu poti, ce te mai tii de Dumnezeu, care nu-ti da nici un pic de pute­re? Vino de partea mea! Hai impotriva Lui!”

Vai, din pacate soaptele acestea au mare trecere la cei slabi in credinta!

(Zigaben zice: “Sa nu-l crezi niciodata pe diavol, nici chiar cand te indeamna la un lucru folositor; pentru ca el incepe cu nevoia si sfarseste cu raul. Sa nu faci voia dracilor, nici de foame nici de alta lipsa, ci alearga la Dumnezeu”.)

Blasfematoarei rautati, Hristos ii da un raspuns care va sta pana la sfarsitul veacurilor drept pilda si mustrare mancailor acestei lumi:

Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu (Vezi Deut. 8, 3).

Mai greu e sa faci din nimic decat sa dai ceea ce e gata facut. Dumnezeu a facut prin Cuvantul Sau tot ceea ce este, si poate, prin Cuvantul Sau, sa hraneasca toata Zidirea. Dar ostirile si puterile ceresti cu ce se hranesc, decat cu de-viata-datatorul Cuvant al lui Dumnezeu? Cand intoarcem spatele Cuvantului lui Dumnezeu ne ramane hrana cea de tarana, cu toate ca viata ce o primim din aceasta tarana nu vine din tarana, ci tot din Cuvantul lui Dumnezeu: Viaza-ma, dupa Cuvantul Tau (Psalm 118, 25), si cu toate ca cuvintele lui Dumnezeu sunt mai dulci decat mierea si fagurele (Psalm 18, 11). Nicaieri nu se spune in Sfanta Scriptura ca in painea cea din tarana este viata si lumina, ci despre Cunvantul lui Dumnezeu se spune aceasta (cf. Ioan 1,4).

Toata viata este in Dumnezeu, si fara El nu este viata. Toate celelalte — hrana, apa, aer, lumina — acestea nu sunt viata, nici izvor de viata, ci numai conducte de viata. Si acestea sunt tot cuvintele lui Dumnezeu, imbracate in straiul gros potrivit cu noi, cei trupesti. Ingerii lui Dumnezeu n-au trebuinta de conducte, pentru ca ei iau viata de-a dreptul din cuvintele vii ale Lui. Noi nu putem, pentru ca suntem nevolnici, suntem slabiti de pacat. Nu putem indura Cuvantul pur al lui Dumnezeu, este o hrana pentru noi prea tare. Este asa cum invata apostolul:

Cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii. (Evrei 4,12).

Asa este Cuvantul cel puternic al lui Dumnezeu! Iar daca Hristos, plinatatea Cuvantului lui Dumnezeu, n-ar fi venit pe pamant invesmantat in trup, cine i-ar fi putut indura venirea? Simtind puterea lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, proorocul Maleahi strigat cu frica:

„Si cine va putea indura ziua venirii Lui si cine se va putea tine bine, cand El se va arata? Caci El este ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului” (Maleahi 3,2).

Hristos este El Insusi Cuvantul lui Dumnezeu si Painea vietii, de la care toata painea isi primeste taria ce ne hraneste pe noi. De ce-ar face din pietre, paine? A flamanzit, nu pentru ca a trebuit sa flamanzeasca, ci pentru ca asa a vrut, sa flamanzeasca. A luat de buna voie asupra Lui implinirea legii. Nu era foamea intamplatoare a cuiva dintre muritori, ci foamea Celui fara-de-moarte, a Celui Care, prin biruinta Sa asupra diavolului si prin invatatura Sa, satu­ra toate neamurile, pana la sfarsitul lumii.

A doua ispitire s-a indreptat asupra mintii:

Atunci diavolul L-a dus in sfanta cetate, L-a pus pe aripa templului, si I-a zis: Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: „Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau”.

Aici iarasi, diavolul incepe rautacios: „Daca esti Tu Fi­ul lui Dumnezeu”. Insa acum incepe sa citeze din Sfanta Scriptura sucind intelesul cuvintelor, asa cum fac pana astazi toti vrajmasii lui Dumnezeu si ai Legii Sale.

Daca prima ispitire s-a facut invatatura mancailor si celor inro­biti de patimi, a doua tinteste in invatatii cei plini de sine, in intelectualii si savantii care, culegand de ici de colo ceva stiinta din na­tura si din lumea simturilor, se ridica pe sine trufasi deasupra Bi­sericii lui Dumnezeu pana ce diavolul le porunceste sa se arunce jos, spre a lor pieire. Pentru ca, adunand cunostinte departe de Dumnezeu si de Biserica Lui, savantii cei semeti cred ca-si aduna tarie cand, de fapt, isi ingramadesc neputinta. Cu cat creste cineva in mandrie, cu atat creste si in slabiciune. Cine se departeaza de Dumnezeu decade tot mai mult in duh si in tarie, pana ce se spulbera ca cenusa in vant. Si cand omul cel mandru ajunge la slabiciunea cea de pe urma, cand, fiind cel mai departe de Dumnezeu, se socoteste ca sta pe propriile-i picioare pe acoperisul templului lui Dumnezeu, ba chiar ca-L are pe Dumnezeu la picioarele sale, tocmai atunci se furiseaza langa el Satana si-i spune: „Sari, zboara! Ingerii tai (idolii adica)au sa te poarte, ca sa nu cazi!”

Dar ce-i raspunde Domnul nostru ispititorului?

Iisus i-a raspuns: Iarasi este scris: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”.

Dumne­zeu ii iubeste prea mult pe oameni ca sa Se prinda in jocurile lor neghioabe;nici minuni nu face ca sa le astampere curiozitatea. Mi­nunile Sale sunt toate spre ajutorul celor in nevoi, spre vindecarea celor bolnavi, spre intoarcerea necredinciosilor care cauta adeva­rul, spre indreptatirea credinciosilor care sunt chinuiti pentru credinta. Prin orice fapta si prin orice gand si prin orice dorinta neizvorate din smerenie si ascultare noi Il ispitim pe Dumnezeu. Cei care, umflandu-se de trufie pentru stiinta lor, calca Legea lui Dumnezeu in picioare, Il ispitesc pe Dumnezeu si isi agonisesc pierzanie. Dumnezeu e indelung-rabdator si le rabda indelung batjocura, mandria si hula, asteptand ca ei sa se scuture odata de aburii tru­fiei si, rusinandu-se, sa se caiasca. Dar, daca raman pana la sfarsit impietriti la inima, impietrire ce vine tot din inaltarea mintii, Dum­nezeu ii lasa pe mana demonului ispitei. Zice Sfantul Isidor Pelusiotul in Epistola catre Ioan Diaconul (a IV-a):

“Dumnezeu a faga­duit putere celui aflat la ananghie, iar nu celui care Il ispiteste; ce­lui nenorocit, nu celui ce-si aduna bogatie si slava desarta”.

Pe acestia diavolul ii duce pe cel mai de sus acoperis al trufiei si ii in­deamna sa se arunce de acolo; si ei se arunca si sunt pierduti. Si numele lor se sterg pentru totdeauna din Cartea Vietii.

Cea de a treia ispitire a diavolului tinteste inima:

Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si sla­va lor. Si I-a zis Lui: Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie.

Asa sunt ispititi cei bogati si puternici ai lumii. Numarul celor care cad in acest abis nu poate fi socotit! Dar cum oare poate diavolul sa dea ceva ce nu este al lui?

Al Domnului este pamantul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc in ea (Psalm 23, 1).

Diavolul minte, el fiind, cum il numeste Insusi Mantuitorul, mincinos si tatal minciunii(Ioan 8,44). Numai nebunii care uita ca Dum­nezeul Cel Viu, Dumnezeul cel adevarat, este atotputernic si este singurul Stapan al lumii, numai aceia cred minciunile Satanei. Ceea ce le da Dumnezeu oamenilor le este de folos, dar ce le da diavolul, sau ce se preface ca le da, este pierzator. Pentru ca diavolul nu da dintr-ale sale, ci din ceea ce fura de la Dumnezeu, Care toate le vede. Darurile lui Dumnezeu sunt binecuvantate si dainuie, pe cand cele ale diavolului trec repede ca vantul si sunt blestemate.

In vremea ultimei ispitiri, cand diavolul arunca cea mai mare minciuna din lume, cand Ii cere Domnului ceva ce intrece orice mar­gine a obrazniciei (afara de obraznicia satanica),Mantuitorul ii striga netulburat: Piei, satano! (Iar pentru noi, pentru invatatura noastra, ii aduce si cuvant din Sfanta Scriptura, adaugand: caci scris este: „Dom­nului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti”).

O coaja de paine uscata din mana lui Dumnezeu e mai dulce de­cat toata slava si decat toata stapanirea lumii din mana diavolului. Orice om care se tine cu orice pret de Dumnezeu e mai bogat si mai slavit decat diavolul. Ce priveliste de ras, sa caute un bogatas sa primeasca ceva din mana unui cersetor! Dumnezeu e cu adeva­rat bogat si, dupa El, bogati sunt ingerii; apoi oamenii, apoi vietui­toarele, plantele, stelele si zacamintele. Orice faptura a lui Dumne­zeu are ceva ce a primit din vistieriile Lui. Numai diavolul nu are nimic; nu are decat ceea ce fura.

Se poate ca Satana L-a mai ispitit pe Hristos si in alte chipuri, vazand ca-i sta dinainte ceva nemaipomenit: un Om care nici o clipa, nici cu catimea unui fir de par, nu se da in puterea lui. Evanghelistii insa ne infatiseaza numai aceste trei mari ispitiri, in care se pot cuprinde toate celelalte ispitiri din viata unui om. Prima este asadar ispita trupeasca, a firii noastre poftitoare; a doua este ispita mintii, a firii noastre cugetatoare; si a treia este ispita inimii, a firii noastre simtitoare. Prima cade mai ales asupra tinerilor, a doua are precadere asupra celor in puterea varstei, iar a treia loveste mai mult in batrani. Tinerii lupta atunci mai cu seama impotriva pati­milor si poftelor trupesti, cei maturi impotriva inaltarii cu mintea, iar batranii impotriva iubirii de bani, de putere si de intaietate. Iar dintre toate, cea mai cumplita e iubirea de bani. Asadar, cele mai mari ispitiri ale Satanei, cu care L-a ispitit pe Domnul, sunt: iubirea de placeri, iubirea de stralucire lumeasca si iubirea de bani.

Domnul nostru S-a ridicat biruitor deasupra tuturor acestor is­pite, la ananghie fiind: flamand si insetat, fara adapost, fara prie­teni, in singuratatea pustiei. A indurat cu atata rabdare totul, incat l-a pus pe diavol pe fuga:

Atunci L-a lasat diavolul si iata ingerii, ve­nind la El, Ii slujeau.

Dar unde, unde-au fost ingerii pana acum? De ce n-au stat lan­ga El sa-I ajute? Fara indoiala, s-au departat la porunca Lui, dupa cum nu incape indoiala ca putea sa-i cheme oricand ar fi voit, si cat ar fi voit. Singur a marturisit aceasta cand a fost prins in gradina Ghetsimani si dus la judecata. Un ucenic a scos sabia sa-L apere pe Invatatorul, dar Hristos l-a oprit, spunand:

Ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? (Matei 26, 53).

Dar nu a voit. A voit sa fie, ca om, ispitit de Satana. Orice om are macar un inger pazitor care-l ajuta cand se impotriveste ispitei. Hristos a vrut sa ramana singur, fara nici un inger. Potrivit iconomiei lui Dumnezeu, oamenii obisnuiti sunt is­pititi de duhuri rele mai de rand; dar El a voit sa fie ispitit chiar de Satana, capetenia duhurilor rele. A vrut sa lupte in imprejurarile cele mai grele cu ispitele cele mai grele si cu ispititorul cel mai mare al neamului omenesc, in fata caruia au cazut Adam si Eva in Rai. A luptat si a invins, si ne-a dat cea mai inalta pilda de biruinta, plina de har si de indrazneala. Marele Isaia, inainte-vazand batalia aceasta si biruinta Domnului nostru, a profetit:

Domnul iese ca un viteaz, ca un razboinic Isi aprinde ravna Lui (Isaia 42,13).

Cand Eroul eroilor a castigat lupta, atunci abia le-a ingaduit ingerilor sa se apropie: Si iata ingerii, venind la El, Ii slujeau.

Dupa toate acestea, dupa pilda pe care a dat-o cel mai mare Iu­bitor de oameni care s-a ivit vreodata pe nefericitul nostru pamant, cel mai bun Prieten pe care-L avem, cine dintre noi ar mai indrazni sa se planga de orice fel de suferinta in viata aceasta?Nimeni, nici un om care are constiinta si stie ce-i rusinea! Sa ne grabim asadar, cata vreme zbuciumatele zile ale acestei vieti inca mai dureaza (si se vor scurta degraba) — sa ne grabim a ne cai de toata lenea si de­lasarea cu care implinim voia lui Dumnezeu.

Sa ne grabim a ascul­ta de Dumnezeu, parasind pacatul cartirii impotriva voii Sale. Sa implinim cu smerenie ceea ce Dumnezeu ne cere: post, rugaciune, priveghere asupra sufletului nostru si paza de viclesugurile ispiti­torului cel rau si al neputincioaselor sale slugi.Dumnezeu nu asteapta de la noi biruinta, pentru ca stie ca n-o putem castiga. As­teapta evlavie in fata voii Sale, asteapta smerenie si ascultare. Ale Lui sunt armele, a Lui este biruinta. El va fi intotdeauna cu noi, in­gerii Lui ne vor ajuta. Mare este puterea lui Dumnezeu, neasemanate bunatatile Lui, negraita mila! Atat de mare e dragostea Lui pentru noi, incat ne daruieste propria-I biruinta. A Lui fie slava si inchinaciunea, de la ingeri in ceruri si pe pamant de la oameni, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

P.S.

                           Dragii mei,

Din inimă si din suflet,aduc multumiri

 tuturor celor care au pus si pun o cărămidă sau 

mai multe, la ZIDIREA CUVANTULUI LUI 

DUMNEZEU!

Vă asigur pe toti dragilor,că mă rog

 pentru fiecare in parte,iar DARUL vostru vă va

 fi dat înapoi de Dumnezeu si

 de Măicuta Domnului,înzecit si poate chiar

 însutit.

Ajutorul tău pentru zidirea Cuvântului 

Lui Dumnezeu,este de nepretuit!

DONATII PENTRU URMATOARELE DOUA VOLUME ,ALE  ADEVARULUI DUHULUI SFANT! 

https://plus.google.com/.../SC4N4eBme14

Maria Ghiorghiu

7 days ago - DONATII PENTRU URMATOARELE DOUA VOLUME, ALE ADEVARULUI DUHULUI SFÂNT ! DONATII PENTRU URMATOARELE DOUA VOLUME ,ALE ...

CARTEA ADEVARUL DUHULUI SFANT, VA COSTA DOAR 28 LEI ...

https://plus.google.com/.../CCD4pSVdgtb

Maria Ghiorghiu

Dec 7, 2016 - CARTEA ADEVARUL DUHULUI SFANT, VA COSTA DOAR 28 LEI,  PENTRU LUNA DECEMBRIE 2016  si pentru tot anul 2017 !! CARTEA ADEVARUL DUHULUI SFANT, VA