APĂ ÎN PĂMÂNTUL LUI NEFTALIM !

                                                        30  Mai 2017,ora 6,23 dimineata !

                                            Dragii mei,

În aceasta dimineata dragilor, in clipa cand m-am trezit,aud glas care spune ceva tare frumos.
Glasul spunea asa:


           "Apă în Pămantul lui Neftalim !"

Dragii mei, 
Asa cum va spuneam cand m-am intors din Ierusalim, APA cea de toate zilele era si este o problema aici in TARA SFANTA.
Numai munti stancosi,numai nisipuri,iar IZVOARE de APĂ potabila lipseau foarte mult.

..

Iata ca BUNUL DUMNEZEU se va indura, si va da APĂ de băut în PĂMÂNTUL LUI NEFTALIM.
DUMNEZEU face MINUNI dragii mei, in orice clipă si-n orice loc.
 Important este ca noi sa avem ochi de vazut si urechi de auzit.
Cine nu crede in MINUNI, cu siguranta nu poate spune ca iubeste pe DUMNEZEU si pe MAICUTA DOMNULUI.
A iubi pe DUMNEZEU,inseamna a crede cu tarie si fara nicio indoiala în EL si-n MINUNILE SALE.
Iata ce spune SFANTA  EVANGHELIE despre PĂMANTUL  lui ZABULON si a lui NEFTALIM:

                  Duminica după Botezul Domnului !

                       Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, acum, ca o încununare a sărbătorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne împărtăşeşte cuvânt negrăit de adânc. Şi orice cuvânt, când sufletul nostru smerit, dar luminat, încearcă adâncimile, e revelator. Dar, pentru că în fiecare duminică avem un asemenea cuvânt al dumnezeieştii Evanghelii, din el să ne împărtăşim. Aşa cum e întotdeauna rânduiala sfântă a Bisericii, creştinul se împărtăşeşte întâi din cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei, şi apoi din Trupul şi Sângele Lui.

Acum, dar, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, căci “cuvântul Meu este duh şi viaţă”, zice Domnul, deci ascultând cuvântul şi taina cuvântului, duhul cuvântului, adevărul cuvântului, să luăm aminte. Ne vorbeşte Evanghelia, Vestea cea Bună: „Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.“ (Matei 4, 12-17).

Acest cuvânt final – “pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”, ne stă cu o deosebită lumină şi putere inimii, că astăzi să încercăm a tâlcui din acest adânc al cuvântului dumnezeiesc. Nu înainte, însă, de a înfăţişa inimilor dumneavoastră tâlcul cuvintelor dintru începutul zicerii de astăzi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune că a auzit că Ioan a fost întemniţat. Pentru noi este şi un moment deosebit că anul acesta, început de secol, de mileniu, pomenirea Sfântului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, se sărbătoreşte deodată cu zi de duminică. De aceea am şi citit amândouă cuvintele din Evanghelie – pentru ziua de astăzi, la vremea cuvenită şi pentru ziua Sfântului Ioan. Şi să nu uităm, şi Ioan aşa îşi încheia predica: “pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”.

Deci propovăduitorul pocăinţei, Ioan, a fost întemniţat de Irod. Şi ştim cum şi-a încheiat, încununând prin martiriu, petrecerea lui în pământul oamenilor. Al oamenilor tot după chipul lui Dumnezeu, nefericiţii (unii dintre ei). Şi a fost întemniţat Ioan, care propovăduia, precum ştiţi, la Iordan, la răsărit de Ierusalim, în ţinutul Iudeii, deci în partea de sud a pământului lui Israel, către capitală, către Ierusalim. Acolo a propovăduit Ioan Botezătorul, acolo S-a şi botezat Mântuitorul, cu botezul de la Ioan, acolo unde se adunau mulţimile şi ascultau cuvântul pocăinţei. Iar dacă Ioan a propovăduit în pământul Iudeii, în zona Ierusalimului, unde era centrul spiritual şi politic, mai bine zis, căci erau sub conducerea Imperiului Roman, Iisus, cu taină a proniei dumnezeieşti, a mers în Galileea să propovăduiască, şi a încheiat misiunea la Ierusalim.

De aceea spune sfântul Evanghelist Matei, luminat de Duhul Sfânt, că Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Galileea, partea de nord a pământului lui Israel. Şi părăsind Nazaretul, acolo unde îşi petrecuse copilăria cu maică Să sfântă, a plecat Iisus mai spre nord, în Capernaum (localitatea, satul lui Naum), lângă mare (marea Galileii sau lacul, iezerul, ceva mai mare decât un iezer), tot partea de nord a Israelului, anume în hotarele lui Zabulon şi Neftali. Aceştia erau dintre cele douăsprezece neamuri ale lui Israel. “Ca să se plinească ce s-a zis prin Isaia proorocul (cu opt sute de ani aproape, înainte), care zice: pământul lui Zabulon, pământul lui Neftali, spre mare, Galileea neamurilor”. Acolo unde erau nu numai evrei, ci şi din alte popoare.

Dacă Ioan a propovăduit numai în Ierusalim, numai în ţinutul, am zice, pur al lui Israel, acest cuvânt profetic al lui Isaia dezvăluie că Mântuitorul merge în Galileea neamurilor, deci şi către celelalte neamuri, şi către noi, către toate neamurile acestui pământ. El a venit pentru toţi şi pentru toate. Aşa grăise Isaia, în lumina Duhului Sfânt, în care pentru un prooroc şi cele de departe sunt ca şi cum ar fi de faţă. Aceasta este taina lucrării lui Dumnezeu cu adevărat, care are privirea către întreaga lui creaţie şi existenţa. Căci, aşa cum orice creator poartă în inima proiectul operei sale (când cineva construieşte o catedrală, nu are în mintea şi în inima lui în toate dimensiunile ei, când face proiectul? Chiar dacă nu e în clipa aceea împlinită, dar o poartă toată. Sau un artist, când face o icoană, are imaginea ei, de asemenea, şi se gândeşte dacă să o facă icoană, şi nu ţine atât de mult la estetică, la frumuseţea omenească, ci ţine la chemarea, la sfinţenia ei. Adică o icoană să ne împărtăşească lumină divină, cutremurul sacru, în chemarea de a ne înălţa după chipul ei.

Nu o frumuseţe de-a noastră, mai mult senzuală, apelând la simţuri. Sau unul care întocmeşte o simfonie. Fiecare sunet al ei îl poartă, nu-i aşa, creatorul în inimă, în spirit), la fel, Dumnezeu, cum să nu înţelegem, poartă toată Creaţia în desfăşurarea ei. Şi grăind prin profeţi, apoi apostoli… Aşa ni s-a descoperit Dumnezeu, am zice prin trei cete: ceata profeţilor, până la venirea Mântuitorului, care priveau şi călăuzeau lumea spre Hristos, apoi ceata apostolilor, pe care Mântuitorul i-a pregătit direct, şi de la care lumea pleacă din Hristos, mai departe, în chemarea ei în istorie, am spune.

Şi mai e a treia ceată, prin care grăieşte Dumnezeu Bisericii, ceata Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Şi atunci, Isaia face parte din ceata profeţilor. Şi, luminat de Duhul Sfânt, Dumnezeu care cuprinde şi vede tot, şi profetul a putut spune, cu sute de ani mai înainte, cum a zis Isaia: Ţinutul lui Neftali şi Zabulon, Galileea neamurilor, acolo va veni şi va vorbi Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Iisus Hristos. Şi atunci, citez din dumnezeiasca Evanghelie, “a fost să se plinească ceea ce s-a zis prin Isaia proorocul, care spune: Pământul lui Zabulon, pământul lui Neftali, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor (neamurile de pretutindeni), poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.

Lumină mare, lumină le-a răsărit… Ce era acea lumină? De atâtea ori noi am vorbit despre lumină, iubiţilor. Dumnezeu este Lumină şi Iubire. Cel dintâi act ziditor pe care l-a săvârşit a fost: să fie lumină! Şi lumina luminează în întuneric, spune Scriptura, străbate. A adus Dumnezeu totul de la nefiinţă la fiinţă. Şi nefiinţa e întuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumină. Ne-a dat lumina… în scurt mai evocăm: a dat lumina fizică, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina minţii, a înţelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care călăuzesc existenţa, pentru care ne-a dat ochiul minţii. Dar aici spune: lumină mare a dat, lumină mare ca să strălucească, atunci, pentru popoarele, neamurile acelea care zăceau în întuneric. Şi poporul acela a văzut lumină mare.

Lumină le-a răsărit lor. Şi adăugă: Iisus de atunci a început să propovăduiască şi să spună: pocăiţi-vă, s-a apropiat împărăţia cerurilor. Leagă imediat lumina aceea de El, de Iisus. Lumina pe care a adus-o El. Şi se înţelege, cum dumnezeiasca noastră Ortodoxie mărturiseşte, că lumina pe care o aduce Dumnezeu e din Dumnezeu, nu din lumea aceasta. Tot lumina, într-un fel, ca un simbol. Lumină divină, cerească, necreată, dumnezeiască. Ne dă ceva din El, ca să-L putem cunoaşte. Când spui cuiva un cuvânt, dacă nu eşti în acest duh cu el, îţi poate pricepe cuvântul? Nu. Atunci, Dumnezeu, dacă ne-ar vorbi nouă fără să ne împărtăşească lumina dumnezeiască a cuvântului Lui, nu L-am putea înţelege.

Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. Această lumină divină, al cărei ochi este credinţa. Şi, deschizând ochiul credinţei, iată, îşi deschide aripile şi privim şi dintru începutul descoperirii lui Dumnezeu şi înainte, în toate laturile. Privim spre cuvântul profetului şi-l înţelegem, cum spune tot Părintele nostru Grigorie Palama, că profeţii vedeau în lumină divină şi îmbrăţişau de departe făgăduinţele lui Dumnezeu. Aşa cum ţi-ai îmbrăţişa un ideal, o dorinţă pe care ţi-o făgăduieşte Dumnezeu. Şi un ideal al tău, de departe îl îmbrăţişezi. Aşa îmbrăţişau profeţii. Iar aceasta o înţelegi când deschizi ochii credinţei, lumina asta lăuntrică. Atunci când auzi cuvântul profetului, dar mai ales când auzi cuvântul Celui profeţit de profet, cuvântul Mântuitorului, deodată se deschid din adânc ochii tăi, vederea străbătută de lumina Duhului Sfânt. Cum spuneam şi altă dată, cuvântul pe care-l auzim la strană: “Deschide-voi gura mea şi mă voi umple de Duhul” – deschizi gura şi grăieşti, şi se umple atunci cuvântul de duh, de lumină, de înţelegere, de credinţă, de adevăr. Şi acest adevăr, crezând în el, te înalţă.

Şi o să vedem imediat, când auzim cuvânt rostit de Mântuitorul: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Cu acest cuvânt negrăit de adânc, cu care a început Mântuitorul propovăduirea, a început şi sfântul Ioan, dar cu oarecare deosebire. Ioan, când a început propovăduirea a spus: “Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roada bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 9). Deci propovăduirea lui Ioan aşa a fost, deschizând conştiinţa către judecata lui Dumnezeu. De aceea se adresa şi ostaşilor, şi fariseilor, şi întregului popor. Şi dacă cuvântul Botezătorului se îndreptă către judecata lui Dumnezeu pentru tot cel care săvârşeşte nedreptatea, cuvântul Mântuitorului se adresa tuturor neamurilor, către întemeierea credinţei, nădejdii şi dragostei; în final, către iubire îndreptează Mântuitorul pocăinţa.

Dar ce înseamnă pocăinţă? Unul dintre cele mai adânci cuvinte ale Scripturii, iubiţilor. Luat din limba greacă, meta-noia. Cuvinte formate cu meta – dumneavoastră ştiţi: metamorfoză (schimbare de formă), metafizică (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). În Sfânta Împărtăşanie e cuvântul acesta, luat tot din greceşte: metaboli şi tradus în cărţile noastre de slujbă prefacere. Dar metanoia, tradus la noi în româneşte prin pocăinţă, înseamnă schimbarea gândirii. Meta – dincolo, peste, prefacere, schimbare, iar noia este gândire (medicii spun de o boală psihică – paranoia, alături de gândire). Dar metanoia, schimbarea gândirii… Ce-au înţeles profeţii încă din Vechiul Testament, care se ocupau de misterul acesta, al păcatului. Ce zice profetul Iezechiel, bunăoară? La capitolul 18, îndemn la pocăinţă: “De aceea vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică” (Iezechiel 18, 30). Şi,mai apoi, “Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (Iezechiel 18, 32).

Cuvântul este de-a dreptul grav. Căci altfel, fără această întoarcere, e primejdia morţii însăşi. Observaţi legătura între pocăinţă şi viaţă. Atunci, în adânc: Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi Eu mă voi întoarce către voi, zice iarăşi profetul. Ce-a însemnat, atunci, păcatul? Şi aici trebuie spus cu tărie şi de neclintit: păcatul a însemnat schimbarea sensului existenţei noastre. Dacă vreţi, cu un termen folosit în ştiinţă, schimbarea gravitaţiei. Căderea a însemnat schimbarea sensului existenţei noastre; în loc de gravitaţia către originea noastră, către Ziditorul nostru… şi Părinţii au tâlcuit adânc: a nu-ţi cunoaşte originea şi sensul existenţei tale, aceasta înseamnă păcat, stricăciune şi moarte. De aceea a zis Profetul: întoarceţi-vă ca să trăiţi.

E un adevăr de neclintit iubiţilor; îl spunem cu atâta tărie pentru că e adevărul tuturor adevărurilor. Omul, prin păcat, şi orice formă de necredinţă, de ateism, a mutat “originea” existenţei în natură, în om, până acolo, sărmanii de ei: “omul, măsura tuturor lucrurilor”. Omul îşi este luişi măsură supremă. Homo homini deus – omul dumnezeu omului. Gândiţi-vă numai la aceasta: când omul, aşa cum s-a spus, îşi este el luişi dumnezeu. Or, adânc şi grav, înspăimântător de grav, când ştiau că Dumnezeu este Realitatea supremă, absolută, şi atunci, să spui că omul îşi este luişi Dumnezeu, faci din om dumnezeu, realitatea supremă, absolută. Şi atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai încredinţat dictatorului această idee, bolnavă conştiinţă, că el este dumnezeu, el are autoritate absolută, tăgăduind totul.

Şi aşa cum mărturiseam adesea, când un sărman om de ştiinţă – bietul Darwin – a făcut din lupta pentru existenţa şi selecţie naturală un fel de adevăr – aşa-i evoluţia, atunci a dat în mâna dictatorului arma aceasta – să facă selecţie naturală, prin luptă pentru existenţă. A selectat sus noi ştim pe cine… Iată, adevărul Scripturilor. Una din întrebările capitale este şi aceasta: va să zică, omul – fiinţă spirituală; unde să graviteze pentru construirea lui? Către materie? Şi atunci, ce-a însemnat căderea? Tocmai asta: schimbarea sensului gravitaţiei adevărate a omului.

Or, pocăinţă, înţelegem, e restaurarea ordinii noastre. Acesta e adevărul fundamental al pocăinţei: întoarceţi-vă la Ziditorul, la Dumnezeul care ne-a dat existenţa şi viaţa. Şi, observăm, predica Mântuitorului când începe? Începe, iubiţilor, după ispită, după ce a fost ispitit de demon şi tocmai cele trei ispite ale demonului – le reamintim în scurt, din vistieria memoriei noastre sfinte. Când Mântuitorul, postind patruzeci de zile, demonul Îl ispiteşte. Şi, în pustia Carantaniei, pustiu populat cu pietre, Îi spune: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine (să-Ţi saturi foamea Ta – deci ispita trupului). Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. Tot cuvântul ziditor. Şi aici este iarăşi o taină a tainelor. Să nu uităm o clipă: “cuvântul lui Dumnezeu”, cum spune Evanghelia: “La început era Cuvântul; Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu şi toate printr-Însul s-au făcut. Şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Cuvântul lui Dumnezeu e ziditor. Acel cuvânt e adevărat, care zideşte şi bine săvârşeşte.

Şi, iarăşi, care dă viaţă; pentru că poţi crea ceva care distruge viaţa. În adevărul cuvântului lui Dumnezeu, “cuvântul Meu este adevărul înseamnă” a rosti acel cuvânt şi a săvârşi acel act al tău care să fie binefăcător şi de viaţă făcător şi ziditor, negreşit, nu pustiu, nu gol. A doua ispită: “Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta”. Împărăţiile lumii, începând cu Babilonul şi alte împărăţii, pentru care va spune un domnitor al nostru, smerit şi credincios, Neagoe Basarab: multe împărăţii ale lumii au fost întemeiate de dictatori şi toate s-au măcinat şi se vor mai măcina. Una singură va rămâne: împărăţia lui Dumnezeu. De aceea predica Mântuitorului astăzi aşa şi începe: s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Aşa i-a arătat demonul împărăţiile lumii şi slava lor – poleiala lor. “Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti»”. Şi, în sfârşit, a treia ispită (după Luca; după Matei e pusă ca a doua): “Şi L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe aripa templului…”. Templul, aşa cum lui Israel în pustie i-a poruncit Dumnezeu să facă acel cort al mărturiei, care purta în el Legea lui Dumnezeu, apoi Solomon, templul, Fiul lui Dumnezeu Însuşi a luat trup, templu, ca şi trupurile noastre să fie temple ale Duhului Sfânt. “Şi I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos; Căci scris este: «Că îngerilor Săi va porunci pentru Tine, ca să Te păzească»; Şi te vor ridica pe mâini, că nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău”. Fă o minune! Minune în sensul demonic: aruncă-te de la înălţimea templului. Templul este suiş. Tu, împotriva suişului lui Dumnezeu.

Fă o minune împotriva înălţării. Şi, aruncându-Te jos, drumul invers. Şi toate minunile lumii au fost un fel de întoarcere în jos, din nefericire împotriva noastră. Pentru că, real, drumul e în sus. Templul e în înălţimi. Totdeauna, templele, bisericile erau pe înălţimi, vestind omului înălţimea. Iar lui Iisus: aruncă-te jos! Coboară! Mută, deci, centrul de gravitaţie, cum am spus adineauri. Mută-l în tine, în om, în lume; nu în înălţare. A ucide, propriu-zis, cea mai umană dintre toate căutările umane – înălţarea. Cum spune un psihiatru de astăzi – psihologia înălţimilor spirituale, cea mai umană dintre nevoile umane; propriu-zis, care îl defineşte pe om. Şi aceste trei ispite, tocmai descopereau misterul tragic al păcatului, al căderii, al schimbării sensului existenţei, al patologicului uman, iubiţilor. “Şi răspunzând, Iisus i-a zis: S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”(Luca 4, 3-12).

Şi atunci, măcar acest cuvânt smerit al sensului pocăinţei, de astăzi, dacă-l înţelegem: Pocăiţi-vă! – întoarcerea, restaurarea, reaşezarea sufletului, conştiinţei mele, în adevărul existenţei, în adevărul în care între Dumnezeu şi făptura, Ziditorul meu şi eu, făptura Lui, între veşnicia Lui şi vremelnicia mea, dar vremelnicie care e însetată de adevăr, de nemurire, de viaţă. Reaşezarea gândirii în adevărul ei, prefacerea ei. Întoarceţi-vă către Mine, ca să trăiţi, cum a zis proorocul Iezechiil, iar Ieremia: întoarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoarce către voi. Atunci, pocăinţă, întoarcerea la Dumnezeu şi o neîncetată chemare a noastră. Când privim, la Sfânta Împărtăşanie, având în faţă la altar şi ne rugăm: “Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”, deodată ne cuprinde un cutremur, înţelegând şi aici misterul pocăinţei.

Cum adică? Iată, pâinea şi vinul devin trup şi sânge dumnezeiesc. Deci se petrece acolo o prefacere, o înălţare. Pâinea, lumea aceasta se înălţa. Făptură e chemată – nu numai omul, toată creaţia – la pocăinţă, la transformare, la transfigurare. Aia e taina religiei însăşi, iubiţilor. Care a fost adeseori neînţeleasă şi batjocorită. Deci neîncetata ei transfigurare, şi pe care Iisus o rosteşte. Când Iisus a spus: pocăiţi-vă, întoarceţi-vă, schimbaţi-vă gândirea, priviţi-Mă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar în Iisus împărăţia era de faţă; o lume în care Dumnezeu e Împărat. Împăratul meu şi Dumnezeul meu; şi Mântuitorul meu. El.

Atunci, în esenţă, pocăinţa – întoarcerea la Hristos, cunoaşterea Lui şi iubirea Lui. Iubirea Lui, mai ales: “N-am venit să judec lumea, ci s-o mântuiesc” (Ioan 12, 47). S-o mântuiesc cum? Prin întruparea Mea, trimis de Tatăl ceresc. Prin jertfa Mea, prin Crucea Mea, prin răstignirea Mea. Să răstignesc răul acestei lumi, gândirea rătăcită a acestei lumi, căderea acestei lumi; din orice stare a ei. Şi s-o înalţ la înviere. Atunci, pocăinţa înseamnă deschiderea feţei mele către Iisus Hristos, către tot ceea ce este El. Şi, mai precis, prin Crucea şi Învierea Lui, eu însumi simt în adâncul meu învierea din păcat, din stricăciune, din moarte, în iubire. Cum adică? La spovedanie, totdeauna, când vin creştinii, şi spun fiecare, bieţii oameni, cu o silă de sine, cu o tristeţe, tot ceea ce simt ei că i-a încărcat veninos, murdar şi sordid, şi vor să se spele: Oare mă iartă Dumnezeu? Atunci, noi îndrăznim a spune, după cuvânt dumnezeiesc: Vezi, noi suntem în lumea aceasta a schimbării. Şi ne-am mişcat până acolo că am uitat de Dumnezeu şi am zis că noi suntem dumnezeu.

Cât ar trebui, fiecare, de sus până jos, să aibă conştiinţa adevărului şi să apeleze: Luminează-mă, Doamne. Toţi. Şi atunci noi îi spunem aşa: Da, noi ne putem îmbolnăvi, murdări, schimba în rău gândirea, în nedreptate, în minciună, în corupţie, în ticăloşie, dar Dumnezeu e numai lumină şi numai iubire. Dacă în clipa aceasta te întorci la Mântuitorul cu faţă deschisă către El, şi, cum spun Părinţii: când cunoaşte omul că i s-au iertat păcatele? Când desăvârşit le-a scârbit. În clipa aceea în faţa lui Dumnezeu, al cărui timp este astăzi: “Astăzi de vei auzi glasul Meu, nu-ţi împietri inima”. Atunci, în faţa lui Dumnezeu, în acest Astăzi al lui, care este numai iubire, tu te întâlneşti cu iubirea. Nu cu osânda, cu blestemul. Cu lumina, în care vezi că răul din tine e rău şi adevărul e adevăr şi iubire. Şi în clipa aceea tu simţi cuvântul pe care l-a rostit profetul: Celor care petreceau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. Aşa îi întâmpina Iisus: în lumina adevărului, a credinţei, a iubirii, a vieţii.

Bunule Doamne, fă-ne să înţelegem această taină a tainelor care e pocăinţa! E aşezarea noastră în ordinea adevărului iubirii. A Ta, Doamne Iisuse Hristoase, Care eşti Viaţa cea adevărată. Cu rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale Sfântului Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Tău, siluieşte-ne şi dă-ne început bun în acest an, în lumina adevărului şi a iubirii. Amin.

P.S.

                             Dragii mei,

Al doilea volum al ADEVARULUI DUHULUI SFANT, adica,ROMANIA NOUL IERUSALIM,va merge spre EDITURA in luna IUNIE 2017.

Va fi aceeasi EDITURA care a editat si primul volum al CARTII-ADEVARUL DUHULUI SFANT, adica:

EDITURA KITCOM reprezentata de :

GEORGE  si RODICA  TULEA, sunt doi oameni cu suflet mare si foarte credinciosi,doi oameni la care tin foarte mult.

Ma rog pentru ei ,ca sa le dea BUNUL DUMNEZEU si MAICA DOMNULUI un copilas atât de mult dorit si atât de mult asteptat

Din inimă si din suflet,aduc multumiri tuturor 

celor care au pus si pun o cărămidă sau mai 

multe, la ZIDIREA CUVANTULUI LUI DUMNEZEU!

Vă asigur pe toti dragilor,că mă rog pentru 

fiecare in parte,iar DARUL vostru ,vă va fi dat 

înapoi de Dumnezeu si de Măicuta 

Domnului,înzecit si poate chiar însutit.

Ajutorul tău pentru zidirea Cuvântului 

Lui Dumnezeu,este de nepretuit!

Ajutorul vostru Prieteni dragi,este de nepretuit pentru mine.

Fara voi,eu nu as fi putut scoate Cărti după Cărti.

Vă iubesc cu sufletul, si ma rog pentru voi toti si pentru cei dragi voua!

Iata detaliile:

Contul pentru strainătate:

Cod Bic Raiffeisen Bank : RZBRROBU 

Cod IBAN: RO71 RZBR 0000 0600 1504 7307

sau prin WESTERN UNION :

Maria Ghiorghiu -România , unde vă va da un numar mai mare, si mi-l puteti scrie in privat pe fb, sau pe maill. 

Contul pentru România:

 Cod IBAN: RO71 RZBR 0000 0600 1504 7307

DONATII PENTRU URMATOARELE DOUA VOLUME ,ALE  ADEVARULUI DUHULUI SFANT! 

https://plus.google.com/.../SC4N4eBme14

Maria Ghiorghiu

7 days ago - DONATII PENTRU URMATOARELE DOUA VOLUME, ALE ADEVARULUI DUHULUI SFÂNT ! DONATII PENTRU URMATOARELE DOUA VOLUME ,ALE ...

CARTEA ADEVARUL DUHULUI SFANT, VA COSTA DOAR 28 LEI ...

https://plus.google.com/.../CCD4pSVdgtb

Maria Ghiorghiu

Dec 7, 2016 - CARTEA ADEVARUL DUHULUI SFANT, VA COSTA DOAR 28 LEI,  PENTRU LUNA DECEMBRIE 2016  si pentru tot anul 2017 !! CARTEA ADEVARUL DUHULUI SFANT, VA