Părintele Cleopa Ilie:
Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor!
Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor!
Nimeni nu știe mai bine neputința
firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne
rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci
Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și cele ce
ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne învăța
taina iubirii de vrăjmași, El se coboară cu dragoste și cu milă până la
slaba noastră pricepere și zice: “Precum voiți a vă face vouă oamenii,
și voi faceți asemenea lor“ (Luca 6, 31).
“Iar Eu zic
vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă,
faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă
prigonesc“ (Matei 5, 44)
Iubiți credincioși,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos
a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu,
iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22,
37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea și
toți proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu
poate spune că iubește pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele
său. Acest lucru îl spune și Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: “Dacă
zice cineva că iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște,
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a
văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?“ (I
Ioan 4, 20).
Așadar, Sfânta Evanghelie ce s-a
citit astăzi ne poruncește să iubim pe vrăjmașii noștri, căci această
poruncă își are temelia în dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), și nu avem
dreptul să urâm pe nimeni, căci toți sunt zidiți de Dumnezeu și poartă
aceeași fire ca și noi. Dar poate va zice cineva că Sfânta Scriptură
arată totuși că putem urâ pe unii oameni, cum spune psalmistul: “Pe cei
ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, și asupra vrăjmașilor Tăi m-am
mâhnit. Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“
(Psalm 138, 21-22).
Aici este vorba de eretici, care
urăsc și schimbă adevărul dogmelor dreptei credințe și calcă Legea cea
dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceștia nu-i putem iubi la fel, după mărturia
care zice: “Pe călcătorii de Lege i-am urât“ (Psalm 118, 113). Dar va
zice cineva: „Aceștia nu sunt oameni? Cum putem să-i urâm?” La această
întrebare îți răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând: „Pe
eretici, ca pe niște hulitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu, Scriptura nu
i-a numit oameni, ci câini, lupi și antihriști”. Iar Domnul zice: Nu
dați cele sfinte câinilor. Și Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Că mulți
antihriști s-au făcut. Și deci pe aceștia nu se cuvine a-i iubi în
aceeași măsură, nici a locui împreună cu dânșii, nici a-i primi în casă,
nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici a-i saluta, ca nu
cumva de învățătura lor să ne împărătășim” (Sfântul Efrem Sirul, tomul
III, Mânăstirea Neamț, 1823, p. 156).
Dar poate întreba cineva: Ce fel
de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac
cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în
cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu și se ridică împotriva Duhului
Sfânt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci și a icoanelor, împotriva
Bisericii, a preoției, a Sfintelor Taine și răstălmăcesc Sfânta
Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii și sectanții sunt vrăjmași ai
lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urâ, ci cu mare
dragoste a-i primi, a-i sfătui și a-i îndemna spre tot lucrul bun.
Tocmai de aceea Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe
vrăjmași și a le face bine, atunci când ei nu sunt vrăjmași ai lui
Dumnezeu și voiesc a veni la adevăr. Că precum decât toate faptele bune
mai mare este dragostea, tot așa decât toate păcatele cel mai greu este
ura de frate.
Nici o poruncă nu a înălțat și a
slăvit așa de mult învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca
iubirii de vrăjmași. Cu adevărat această poruncă desăvârșește toate
poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălța cu înțelegerea
până la atâta desăvârșire, de a învăța și a legiui cu hotărâre iubirea
de vrăjmași. Numai această poruncă dacă s-ar sârgui oamenii să o
păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare liniște, pace și
fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipsește dintre
oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările și toate
tulburările se fac pe pământ.
Dar poate va zice cineva, că
foarte grea și cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom
judeca drept, vom înțelege că deloc nu este greu și cu neputință, ci
este ușoară și mântuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele
Domnului, Care zice: “Luați jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu
este bun și povara Mea este ușoară“ (Matei 11, 29-30). Iar Sfântul Efrem
Sirul zice despre iubirea vrăjmașilor: „Ce greutate sau ce osteneală
este a ierta fratelui greșelile cele ușoare și a ne numi vrednici să ni
se ierte și nouă păcatele noastre?” (Op. cit., p. 31).
Iubiți credincioși,
Nimeni nu știe mai bine
neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că
El nu ne rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră.
Căci Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și
cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne
învăța taina iubirii de vrăjmași, El se coboară cu dragoste și cu milă
până la slaba noastră pricepere și zice: “Precum voiți a vă face vouă
oamenii, și voi faceți asemenea lor“ (Luca 6, 31).
O, îndurare, o, milă, o,
bunătate și înțelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice:
„Nu-ți spun ție lucruri mari și grele; ci te îndemn și te învăț aproape
de priceperea ta. Fă și tu altuia cele ce dorești să-ți facă altul ție.
Dacă dorești să fii vorbit de rău, vorbește și tu de rău pe altul. Dacă
dorești să fii ocărât de altul, ocărăște-l și tu pe el. Dacă dorești să
fii necinstit și păgubit de altul, fă și tu la fel aproapelui tău; iar
dacă dorești să fii cinstit de altul, să fii vorbit și ajutat la nevoie,
apoi silește-te să faci și tu asemenea aproapelui tău”.
Sfântul Apostol Pavel zice:
“Lepădați toate lucrurile întunericului“ (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11).
Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă
mintea și inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne
întunecă mintea și inima.
Acest lucru îl arată
cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: “Cela ce urăște pe
fratele său, întru întuneric umblă și nu știe încotro merge, că
întunericul a orbit ochii lui“ (I Ioan 2, 11). Și dacă “Dumnezeu este
dragoste și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu
rămâne întru el“ (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaște că
suntem în Dumnezeu și că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea că
inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru și de
sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simți că se naște în inima
noastră întristare și amărăciune pentru binele și sporul aproapelui, din
aceasta să cunoaștem sigur că nu suntem în Dumnezeu și Dumnezeu nu
petrece în noi!
Să înțelegem că, în această
stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu și a
aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la
Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: “Nimeni să nu caute ale
sale, ci fiecare pe ale aproapelui“ (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4).
Dacă nu vom uita această învățătură, ne vom ușura împlinirea
învățăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mântuitorul ne poruncește
să iubim pe vrăjmași. Căci căutând noi folosul și binele aproapelui,
permanent ne vom bucura de sporirea și fericirea lui, pe care o vom
socoti ca a noastră. Și așa, dragostea de Dumnezeu și de aproapele va
rămâne pururea între noi.
Deci, preadreaptă, preasfântă și
preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmași. Iar dacă nouă ni se pare
grea și cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima
noastră nici cât de puțin dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Trăind
astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei
deșarte și al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt
dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, și toate celelalte pe care
le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.
Zice Domnul, iarăși, în
Evanghelia de astăzi: “De iubiți pe cei ce vă iubesc, ce mulțumită veți
avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și, de faceți
bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și
păcătoșii același lucru fac. Și, dacă dați împrumut celor de la care
nădăjduiți să luați înapoi, ce plată aveți? Doar și păcătoșii dau
împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi. Voi iubiți pe vrăjmașii
voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic nădăjduind în schimb și
plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaânalt, căci El este
bun cu cei nemulțumitori și răi“ (Luca 6, 32-35).
Cât de mare adevăr și câtă
dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva și aștept
ca și el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aștept de la
Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu privește răsplătirea mea în
veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu
scopul de a câștiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de
bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca
să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine
aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată
de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu privește spre plata
cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătățile cele
veșnice din veacul viitor.
Atunci, după cuvântul Domnului,
“plata voastră multă este în ceruri“ (Matei 5, 12). Încă un lucru mult
mai mare și preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele,
fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui
Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteți
și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).
Această vrednicie, de a ne face
fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea și
înțelegerea noastră pentru bogăția slavei lui Dumnezeu, prin care vom
deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum și cel viitor.
Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura
Darului Său, Care este bun spre cei nemulțumitori și răi, răsare soarele
Său și peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și
peste cei nedrepți.
Iubiți credincioși,
Până aici am vorbit de câtă
slavă și cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor
dragostea de Dumnezeu și de aproapele și se vor sili să îndeplinească
porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmașii lor. Acum să
ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche și cea Nouă oameni care
s-au ridicat cu fapta la această desăvârșită dragoste a iubirii de
vrăjmași?
La această întrebare, vom
răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi și vom arăta că mulți au
ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmași, atât în
Legea Veche cât și în cea Nouă.
Mai întâi să ne aducem aminte de
proorocul și împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de
venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta aceasta sfântă și
dumnezeiască poruncă.
Cine a citit în Sfânta
Scriptură, știe câtă ură avea regele Saul asupra lui David și câtă vreme
l-a prigonit și căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuși David zice
către Ionatan, prietenul său: “Viu este Dumnezeu și viu este sufletul
tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine și moarte“
(I Regi 20, 3), prin aceasta arătând cât de aprig era prigonit de Saul,
spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a
căzut în mâini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în
peșteră și David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de
viața lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).
Și a doua oară, când împăratul
Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat
sulița de la cap și vasul cu apă, și iarăși nu s-a atins de viața lui,
măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22).
Ba și mai mult, când împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la
Dumnezeu, David venea și-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la
el (I Regi, 19, 9).
Iar în Legea Harului cel dintâi
care a îndeplinit cu lucrul și cu cuvântul această Evanghelie, a fost
Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăța porunca
iubirii de vrăjmași, ci El întâi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci când
era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au
răstignit, zicând: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!“ (Luca 23,
34). La fel și Sfântul Apostol și arhidiacon Ștefan, ușa mucenicilor, a
împlinit porunca iubirii de vrăjmași, căci plecându-și genunchii, s-a
rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu
pietre, zicând: “Doamne, primește duhul meu… și nu le socoti lor păcatul
acesta! Și zicând acestea, a adormit“ (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut
și ceilalți apostoli, care fiind ocărâți, mângâiau pe vrăjmașii lor (I
Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmași, au
strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori și
cuvioși părinți și toți care în veacul de acum au purtat în mintea și în
inima lor, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
(Părintele Cleopa Ilie)
Sursa: doxolgia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu