Scrierea egipteana - pictogrameHieroglifele sunt “literele” (desi termenul este oarecum impropriu) pe care se baza scrierea in Egiptul antic, in urma cu peste 3000 de ani i.Hr. Termenul “hieroglife” deriva din cuvintele grecesti “hieroglyphicos grammata”, care inseamna “semne sfinte”/”cuvintele zeului” (corespondentul sintagmei “medou netjer”, din limba egipteana), referindu-se la faptul ca egiptenii credeau ca scrierea fusese inventata de zeul Thot, numele grecesc al lui Djehouti, reprezentat cu trup de om, negru ca un babuin, si cap de pasare ibis, alba. Era supranumit si “stapanitorul timpului”, pentru ca el era cel care guverna succesiunea anotimpurilor, dar era si intruchiparea inteligentei,  a puterii cuvantului, stiinta sa era nelimitata, stia tot, intelegea tot. Legenda spune ca cine era in stare sa descifreze formulele magice din “Cartea lui Thot” devenea mai puternic decat zeii. Zeul  egiptean Thot a fost adoptat si de lumea greco-romana, unde a fost numit Hermes Trismegistus/Mercur, pastrator al secretelor divine. Cea mai veche inscriptie in care se folosesc hieroglife a fost descoperita in 1992, pe o placa de mormant  datand din 3250 – 3200 i. Hr., descoperita la  Abydos (langa Teba), un vechi oras sfant al Egiptului, in care era foarte puternic cultul lui Osiris (zeu al primaverii, al agriculturii, al reinnoirii ciclice a naturii). Inscriptia demonstreaza ca hieroglifele se utilizau, in Egipt, cam in aceeasi perioada in care, in Mesopotamia, se folosea scrierea cuneiforma.Ideograme (scrierea egipteana)
Misterul si fascinatia generate de scrierea hieroglifica se explica, in primul rand, prin faptul ca aceasta se baza pe imagini (pictograme), si nu pe litere, in sensul consacrat al cuvantului. In comparatie cu alfabetul latin, care avea 26 de litere, hieroglifele egiptene cuprindeau aproximativ  800 de semne, o trasatura distinctiva fiind absenta vocalelor. In timp, hieroglifele s-au inmultit, ajungand la aproape sase mii. Pana in jurul anului 2500 i.Hr., egiptenii foloseau doua feluri de scriere – hieroglifele, gravate in piatra sau in lemn, pentru textele sacre, si scrierea hieratica – pe papirus, cu cerneala, folosita in textele administrative sau private.  Ambele tipuri functionau insa pe acelasi principiu, potrivit caruia semnele exprimau intelesul si nu sunetele. Numai scribii – elita intelectuala a societatii – aveau acces la tainele unui asemenea scris.
Hieroglifele reprezentau fiinte, obiecte, elemente din mediul inconjurator – o pasare, o planta, o barca, un soare, un animal, un om vazut din profil sau din fata, asezat sau in picioare etc., fiecarei astfel de imagini fiindu-i asociat un anumit inteles. Deosebirea, in raport cu desenele obisnuite (care nu erau semne ale scrisului, desi semanau), se facea in functie de dimensiunile imaginii, de asezarea lor compacta si de orientare (in linie, pe coloana). Citirea se putea face de la dreapta la stanga sau invers, orizontal sau vertical, de sus in jos. Daca figurile de oameni sau de animale priveau spre stanga, textul trebuia citit de la stanga la dreapta (si Hieroglifa (litera L)invers). Cuvintele nu erau separate prin spatii libere sau prin semne de punctuatie, dar existau anumite semne care marcau sfarsitul unui enunt. Numai o solida cunoastere a limbii si a sintaxei permitea delimitarea cuvintelor, a propozitiilor sau frazelor. In plus, estetica textelor era asigurata de amplasarea semnelor, ordonat, intr-un patrat virtual (“quadrat”), care putea fi acoperit de ideograme integral sau partial, dupa gustul scribului.

                                    Cu dragoste,Maria.