Dragii mei,
În această după amiază dragilor, in timp ce scriam aici pe Blog, aud un glas care spune ceva despre STEFAN CEL MARE.
Glasul spunea aşa dragilor :
"Ştefan Cel Mare ?
Hora Unirii !
Numitul Ştefan Cel Mare , din când în când ne este frate .
Din Junglă a scăpat vouă, căci Jungla a scăpat.
Iar un alt glas cântă aşa :
Fiul Lui Dumnezeu...!"
În această clipă dragilor, ÎL văd pe Mântuitorul în carne şi oase, înconjurat de un nor oval auriu de soare. Iisus dragilor, avea vesminte roşii cu o pelerină albastră deasupra, iar cu Mâna Sa dreaptă binecuvânta.
Chipul Mântuitorului fratilor, stralucea mai tare decât Soarele.
Scumpul nostru Mântuitor, era fericit, nu era trist ca în alte dăţi.
Dragii mei, după cum vedeţi în Mesajul despre Stefan Cel Mare, nu se spune Sfântul Ştefan Cel Mare, ci se spune : "numitul Stefan Cel Mare".
Iar BOR-ul ,l-a canonizat în 1992 la 2 iulie !
Asteptăm cu multă dragoste sufletească , ca BOR-ul să canonizeze si pe Sfântul Părinte ARSENIE BOCA, care este deja Sfânt în CEATA SFINTILOR LUI IISUS HRISTOS, acolo Sus în Ceruri.
În rest nu mai spun nimic! Doar din toată inima, DOAMNE ajuta-ne si ne apără de tot ce este rău.
Cu dragoste, Maria.

Domnia lui Ştefan cel Mare
„O,
 bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care 
atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre 
principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După 
credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi
 stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător 
împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor 
creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se 
îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.
Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz
 (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); 
el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o 
credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui 
Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei 
coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul 
Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a 
adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror 
dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele 
ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care 
aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade.
 Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în 
vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.
Nici
 douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia 
Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă 
unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun - fii şi nepoţi - care 
încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de
 la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a 
frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, 
cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale 
„schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După 
încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date 
şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” 
întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, 
dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie 
ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al 
Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite 
preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla -
 precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic şi 
smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, 
Ştefan transmitea Europei un mesaj
 realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia 
temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să 
mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această 
ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, 
că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor
 două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele
 atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii 
Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de 
căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste 
două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este 
un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.
Mesajul
 a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două 
cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 
s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman,
 însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un 
contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii 
acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care 
s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii - spune el
 - „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari 
sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească 
aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor [...], care a cedat nu 
sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi 
moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca 
învingători”.

Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501
Şi
 a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon 
Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, 
şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii 
Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, 
încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând - 
după expresia lui A. D. Xenopol - „culmea mersului triumfal al lui 
Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise 
să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl 
stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici - cel al Poloniei (Ioan Albert)
 şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) - trebuiseră să 
accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată 
puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.
Toate
 acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de
 mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele 
pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt
 domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost 
învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl 
putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale
 unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese 
şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest 
vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de 
laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, 
veşnic treaz şi darnic”.
Aşa
 îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi - 
colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, 
negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care 
trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de 
hotarele Moldovei.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456
Multe
 alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de 
contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. 
Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice 
din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a
 spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a
 cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a 
fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu
 de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea 
ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o 
conducă. Ortodox fără concesii - fapt ilustrat şi de căsătoriile sale - a
 fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate 
confesiunile.
Înţelegător
 al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat 
credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, 
poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care
 - fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală - a 
ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână 
şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când 
încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă 
într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că 
era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau 
acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor
 semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor - ţâşnind, de la o
 vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, 
învăţătura.
Ştefan a 
înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu
 seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut 
ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun 
de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile 
sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, 
Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor 
aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în 
somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în 
alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la 
slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri
 şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi 
aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în 
toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui 
credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu 
greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc 
din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale 
documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat 
câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele 
urmaşilor. Dacă, în momentul când 

Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei
Ştefan
 a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene - însemnaţi 
prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă - au plecat din ţară, 
întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor 
confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul 
principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în 
dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a 
spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. 
În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a 
spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”.
 După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe 
zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul 
ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile
 fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a 
boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei
Din
 ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan 
cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o 
excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, 
tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el - 
Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost 
acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 
1476) - în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat
 diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a 
marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare 
anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. 
Urmele acestor relaţii diplomatice - deosebit de complexe şi atent 
construite - se regăsesc în cronici şi în documente.
Faptelor
 săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, 
Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi 
nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de 
memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor 
înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente - în 
biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru 
cel Bun - la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut 
morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică 
trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a 
pus, la vedere, pisanii - dintre care unele, explicând semnificaţia 
respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică - toate cu numele
 său, uneori şi cu stema ţării.

Pisania de la Cetatea Albă, 1476
Pisanii
 mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a
 pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor - dintre câte vor fi fost, 
sunt cunoscute două la Cetatea Albă
 (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă 
parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, 
cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, 
marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e
 opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din 
al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică - din al 
cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în
 limbi străine - este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan 
cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei 
româneşti.

Pisania de la Cetatea Albă, 1476
În anii 
acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. 
Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, 
manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie 
sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă 
trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales 
tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe 
constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care
 au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI - XIX. Dar pe unde au 
ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise - în Austria, în Rusia
 ori în Statele Unite - ele sunt considerate capodopere ale 
respectivelor depozite.
La
 împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre 
veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri
 ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, 
despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de 
departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia - capitole întregi sunt 
acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un 
istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere 
întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de
 neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai 
desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică
 însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi 
liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, 
reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă 
cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice 
structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa 
lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor 
monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe 
unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient
 că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna 
ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o
 „poartă a Creştinătăţii”
 (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi
 protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza 
liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, 
fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a 
lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în 
fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la
 Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.
Nu
 ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire
 tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae 
lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el
 însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai
 câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au 
cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se
 desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă,
 transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în 
piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil 
inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, 
după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce 
răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi 
necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate 
în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de 
Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de
 formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene),
 catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a
 comunicat la Veneţia - şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa 
Sixt IV - că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul 
Moldovei „nu se poate a fi”.

Stema lui Ştefan cel Mare.
Clopotul de la Bistriţa, 1494
Există,
 însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în
 care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea 
posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu 
mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice
 mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, 
dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi 
deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care 
principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul 
de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă 
(cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi
 însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, 
toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică 
simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), 
guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale).
 Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă
 pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată 
partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, 
fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre 
sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.
Multe
 cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a 
caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci 
veacuri. Una dintre ele - şi dintre cele mai puţin cunoscute - datează 
de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune 
şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:
„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.


Mantuitorul pe cine binecuvanta si de ce era fericit?
RăspundețiȘtergereIl iubesc pe Stefan din toata inima mea, cu toata fiinta mea ! Din copilarie si pana acum, Stefan este pentru mine conducatorul simbol, in fata caruia ma inclin si spun ,,Maria Ta..." Il iubesc enorm si sper sa ma intalnesc cu el ,cand voi trece dincolo.
RăspundețiȘtergereNumitul, sfantul...iubitul nostru conducator...nu mai conteaza pentru mine.
Te iubim, Maria Ta,chiar si dupa sute de ani !
Eu cred ca tu Maria draga cunosti mai bine cine este Stefan cel Mare si intelegi si mesajul...Eu pot spune ca Stefan a fost un conducator bun care a facut mult bine romanilor dar , viata lui pe Pamant nu a fost cea de sfant stiti bine cate femei...cati copii..etc. el a fost canonizat de preoti pe pamant ca fiind sfant dar in ceruri nu este sfant ""Numitul Ştefan Cel Mare , din când în când ne este frate"" eu am inteles si aluzia cu Sfantul Parinte Arsenie Boca....el a fost sfant si pe Pamant si este si in Ceruri, dar preotii nu au ochi sa vada....
RăspundețiȘtergereSfinti sunt cei pe care ii face Dumnezeu si nu cei canonizati de oamenii. Sunt atatia Sfinti necunoscuti, care traiesc in pesteri, in pustiu...Pe aceia de ce nu-i canonizam noi?
RăspundețiȘtergere