VIATA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA
Taina
împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le
descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice
Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeeşti,
aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii ceii leneşe,
carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel
dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voiu tăcea povestirea
aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie
necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici
să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate,
îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor
sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de
lucrul acesta minunându-se, nu vor voì cu lesnire să crează, milostiv le
fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti
cugetându-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni
preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta
preaminunat, carele s’a făcut în neamul nostru.
Într’una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [
Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie,
a trãit în veacul al V-lea. Nu stim cine a fost ereticul Zosima. ],
carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât
mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori
alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în
Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele
pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei
desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară
n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci
şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană
gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu
totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte.
Iară dupre aceasta turburându-se de oarecari gânduri,
socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, şi dela alţii nicidecum
trebuindu-i povăţuire, grăia cu gândul întru sineşi: Oare este pre
pământ vreun monah carele să mă poată folosi pre mine şi să-mi arate mie
chip de pustnicie, pre care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în
pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune? Aşa gândind
Stareţul, i s’a arătat îngerul şi i-a zis: O, Zosima, precum era cu
putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut;
însă nimenea este între oameni carele s’ar fi arătat pre sineşi
desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pre carea
tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte căi sânt
şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel
vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sânt pre
lângă râul Iordanului. Deci îndată Stareţul urmând celuia ce-i grăia, a
ieşit din Monastirea întru carea din pruncie se făcuse monah, şi
ajungând la Iordan, a fost povăţuit de cela ce l-a chemat în Monastirea
întru carea Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; şi bătând cu mâna în
poarta Monastirii, a aflat pre monahul carele păzea poarta, şi aceluia
mai întâiu i-a spus pentru sine, iar acela a vestit igumenului, carele
priimindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita
închinăciune şi rugăciunea cea monahicească şi apoi l-a întrebat: De
unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii?
Iară Zosima a răspuns: De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci
pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele
mari şi vrednice de laudă ale voastre, carile pot să împrietenească pre
suflet cu Dumnezeu. Iar igumenul i-a zis lui: Singur Dumnezeu, frate,
cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale
cele Dumnezeeşti şi să ne povăţuiască pre toţi a face cele folositoare;
pentru că omul pre om nu poate să folosească, dacă nu fieştecarele va
lua aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele
folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui
Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu
noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pre noi toţi ne va hrăni cu darul
Sfântului Duh, Păstorul cel bun, carele au dat sufletul său pentru noi.
Acestea zicând igumenul către Zosima, s’a închinat
acela, şi cerându-şi rugăciune şi binecuvântare, şi zicând Amin, a
petrecut în Monastirea aceea. Şi a văzut acolò pre bătrâni strălucind cu
lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând,
Domnului slujind; pentru că cântarea lor era neîncetată, starea de toată
noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iară
cuvinte deşarte nu erau întru dânşii. Grija de câştiguri vremelnice şi
gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una
era sârguinţa, şi cea întâiu, şi carea se urma cu sporire dela toţi, ca
să se aibă pre sineşi morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pre
cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum
fieştecăruia îi era înfocarea cea spre dragostea lui Dumnezeu. Pre
acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte şi se întindea spre
nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s’a apropiat vremea
sfântului marelui Post, iară porţile Monastirii erau încuiate totdeauna
şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar
fi ieşit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obşte; pentru că pustiu era
locul acela, şi nu numai neintrat de alţii, ci şi neştiut era de
mireni. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru carea
Dumnezeu şi pre Zosima l-a adus acolò: În cea dintâiu Duminecă a
Postului făcea preotul sfânta Liturghie, şi toţi se împărtăşeau cu
preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din
bucatele cele pusniceşti gustau. Dupre aceea se adunau în biserică, şi
făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se
sărutau unul pre altul bătrânii şi fieştecarele pre igumenul cu
închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le
ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Şi
dupre ce le făcea acestea, deschideau porţile Monastirii şi cântau cu
tocmit glas: Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă
voiu teme? Domnul este scutitoriul vieţii mele, de cine mă voiu
înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşindu-o, ieşeau
toţi în pustie, lăsând numai pre unul sau pre doi fraţi păzitori
Monastirii. Nu ca să păzească averile cele ce ar fi fost înlăuntru,
pentru că nu era într’însa ceva de a fura tâlharii, ci să nu rămâie
biserica fără de Dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului. Şi
fieştecarele îşi ducea luişi hrana, pre cât putea şi voia, dupre
trebuinţa cea măsurată a trupului. Unul puţină pâine, altul smochine,
altul finice, iar altul linte muiată în apă; iar altul nimica, fără
numai trupul său şi rasele cu carile era îmbrăcat, şi se hrăneau, când
firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie.
Aşa trecând Iordanul, se despărţeau departe dela
eişi, şi nu vedea unul pre altul cum se posteşte, sau cum se nevoieşte.
Iară de se întâmpla să vază altul pre prietenul său viind către dânsul,
îndată se abătea spre altă parte, şi singur petrecea cântând lui
Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea
rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în
Dumineca ceea ce este mai nainte de Învierea lui Hristos, întru carea a
luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fieştecarele
avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi
mărturisea ce a lucrat. Şi nimenea nicidecum întreba pre altul, cum şi
în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii; pentru că aşa era rânduiala
Monastirii aceleia.
Deci, atuncea şi Zosima dupre obiceiul Monastirii a
trecut Iordanul, puţină oarece din hrană ducându-şi pentru trebuinţa
trupească, şi haina cu carea era îmbrăcat; iară rânduiala sa cea de
rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană dupre
nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pre
pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi
foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi
dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla
pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, dela carele ar fi putut ca să
se folosească; şi i se adăogea lui dorire spre dorire. Şi mergând
douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se
spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele
rugăciuni, pentru că înceta puţin din călătorie în vremea pravilei sale,
în fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iară când sta cântând, a
văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâiu s’a
spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, şi tremurând s’a
însemnat cu semnul crucii, apoi lepădând frica, când îşi sfârşea
rugăciunea, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pre oarecine
mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pre
cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta
văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu
bucurie mare; pentru că nu văzuse în acele zile vedere omenească, nici
altă oarecarea vietate. Iar acea vedenie, dupre ce a văzut pre Zosima de
departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iară Zosima, ca cum
şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede
alerga, vrând să ajungă pre ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea
fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce
fugea.
Iară dupre ce s’a apropiat cât să se poată auzi
glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: Pentru ce fugi de
mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele
în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pre nevrednicul şi
neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor
tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta.
Rogu-te, pentru Dumnezeu, carele nu s’au îngreţoşat de nimenea. Acestea
Zosima cu lacrămi grăind, s’a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând
spre un loc unde era un semn de pârău uscat. Iară dupre ce a ajuns la
acel loc, ceea ce fugea a trecut de ceea parte; iară Zosima ostenindu-se
şi nemaiputând să alerge, a stătut de ceastă parte de pârău şi a adaos
lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atuncea trupul acel ce
fugea, un glas ca acesta a slobozit: Avva Zosima, iartă-mă pre mine,
pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie
goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă
voieşti să dai mie, femeii ceii păcătoase, rugăciunea ta şi
blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea,
şi întorcându-mă voiu priimi rugăciune dela tine.
Atuncea cutremur şi frică mare şi spaima minţii a
cuprins pre Zosima, căci a auzit numindu-l pre nume aceea carea
niciodată îl văzuse şi de carele niciodinioară auzise, şi a zis întru
sine: De n’ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m’ar fi numit pre
nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pre sine o
haină veche şi ruptă pre carea o purta, o a aruncat la dânsa,
întorcându-se cu faţa despre dânsa.
Iar
aceea luându-o, şi-a acoperit partea trupului carea se cădea să o
acopere mai mult decât pre celelalte părţi, pre cât era cu putinţă
încingându-se, şi întorcându-se spre Zosima, ;a zis către dânsul: Pentru
ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia
să auzi dela mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi
atâta osteneală? Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia
blagoslovenie dela dânsa. Asemenea şi aceea s’a aruncat pre sineşi, şi
zăceau amândoi pre pământ cerând unul dela altul blagoslovenie, şi
nimica se putea auzi dela amândoi grăindu-se, fără numai: Blagosloveşte!
Iară dupre multă vreme a zis femeia către Zosima: Avva Zosima, nu se
cade ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti
cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului
Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine. Aceste cuvinte,
spre mai mare frică au pornit pre Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda
cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi
obosită răsuflare: O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai
apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o
dăruire carea este dată ţie mai mult decât altora, că m’ai numit pre
nume, şi preot m’ai numit pre mine, pre carele niciodată m’ai văzut.
Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea,
celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci priimind în sfârşit aceea
stăruinţa bătrânului, a zis: Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce
voieşte mântuirea sufletelor omeneşti. Iară Zosima zicând: Amin, s’au
sculat amândoi dela pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul: Pentru ce
ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca
să vezi o femeie goală, carea nu are nici o faptă bună? Poate că darul
Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă
trupului meu la vreme de trebuinţă.
Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma
creştinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iară Zosima a răspuns: Cu
rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu. Priimeşte însă
rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru
toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă
umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a răspuns către dânsul: Ţie mai
ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că
spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori sântem a face
ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s’a
întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi mâinile
înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei;
sau măcar Zosima nu a înţeles nimica, ci sta tremurând, căutând în jos
şi nimica grăind; însă se jura, pre Dumnezeu puind martor: Că în vremea
când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o
am văzut înălţată ca de un cot dela pământ, şi în aer stând şi
rugându-se. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s’a cuprins de frică, s’a
aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai
„Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă.
Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: Pentru ce,
Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea
o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o
femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ,
praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind. Şi
acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi
pieptul, zicând aşa: Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de
cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra noastră.
Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la
picioarele ei, zicând cu lacrămi: Juru-te pre tine cu numele Domnului
nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s’au născut din
Fecioară, pentru carele porţi goliciunea aceasta şi pentru carele atâta
ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui
mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate,
pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi
cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Pentru că cred
Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m’am trimis în
pustia aceasta, ca pre toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu
poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că
de n’ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii
ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie, şi pre mine nu
m’ar fi întărit pre atâta cale, carele niciodinioară voiam, nici puteam
să ies din chilia mea. Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a
ridicat, zicând către dânsul: Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat
este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut,
îţi voiu goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi
înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur
ai zis, îţi voiu spune istoria mea; căci pentru ce mă voiu lăuda, vas
ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voiu începe povestirea
cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe,
nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre
carile eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica
ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine,
ca să aflu milă în ziua judecăţii. Iară bătrânul, dorind să ştie viaţa
ei, şi neoprit lăcrămând, a început aceea a povesti aşa cele pentru
dânsa: Eu, părinte, sânt născută în Eghípet, şi când eram de doisprezece
ani, şi încă trăind părinţii mei, m’am lepădat de dragostea lor, m’am
dus în Alexandria, şi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am
început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu
numai a le spune cu deamăruntul; dară voiu spune mai degrab ceea ce
este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece
ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru
oarecari plăţi, că n’am voit să iau nimica dela cei ce-mi da; iar
aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi
împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de
aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu
furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să
mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este
şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.
Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea
secerişului popor mult de bărbaţi, Liviani şi Eghipteni, mergând spre
Mare, şi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângă mine: Unde
se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim,
pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând
se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine,
dacă m’aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi
hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat,
frate, n’am nici chirie nici hrană, ci voiu merge şi voiu intra într’o
corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voiu da trupul meu
în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am
spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă
spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele!
Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa: Spune,
pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta,
carea îmi este de folos. Iară ea, către cele de mai nainte a adaos: Deci
acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se
de râs, s’a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde
am văzut pre cei ce alergau; acolò am zărit vreo zece bărbaţi carii
stau lângă Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au părut a-mi fi de
ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie.
Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă –
le-am zis – şi pre mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voiu afla
vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre
toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m’au dus în
corabia lor, şi îndată am început a înnota. Iară cele ce de-aicea am
făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va
grăi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am
făcut pre cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa,
i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a
suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa,
şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu
laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu
voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare
întoarcerea lui.
Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m’am suit în
Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot
cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru
că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pre
cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi streini, spre acea
spurcăciune îi adunam. Iară dupre ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a
cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele
tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pre toţi cu un gând alergând la
biserică, m’am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat
cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei
Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in
biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi
înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m’am apropiat de uşa
bisericii şi eu, ticăloasa. Iară dupre ce am păşit pre pragul uşii,
alţii toţi fără de oprire intrau, iară pre mine oarecarea putere
dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dară
înapoi m’am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi
părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta,
iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m’am
ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s’a
atins de prag, biserica pre toţi îi priimea, neoprind pre nimenea, numai
pre mine, ticăloasa, nu mă priimea; ci ca o mulţime de oaste, spre
aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică
putere mă oprea, şi iarăşi m’am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de
patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai
mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi
deznădăjduire fiind, m’am depărtat şi stăm într’un unghiu al pridvorului
bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg carea era
pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii
Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii
ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, carea luminează ochii
cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte
intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a
mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la
locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu
mintea fără de abatere: O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup
pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu
plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi
spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat
şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre
fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s’au
făcut om, pre Carele l-ai născut, ca să cheme pre cei păcătoşi la
pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor;
porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă
lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit
Dumnezeu cel din tine născut, carele şi-au dat sângele său pentru a mea
mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă
uşa spre închinarea dumnezeeştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare
preavrednică de credinţă către Cel ce s’au născut din tine, că de acum
nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci dupre ce voiu
vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voiu lepăda cu totul de
lume şi de cele din lume, şi mă voiu duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o
chezăşuitoare a mântuirii mele. Acestea zicând, şi luând oarecarea
adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre
milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m’am pornit din locul
acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m’am
amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi
şi nimica nu mă oprea să mă apropiu de uşile prin carile se intra în
biserică. Atuncea m’a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi
mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră,
fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de
viaţă făcătorul Lemnul Crucii m’am învrednicit a vedea; am cunoscut şi
tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să priimească pre cei ce se
pocăiesc, şi căzând la pământ, m’am închinat cinstitului Lemnului
Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre
chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei
mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchile, m’am închinat Pururea
Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericită Fecioară
Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai
arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni,
acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m’am
făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea
înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii.
Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece
Iordanul, bună odihnă vei afla!
Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost
glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu:
Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pre mine! Şi aşa am
ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi
mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi:
Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii
trei pâini. Şi am întrebat pre vânzătorul de pâine: Carea este calea
spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta cetăţii carea este spre aceea
parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas
din zi era când m’am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui
Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica
Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea
închinându-mă, îndată m’am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din
sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m’am
împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui
Hristos, şi dupre aceasta am mâncat jumătate dintr’o pâine şi am băut
din apele Iordanului, şi pre pământ m’am odihnit în noaptea aceea. Şi a
doua zi dimineaţa aflând acolò o luntre mică, am trecut de ceastă parte
de Iordan, şi iarăşi m’am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu
Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am
venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m’am îndepărtat
fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pre Dumnezeu, Cel ce mă
mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor, pre ceea ce mă întorc
către Dânsul. Iară Zosima a zis către dânsa: Câţi ani ai, doamna mea, de
când lăcueşti în pustia aceasta? Iară ea a răspuns: Socot că sânt
patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iară
Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iară ea a zis: Acele
două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pre încet
uscându-se s’au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând,
le-am sfârşit. Şi i-a zis Zosima: Dar cum fără primejdie ai suferit
atâta vreme, nici o schimbare protivnică turburându-te pre tine?
Răspuns-a aceea: M’ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă
spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voiu aduce aminte de atâtea
supărări şi nevoi, pre carile le-am suferit, şi de gândurile cele
cumplite carile m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă
cuprinz. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: Să nu laşi nimic, o, Stăpâna
mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta te-am întrebat
pre tine, ca adecă toate cu deamăruntul să îmi arăţi.
Iar ea a zis către dânsul: Crede-mă Avva Zosima, că
şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte
hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust
hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt,
încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume
fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi
cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile
foarte mă turburau şi cu carile mă deprinsesem. Atuncea îndată
lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele,
carile am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul
înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei
mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele
gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iară dupre ce deajuns
plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină
carea de pretutindenea mă strălucea, şi simţeam o alinare carea mă
scotea din întreite valuri. Iară gândurile carile iarăşi mă împingeau
spre păcat, cum ţi le voiu spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se
aprindea înlăuntrul inimii mele ceii pătimaşe, şi de pretutindenea mă
ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iară când îmi venea un gând
ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau
naintea chezăşuitoarei mele, carea îmi judeca călcarea mea de aşezământ;
şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce
îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă turburau. Aşa am
săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea
până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la
toate ca de mână mă povăţuieşte.
Şi a zis Zosima către dânsa: Dar n’ai mai avut
trebuinţă dupre aceea de hrană sau de îmbrăcăminte? Iar ea a răspuns:
Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, dupre aceea mă hrăneam
cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pre
carea o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s’a stricat, şi multă
nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul
îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu
totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite
fără de număr luptându-mă. Iară de atuncea şi până astăzi puterea lui
Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pre
smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au
scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii
mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele
cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau
acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de
îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură
pomeneşte, dela Moisi şi dela Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis
către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea
auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n’am
văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi
nici hiară, nici altă jivină am văzut; iară carte niciodată nu m’am
învăţat, nici pre altul cetind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui
Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pre om cunoştinţa. Până aicea este
sfârşitul povestirii ceii pentru mine. Deci acum juru-te pre tine cu
întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa.
Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşindu, s’a pornit bătrânul să i se
închine şi cu lacrămi a strigat: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce
face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite,
cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat
mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre
cei ce caută pre tine, Doamne! Iar ea apucând pre bătrânul, nu l’a lăsat
să se închine ei, şi a zis către dânsul: Acestea toate carile ai auzit,
Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul
nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pre
pământ.
Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei
vedea, păzindu-ne Dumnezeescul har. Însă să faci, pentru Domnul,
aceasta carea acum îţi voiu spune ţie, rugându-mă: În postul anului
viitor să nu treci Iordanul, precum v’aţi obicinuit a face în Monastire.
Iară Zosima se minună auzind, că şi rânduiala Monastirii i-a spus; şi
nimic alt nu grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat
atâtea de mari daruri celor ce-l iubesc pre El! Iar aceea a zis lui: Să
rămâi dar, precum îţi grăesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să
ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara
Cinii ceii de Taină a lui Hristos, să iai din făcătorul de viaţă Trup şi
Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într’un vas sfânt, vrednic de
o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea
parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să
mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când
m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte
de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iară
acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea
rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă
Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei
ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, igumenul Monastirii în
carea lăcuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa;
pentru că oarecari lucruri se fac acolò, cărora le trebuie îndreptare.
Însă voiesc nu acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci
ţie. Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi dela Stareţul
cerând, s’a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s’a
închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele
picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s’a întors lăudând şi
binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a
mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce
fraţii cei ce petreceau într’însa, şi întru acel an le-a tăcut pre
toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse. Iar întru sineşi se
ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se
mâhnea şi se întrista, gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să
fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.
Iară când s’a apropiat întâia Duminecă a sfântului
marelui Post, îndată dupre obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând
rugăciune ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iară Zosima,
bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămâie în Monastire. Şi
şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi
din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile
sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară dupre ce s’au întors
fraţii şi s’a apropiat seara Cinei ceii de Taină a lui Hristos, a făcut
Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într’un păhar mic din preacuratul
Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într’o coşniţă
şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s’a
dus într’o seară foarte târziu şi a şezut pre malul Iordanului,
aşteptând pre Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n’a dormitat, ci
cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vază pre cea cu osârdie
dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia
mea o a oprit să vie? Sau viind, şi neaflându-mă, s’a întors? Şi aşa
cugetând, a suspinat şi a lăcrămat, şi ochii la Ceriu ridicându-şi, se
ruga lui Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pre mine, Stăpâne, ca să văz
iarăşi faţa aceea pre carea a o vedea m’ai învrednicit; ca să nu mă duc
deşert, purtându-mi păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrămi
rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dară ce va
fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la
mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine
m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată
Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iară
Zosima s’a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pre Dumnezeu.
Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă
Iordanul. Şi o a văzut pre ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o
dată cu acea însemnare s’a suit sfânta pre apă, şi umblând pre deasupra
apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a
oprit când călătoria încă pre apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot
fiind, şi purtând dumnezeeştile Taine? Iar el a ascultat-o, şi
pogorându-se ea de pre apă, a zis către bătrânul: Blagosloveşte,
părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu
adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemeneze
lui pre aceia carii se curăţesc pre sineşi dupre putere. Slavă ţie,
Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta,
cât sânt de departe dela măsura desăvârşirii!
Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească
Simvolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea
Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se
rugăciunea, s’a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă
făcătoarele lui Hristos Taine, şi dupre obiceiu a sărutat pre bătrânul.
Dupre aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a
strigat: Acum slobozeşte pre roaba ta, Stăpâne, dupre graiul tău în
pace, că văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul:
Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum
la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor,
să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâiu cu tine am vorovit; să vii
dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pre mine, precum va
voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş fi voit, de ar fi fost cu
putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa ta; ci mă rog să
faci ceea ce voiu cere dela tine eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pre
carea o am adus aicea. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce,
adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte,
şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este
aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului
nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru
mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea
ticăloşie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se
roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul.
Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând
şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult,
că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a
trecut pre deasupra apei, ca şi mai nainte; iară bătrânul s’a întors,
cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale,
că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul
viitor.
Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate
plinindu-le dupre obiceiu, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi
trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne carile îi arătau
locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile
căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga
vânatul cel plăcut. Iară dupre ce de nicăiri n’a văzut aşa ceva
mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi
la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara
ta cea nefurată, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi,
rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică
toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl
însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre
răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea
şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre carea alergând, picioarele
fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se
atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei
cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea
cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voiu trupul
Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi
acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ
închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc
trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru
mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iară
greceşte Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui
Hristos, dupre împărtăşirea Dumnezeeştii Cinei ceii de Taină.
Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâiu
gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia
carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei.
Şi a cunoscut că Cuvioasa când s’a împărtăşit lângă Iordan cu
Dumnezeeştile Taine, îndată la locul acela s’a luat, unde s’a şi
pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile
ostenindu-se, acolò Măria într’un ceas a trecut, şi îndată către
Dumnezeu s’a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile
udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: Vremea este, o,
bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei
săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu
departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a
început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu
asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu
sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru
adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei
Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s’a cutremurat, temându-se de
acea hiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita,
că adecă niciodată hiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii,
a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a
început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele
lui, ca cum i s’ar închina. Iară Zosima a zis către leu: De vreme ce, o,
hiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu
sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre
trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare dela Monastire, nu
pot degrab să mă întorc şi să o aduc pre ea; deci sapă tu cu unghiile
tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi îndată auzind leul
cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât
destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul
spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru
toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.
Dupre aceea s’au dus amândoi, leul adecă în pustia
cea mai din lăuntru, ca o oaie cu linişte s’a despărţit, iară Zosima
întru ale sale s’a întors, binecuvântând şi lăudând pre Hristos,
Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor
monahilor pentru Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a
văzut şi din cele ce a auzit dela dânsa; încât toţi cei ce au auzit
slăvirile lui Dumnezeu s’au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu
dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei
Mariei. Iar Ioan igumenul a aflat oarecari lucruri în Monastire cărora
le trebuia îndreptare, dupre cuvântul Cuvioasei, şi pre acestea cu
ajutorul lui Dumnezeu le-a îndreptat. Iară Zosima, petrecând cu
dumnezeiasca plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit
întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s’a dus spre cea vecinică
către Domnul. Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris acolò
cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, carele dupre auzire, unii
dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte
povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă,
zice Sfântul Sofronie, pre acea nescrisă priimindu-o, o dau în scris.
Dacă însă alţii vor fi scris viaţa Cuvioasei acesteia, mai bine
ştiindu-o, aceasta n’a venit încă la a mea ştiinţă. Însă şi eu pre cât
am putut, dupre puterea mea am scris, nimic mai mult preţuind decât
adevărata povestire. Iară Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi
răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela
să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea
acestei povestiri; asemenea şi celui ce s’a silit să dea povestirea
aceasta în scris, şi să-i învrednicească pre toţi părţii ceii bune a
fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu
ostenelele bine au plăcut lui din veac. Să dăm şi noi slavă lui
Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui vecinic, ca şi pre noi să ne
învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus,
Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi
închinăciunea, împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă
făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
