MIHAI EMINESCU SI ION LUCA CARAGIALE ,VEGHEAZA DE SUS DIN CERURI, ASUPRA NOASTRA !

           

   4                    15  Ianuarie 2021, 

               ESTE  ZIUA  MARELUI POET                              ROMÂN,MIHAI  EMINESCU !

       Sarbatorim 171 de ani. de la nasterea sa !
                                           
                        
                                         13  Ianuarie 2018,ora 22,34 !

                                            Dragii mei,

În aceasta seara in timp ce scriam aici pe BLOG, desi eram cu ochii pe monitor, vad in stanga mea ,deasupra patului meu, vad un norisor alb stralucitor iar in mijlocul lui, stateau la o masuta in carne si oase doi buni Prieteni.
Acestia erau : Mihai Eminescu si Ion Luca Caragiale.
Aveau niste hartii pe masa si vorbeau unul cu altul de parca s-ar fi sfatuit in privinta a ceva anume.
Stateau la acea masuta micuta,asa cum ar sta la o cafeluta sau la un ceai.
Totul a durat circa 5 secunde după care, au disparut.
Dragii mei, stim cu totii ca la 15 Ianuarie sarbatorim pe marele nostru Poet MIHAI  EMINESCU.
„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“. Aşa a fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850-1889), cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română. Acum, la 130 de ani de la moartea sa, există centre de studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog. Amorurile sale, ca şi picanteriile vieţii boeme au fost, de asemenea, subiectul unor ample polemici în mediul public, încă din timpul vieţii poetului.

Mihai Eminescu, biografie - Istoria.md

www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

Translate this page

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi ...

                       

Cum era, cu adevărat, Mihai Eminescu. Secretele geniului: sindromul ...

https://www.historia.ro/.../cum-era-cu-adevarat-mihai-eminescu-sec...

Translate this page

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut.Aşa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu-omul. Puţini sunt cei care ştiu că geniul creativ al Luceafărului era în strânsă legătura.

    

EMINESCU - Doina si Ion Aldea Teodorovici - versuri ...

youtube.com

                                   Dragii mei, 

Scriam în anul 2015, despre Marele Poet ,Mihai  Eminescu !     

Deoarece la 15 ianuarie al fiecărui an , sărbătorim nasterea marelui Poet,am reluat articolul din 15 ianuarie 2015 ,respectiv 2013, în care am scris despre cum l-am văzut, si -am auzit pe marele poet, recitând câteva versuri din poezia Floare albastră.

Anul si data nasterii marelui Poet Mihai Eminescu, este încă controversată ! 

Iata si articolul de mai jos : 

                                 15 Ianuarie 2015 !

                                          Dragii mei, 

       Ce minunat este,ca atunci când mă trezesc ,să văd cu ochii închişi Tainele nevăzute de ochiul firesc.

1. Şi în acest zori de zi senin, văd un Cer de ziuă , iar pe Cer într-un costum negru şi cu o cravată albă cu un chip zâmbitor şi luminos, stă MIHAI  EMINESCU exact aşa um îl cunoastem cu toţii.
   Aud un glas care,  vrea să atragă atenţia  asupra  datei  de naştere a poetului.
                  Citez :
                           "Născut la...."! (iar o forţă nevăzută, scrie  în două paranteze aşa) :     (---------) , (----------) !
   (şi un glas spune) :     Controversat !
   Dragii mei, ştim cu toţii faptul că, poetul, prozatorul şi jurnalistul MIHAI  EMINESCU , este născut la Botoşani în anul 1850 la 15 ianuarie.
   Şi mai ştim că a plecat la DOMNUL în anul 1889 la 15 iunie, în Bucuresti s-a întâmplat.
   Să nu fie oare aceste date reale ? 
   Vă las pe voi dragilor ca să vă documentaţi  şi să nu uităm ,ca să mai citim din când în când din Poeziile minunate ale marelui poet, ale celui care a fost MIHAI  EMINESCU, şi care ,va rămâne veşnic viu în inimile noastre.
                                         Cu dragoste, Maria.

Iată si un alt articol cu si despre MIHAI EMINESCU, trait de mine în ianuarie 2013:

Vedeam dragii mei, cum MIHAI  EMINESCU A COBORÂT DIN  CER , 

 PRECUM  LUCEAFĂRUL   SĂU !

                                       

 

                 Noapte  de  Ianuarie 2013 !

Dormeam, când brusc, mă trezeşte un glas duios care venea din Cerul  Sfânt şi care, recita o Poezie.

Această Poezie era întocmai cu versurile de mai jos,si răsuna frumos  Cerul şi Pământul ,la auzul Glasului unic care recita aceste versuri.

Într-o clipă, văd  un CER  senin de ziuă, iar in aer, în atmosferă, într-un nor alb strălucitor, văd un chip viu şi foarte tânăr.
Doar capul şi umerii îi vedeam în Norul alb strălucitor, si care Nor,era atât de aproape de Pâmânt cam cât înălţimea unui plop ,cel mai înalt.

Şi - mi zâmbea, era fericit acest Chip viu care, era al lui  MIHAI  EMINESCU.

Am rămas uimită trebuie să recunosc, deoarece, astfel de apariţii sunt extrem de rare, şi mai ales, să apară în preajma zilei sale de naştere, recitând din propriile VERSURI .
Şi auzeam doar ultima strofă a Poeziei  :

                         ";Şi te-ai dus  dulce minune,
                         Şi-a murit  iubirea noastră
                         Floare albastră, Floare albastră...!"
                  ..................................................
Iar eu acum, am căutat-o pe net pentru voi dragilor, şi am postat-o aici pe Blog.

Vă las acum fraţilor, să vă bucuraţi de versurile acestei minunate Poezii- FLOARE  ALBASTRĂ, precum şi de multe alte Poezii pe care, le găsiţi la un clik distanţă.

                  FLOARE  ALBASTRĂ ! 

                                                          de MIHAI  EMINESCU 

- "Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"

Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !

............................

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastra -

Floare-albastra ! floare-albastra !...

Totusi este trist în lume !

Lumea Poeziilor  ascultă Eminescu.

21 de ore ·

La zidirea soarelui se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncim întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu,
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră
Eminescu.

Refren:
Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice.
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri,
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul
Nu ştiam ca dor mi-era de dânsul ,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară -
Eminescu.
Acum am si eu pe lume parte:
Pot imbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si mi-esti parinte,
Acum nimeni nu ma poate minte.
Bine ai venit in casa noastra,
Neamule, tu floarea mea albastra
Eminescu

                     

---

Alte poezii de dragoste de Mihai Eminescu

Ce e amorul?
De cate ori iubito?
Dorinta
Venere si Madona
Craiasa din povesti
De ce nu-mi vii
Departe sunt de tine
Fat Frumos din tei
Floare albastra
Inger de paza
Iubind in taina
Luceafarul
O, ramai
Pe langa plopii fara sot
Sara pe deal

                                                         

.
Mihai Eminescu

---

Luceafărul 

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

...

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

...

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

...

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

...

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

...

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

1883, aprilie