Dumnezeu există - Mărturii.: SĂRĂCIE ! URMEAZA CEA MAI ...
mariaghiorghiu.blogspot.com › saracie-urmeaza-cea-mai-cumplita-saracie
31 mai 2019 - URMEAZA CEA MAI CUMPLITĂ SĂRĂCIE ! 31 Mai 2019,ora 4,44 zori de zi ! Dragii mei, În aceasta dimineata in zori de zi ,ma trezeste un glas ...
Dragii mei,
În aceasta dimineata in zori de zi ,ma trezeste un glas care spune asa:
"Ne paşte cea mai mare culise a noastra !
Prieteni dragi, din păcate,multe Tari de pe Globul pamantesc trec printr-o saracie cumplita.
.
.
.
31 Mai 2019,ora 4,44 zori de zi !
Dragii mei,
În aceasta dimineata in zori de zi ,ma trezeste un glas care spune asa:
"Ne paşte cea mai mare culise a noastra !
Ne paste ce mai mare sărăcie !
Vom avea o saracie cumplită !"
Prieteni dragi, din păcate,multe Tari de pe Globul pamantesc trec printr-o saracie cumplita.
Iata dar, cum si pe noi ne paste o cumplita saracie.
.
După cum stim si vedem chiar,oamenii bogati nici nu se iuita la cei care nu au un acoperis deasupra capului, sau la cei care, nu au un colţ de paine.
.
Bunul Dumnezeu ingaduie ca unii oameni sa fie bogati, pentru ca acestia sa imparta si celor care nu au.
BOGATIA si BOGATIILE fratilor, chiar daca le avem si le cheltuim după placul nostru, acestea nu sunt ale noastre;sunt ale LUI DUMNEZEU si ni le dă noua sub administrare,nu că am avea noi vreun merit.
DUMNEZEU,DREPTUL JUDECATOR ne va intreba ce am facut cu BOGATIILE pe care ni le-a dat in administrare? Noi ce-I vom raspunde?Îi vom spune, ca le-am cheltuit numai pentru noi,sau ca le-am tinut in Cont sau sub saltea ?Atunci va fi plangerea si scrasnirea dintilor,cand nu vom sti ce raspuns sa dam.
.
Ne asteapta vremuri grele fratilor; dar cu iubire si cu mare Credinta in BUNUL si-n PREA MILOSTIVUL DUMNEZEU ,vom putea trece peste toate cele rele si ingrijoratoare, si astfel, vom dobandi IMPARATIA LUI DUMNEZEU.
Sa nu uitam ca sa fim buni si milostivi,sa ne ajutam Aproapele ,adica,pe cel care este in lipsuri si-n nevoi, iar CREDINTA sa ne fie fierbinte.
Iata dragii mei, PILDA CELOR 10 TALANTI precum si PILDA SFANTULUI si SARACULUI LAZAR :
Matei 25:14-30 Nouă Traducere În Limba Română (NTLR)Pilda talanţilor
14 Căci va fi ca atunci când un om, urmând să plece într-o călătorie, şi-a chemat sclavii şi le-a încredinţat averile lui. 15 Unuia i-a dat cinci talanţi[a], altuia – doi, iar altuia – unul, fiecăruia după puterea lui; apoi a plecat. Imediat, 16 cel ce primise cinci talanţi s-a dus şi i-a investit şi a câştigat alţi cinci. 17 Tot aşa, cel ce primise doi a câştigat şi el alţi doi. 18 Dar cel ce primise unul s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.
19 După mult timp, stăpânul acelor sclavi a venit şi a început să-şi pună în ordine socotelile cu ei. 20 Cel ce primise cinci talanţi a venit şi a adus încă cinci talanţi, zicând:
– Stăpâne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată, am mai câştigat încă cinci!
21 Stăpânul i-a zis:
– Bine, sclav bun şi credincios! Pentru că ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău!
22 A venit apoi cel ce primise doi talanţi şi a zis:
– Stăpâne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată, am mai câştigat doi!
23 Stăpânul i-a zis:
– Bine, sclav bun şi credincios! Pentru că ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune responsabil peste multe! Intră în bucuria stăpânului tău!
24 A venit şi cel ce primise un talant şi a zis:
– Stăpâne, am ştiut că eşti un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, 25 aşa că mi-a fost teamă şi m-am dus şi ţi-am ascuns talantul în pământ. Iată aici talantul tău!
26 Stăpânul i-a răspuns:
– Sclav rău şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că adun de unde n-am împrăştiat? 27 Atunci trebuia ca tu să-mi fi pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcere, să primesc cu dobândă ceea ce era al meu!
28 Aşadar, luaţi-i talantul şi daţi-i-l celui ce are zece talanţi! 29 Căci oricui are, i se va da mai mult şi va avea din abundenţă, dar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are! 30 Iar pe sclavul acela nefolositor aruncaţi-l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!
Pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar
Mantuitorul era intr-o perioada in care invata intens. Inainte de a rosti parabola asupra careia vrem sa ne oprim astazi, mai spusese ucenicilor si celor care Il urmau inca o seama de parabole. Incercase sa-i faca sa inteleaga de ce a venit pe pamant, de
Mantuitorul era intr-o perioada in care invata intens. Inainte de a rosti parabola asupra careia vrem sa ne oprim astazi, mai spusese ucenicilor si celor care Il urmau inca o seama de parabole. Incercase sa-i faca sa inteleaga de ce a venit pe pamant, de ce s-a intrupat, care este rostul oamenilor pe pamant, cum trebuie sa traiasca, cum trebuie sa-si dobandeasca mantuirea dincolo. Le spusese Parabola despre oaia cea pierduta, despre Fiul risipitor, cea despre Administratorul necinstit, si a incheiat cu parabola despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar.
Suntem in momentul in care Mantuitorul sa-si teoretizeze invatatura. Stim ca a facut-o prin invataturi directe dar si prin unele indirecte, cum face acum, folosind parabolele, un mijloc mai accesibil, mai usor de inteles decat cuvintele alese si decat demon-stratiile filosofice sau logice.
In parabola Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, Mantuitorul a vrut sa arate care este destinul omului dupa moarte, in eternitate, si care sunt elementele care il determina. Este momentul in care incepe sa elaboreze invatatura Sa eshatologica, daca invatatura despre cele din urma, despre cele ce se vor intampla la sfarsit. Va mai face-o si in alte imprejurari.
Cunoastem toti parabola dar, ori de cate ori o auzim, intotdeauna ni se pare noua, intotdeauna ne intereseaza, intotdeauna ne nelinisteste. Ar trebui, poate, sa nu tinem nici o cuvantare despre ea ci, pur si simplu, s-o mai citim o data, si sa stam fiecare in taina inimii, a sufletului si a gandului nostru, intorsi spre noi insine, si s-o meditam. E usor de inteles, luata ca povestire, ca intamplare. Naratiunea e simpla si, cu toate ca ne spune lucruri de dincolo, nu a fi straine de logica noastra. Aceasta insa numai la prima vedere. Mai la adanc ea ne provoaca intrebari la care simtim nevoia sa ni se raspunda grabnic.
Dar sa nu anticipam. S-o ascultam.
"Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii, venind, lingeau bubele lui.
Si a murit saracul si a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost inmormantat. Si in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Si el, strigand, a zis: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc cumplit in aceasta vapaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mangaie, iar tu te chinuiesti. Si peste toate acestea, intre noi si voi s-a intarit prapastie mare, ca cei care voiesc sa treaca de aici la voi sa nu poata, nici de acolo sa treaca la noi.
Iar el a zis: Rogu-te dar, Parinte, sa-1 trimiti in casa Tatalui meu. Caci am cinci frati, sa le spuna lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin. Si i-a zis Avraam: Au pe Moisc si pe prooroci; sa asculte de ei. Iar el a zis: Nu, parinte Avraame, ci, daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai. Si i-a zis Avraam: Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva dintre morti" (Luca 16, 19-31).
Asadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare - nu i se da un nume, - care traia imbracandu-se in porfira si vison si care o ducea numai in petreceri, iar pe de alta parte, de un sarac cersetor caruia evanghelistul Luca ii da si numele, Lazar, si care era oaspete des la poarta bogatului.
Faptul ca i se da un nume, nu insemneaza ca intamplarea e adevarata, desi putea foarte bine pana la un loc sa fie adevarata. Mantuitorul a putut s-o ia din viata, din situatii concrete pe care le cunostea. Acest Lazar putea foarte bine sa existe, tot asa cum si un bogat de calitatea, sau de lipsa de calitate a acestuia din parabola, putea de asemenea sa existe. In cazul acesta s-ar putea totusi ca numele dat de Mantuitorul sa fie simbolic pentru Lazar, in limba vremii, insemna: Dumnezeu este in ajutorul meu.
Mantuitorul va fi voit sa sugereze ca saracul pe care il avea in vedere parabola Sa era un om cumsecade, era credincios, era unul care-si punea nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu, pe cand celalalt, bogatul, era pur si simplu un bogat ca toti bogatii, egoist, lipsit de inima si de Dumnezeu. Altfel cum sa se fi explicat faptul ca el, care se bucura de toate bunurile pamantesti, privea cu totala detasare, fara sa-l vada, pe acest sarac care statea la poarta lui si de care, spune evanghelistul, si cainii aveau mai multa grija decat de stapanul lor. Nichifor Theotokes, unul din autorii de Cazanii folosit mult in Biserica noastra (Kiriacodomion, tradus de Mitropolitul Grigore si tiparit de Dositei, 1801, si de Nifon, 1867. Editii mai noi, mai multe), spune ca bogatului nu i s-a dat un nume, pentru ca numele oamenilor rai sunt nevrednice de pomenire (ed. 1987, p. 375).
Cele spuse de Mantuitorul despre protagonistii parabolei incep pe taramul nostru. Ne sunt familiare. Dar parabola merge mai departe, dincolo, peste limitele pana la care putem merge noi, cu simturile si cu mintea noastra. Daca ar fi ramas numai la cat se petrecea pe pamant, am fi putut zice: nimic deosebit. Sunt lucruri cunoscute. Asa a fost in lume de cand e lumea. Inegalitate, nedreptate, sanse pentru unii, nesanse pentru altii. Multi, precum se intampla adesea, trec si la judecati mai aspre, acuzandu-L pe Dumnezeu de ingaduirea unor asemenea situatii!
Nu stiu daca Iisus a vrut sa preintampine asemenea acuzatii, imaginand aceasta parabola. Nu ne-o spune. Dar, oricum, a vrut sa ne dea o indicatie asupra adevaratilor responsabili, si sa ne previna ca istoria nu se incheie cu cat a fost si este pe pamant. De aceea istoriseste urmarea intamplarii si dincolo, pentru ca aceasta urmare contine cheia intelesului situatiei si epilogul ei, rezolvarea ei. Rezolvarea e dincolo. Iisus ne trece, asadar, in spatiul si timpul Judecatii de dincolo.
Ce se intampla dincolo? Ce este dincolo? Care sunt dincolo consecintele faptelor de aici? Ce aflam? Mantuitorul ni-l arata pe bogat in iad. O rasturnare totala. Bogatul, care fusese in rai pe pamant, a ajuns dincolo in situatia lui Lazar, pentru care iadul fusese pe pamant, iar Lazar a ajuns in rai.
Si o situatie noua: bogatul care niciodata, cat fusese pe pamant, nu se rugase de nimeni, ci doar poruncise, si nu se gandise sa se roage nici lui Dumnezeu, de data aceasta se roaga. Si zice: "Parinte Avraame!" Iata o rugaciune adresata direct lui Avraam, de care acum isi aduce aminte si-l recunoaste pe "parinte", deci drept cineva mai mare ca el, de care are nevoie, cum nu avusese pe pamant. Si ce spune in rugaciunea lui? "Parinte Avraame, milostivcste-te spre mine si trimite pe Lazar ca sa-si intinga varful degetului in apa, si sa-mi racoreasca limba, ca ma chinuiesc in vapaia aceasta".
Iata-l deci pe bogatul nemilostiv descoperind rugaciunea. Dar mai aflam ceva de aici, care ne va servi cand va trebui sa raspundem la o anumita intrebare. Bogatul il cunostea pe Lazar. I-a zis pe nume. Il vazuse la poarta sa. Nu se va putea apara ca nu l-a cunoscut. Cat despre descoperirea rugaciunii, isi va da seama de indata ca o facea acum prea tarziu, fiindca Avraam ii raspunde: Nu se mai poate. Nu-ti mai pot satisface cererea: "intre noi si voi s-a asezat prapastie mare". Adica s-au pecetluit definitiv niste bariere. Era ca si cum i-ar fi spus: Aici nu se mai poate schimba nimic. Lazar, chiar daca ar vrea, nu te poate ajuta. Intre locul unde este el si locul unde esti tu, nu exista punte de trecere. Puntea a ramas in urma, pe pamant. Cine n-a apucat s-o treaca pe pamant spre rai, in lumea de aici, acum nu mai poate fi ajutat de nimeni. Tu nu mai poti fi ajutat nici de Lazar, nici de mine.
As vrea sa fac o paranteza in legatura cu rugaciunea bogatului catre Avraam. Putini observa ca avem in aceasta dovada rugaciunilor de mijlocire catre sfinti, chiar catre cei din Vechiul Testament. Cei care contesta rugaciunile si mijlocirile sfintilor nu stiu sa citeasca asa cum trebuie Scriptura. Dar s-ar putea obiecta: Da, dar Avraam spune ca nu poate face nimic. Nici el, nici Lazar. Deci rugaciunile catre sfinti ar fi in cel mai bun caz inutile, daca nu o blasfemie, pentru ca in loc sa ne rugam lui Dumnezeu, ne rugam unora care sunt oameni ca si noi.
Obiectia aceasta nu e valabila insa, pentru ca neputinta lui Avraam de a-l ajuta pe bogat privea numai viata de dincolo, de dupa parasirea pamantului, de dupa incheierea socotelilor. Bogatul stia inca de pe pamant ca se putea adresa prin rugaciune catre Avraam, dar n-a facut-o la timp, cat era pe pamant. A facut-o cand era prea tarziu, dupa ce schimbase taramurile. Acum era dincolo, dupa judecata. Ca este intocmai asa, se va vedea chiar din convorbirea pe care a avut-o in continuare cu Avraam, cand acesta i-a vorbit de prapastie.
S-ar mai putea spune: daca aceasta prapastie e o realitate de netrecut, atunci sunt inutile si rugaciunile pentru morti, adresate atat lui Dumnezeu, cat si Sfintilor. Nu. Sunt inutile rugaciunile mortilor pentru ei insisi. Pentru aceste rugaciuni nu mai este punte, dar la rugaciunile celor vii pentru morti, nu se face in textul acesta referire. Stim din alte texte insa, ca rugaciunile viilor pentru morti sunt rugaciuni intru speranta si intru incredere in puterea rugaciunii (I Tes. 5, 25; Evrei 13, 18). Se va zice: erau rugaciuni pentru cei vii, netrecuti inca dincolo. Dar rugaciunea Martei si a Mariei pentru Lazar, fratele lor, era pentru unul trecut dincolo!
De unde pe pamant nu-i trecuse niciodata prin minte sa vada lipsurile si nevoile altora, confruntat cu realitatile de dincolo, in sufletul bogatului a incoltit chiar acea virtute care nu-i incoltise niciodata cat fusese pe pamant: milostenia. Doar de aceea i se si zice: "bogatul nemilostiv!" Am vazut in textul parabolei ca i s-a adresat lui Avraam si a doua rugaciune: .,Te rog dar, parinte, sa-l trimiti pe Lazar la casa tatalui meu, caci am cinci frati, si sa le marturiseasca aceste lucruri, ca sa nu vie si ei la acest loc de munca".
Frumos sentiment! Frumoasa ingrijorare pentru altii, chiar daca pentru fratii sai, si nu pentru niste straini de familia sa. Chiar si asa, nu putem sa nu-l apreciem. Se gandea sa nu pateasca si altii ca dansul. Numai ca, si de data aceasta, gandul ii venise prea tarziu. Avraam i-a raspuns: Nu se poate! Nu se mai poate. De aici nu se mai poate intoarce nimeni. Cei ramasi au insa posibilitatea sa se indrepte fara sa se duca Lazar sa-i invete, pentru ca au pe Moise si pe prooroci, adica Legea, cele cinci carti ale lui Moise si cartile proorocilor. De acolo pot afla totul in legatura cu ceea ce este aici. NU trebuie sa se duca nimeni sa le spuna. N-ar avea nimic in plus de aflat.
Si ce se spunea in Lege si in prooroci? Mantuitorul raspunzand odata la intrebarea: Care este in cea mai mare porunca din Lege? a spus: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Deci de aceasta ii amintea Avraam bogatului acum. Cei ramasi in lume sa asculte de poruncile Scripturii, si nu vor ajunge aici unde ajunsese el. Dar Avraam a putut sa aiba in vedere si un alt text scris de Moise, si unul de proorocul Isaia, ambele referitoare la milostenie "Deschide mana ta fratelui tau, saracului tau si celui lipsit din pamantul tau" (Deut. 15, II) si: ,.Frange celui flamand painea ta si pe saracii fara acoperamant baga-i in casa ta; daca-l vei vedea gol, imbraca-l, si pre rudele semintiei tale sa nu le treci cu vederea" (Isaia 58, 7). Este exact ceea ce va relua si Iisus, atunci cand va vorbi despre Judecata de apoi (Matei 25).
Bogatul stia insa din propria sa experienta, cu sine, ca de Lege si de prooroci nu vor asculta. Isi imagina insa ca, pe unul intors din morti il vor crede. Ca aceasta ii putea constrange prin descoperirile sale despre lumea de dincolo si despre plata pacatelor cu suferintele iadului. Dar Avraam replica inca o data: Nu, degeaba s-ar duce. Daca nu cred in Lege si in prooroci, chiar daca ar invia cineva si le-ar spune ce au de facut, tot n-ar crede.
In primul rand nu l-ar crede ca s-a intors din morti, am spune noi in apararea lui Avraam. Cate minuni nu vedem noi in fiecare zi? Ce stim noi despre viata, despre universul mare si cel mic? Si de spunem cand nu le intelegem? Trebuie sa aiba o explicatie naturala, zicem, si cu aceasta am terminat. Nu ne mai ducem la minune. Asa s-ar fi intamplat si daca ar fi inviat atunci saracul Lazar, si le-ar fi spus: Probabil n-a murit el de tot! Trebuie sa aiba o explicatie naturala faptul ca si-a revenit. Cine sa-l ia in serios?
Avraam avea dreptate. Stim ca Mantuitorul il va invia pe un Lazar adevarat, din morti, dar s-a intamplat, oare, vreo schimbare mare in viata celor ce au vazut minunea? Pentru moment L-au aclamat pe Iisus la Intrarea in Ierusalim, dar indata dupa aceea L-au rastignit, desi El savarsise minunea. Despre Lazar insusi cel inviat de Iisus, stim prea putine lucruri. Va fi fost nevoit sa tina in taina tot ceea ce "vazuse" in cele patru zile cat fusese dincolo, cand si-a dat seama ca ceea ce povestea ii supara pe farisei? Evanghelistii nu ne spun decat ca si pe el au voit sa-l omoare. Ce sa fi facut bietul om? S-a refugiat in tacere, de nu cumva va fi plecat si din Betania in alta parte.
Inainte de a trece la alte consideratii, sa mai cercetam cateva momente parabola si cateva din implicatiile ei. Textul evanghelic nu ne spune ca bogatul a ajuns in iad pentru ca era bogat. A ajuns in iad pentru ca era nemilostiv. Iisus nu-l plaseaza nici printre cei care isi agonisisera necinstit bogatia. Singura lui vina aratata e nemilostivirea. Nici saracul nu a ajuns in rai numai pentru ca era sarac. Numele lui, Lazar, cu semnificatia de "Ajutorul meu este Domnul", este proba ca Iisus a vrut sa sugereze ca era bun la inima, ca nu judeca, nu se revolta, ca un fel de replica a lui Iov. Nu muncea pentru ca era grav bolnav, nu pentru ca n-ar fi vrut.
Amintim acestea pentru ca a nu crede cineva ca a fi sarac duce numai prin aceasta la rai, si ca a fi bogat inseamna pierzanie sigura: Daca esti sarac sa fii si bun, si daca ai ajuns bogat pe cale cinstita, sa fii asemenea milostiv si bun.
Dar, ar mei putea cineva zice, si aceasta e intrebarea pe care am prevazut-o mai inainte: Era bogatul responsabil de soarta saracului? Avea vreo vina pentru saracia aceluia? Nu. Dar il cunostea si stia ca traieste in foame, fara adapost, si ca era bolnav. Nu era responsabil formal. Dar ca om, ca frate, era responsabil. Putea, daca nu sa-i schimbe soarta, macar sa i-o indulceasca putin. Avea cu ce. Si avea datoria, ca om, s-o faca.
A ajuns in iad pentru ca a fost nemilostiv, nu pentru ca ar fi fost vinovat de soarta saracului. Mai tarziu, Sfintii Parinti vor duce rationamentul asupra responsabilitatii chiar mai departe decat a facut Iisus in aceasta parabola. Ei vor zice ca toti bogatii sunt responsabili si vinovati de soarta saracilor, pentru ca plusul lor vine din ceea ce ar trebui sa apartina in mod egal tuturor.
"Bogatia in afara de masura - spunea Sfantul Ambrozie - cu orice titlu si prin orice mijloc ar fi fost castigata, are intotdeauna in ea un izvor de nedreptate si neomenie". Sfantul Vasile cel Mare numea bogatia printre altele "relele care pustiesc omenirea". Se intreba: "De unde vin dusmaniile care inarmeaza pe frati contra fratilor? De unde vin calomniile, sperjururile? - Bogatia le naste" (Omilie la tanarul bogat). Solutia Sfintilor Parinti va fi insa tot distribuirea bogatiei prin milostenie. Abia unele sisteme sociale moderne vor cere si vor opera redistribuiri prin alte mijloace, si prin legi.
Parabola pe care am ascultat-o ne pune fata in fata cu una din marile realitati ale existentei noastre: cu moartea! Cu incetarea existentei. Tot ce incepe sfarseste. Unele din cele incepute odata cu noi sau inaintea noastra, sau dupa noi, sfarsesc mai repede, altele mai tarziu, dar totul sfarseste. Mor si copacii, si florile, si privighetorile, si stelele, si galaxiile. Unele mor altele se nasc. Existenta continua, dar a noastra se sfarseste.
Poate ca si acest lucru ne nelinisteste, si mai ales acesta: ca noi murim si ca existenta lumii continua fara noi, ca si cum n-am fi fost. Nimeni nu ne mai intreaba. Nimeni nu ne mai da socoteala. O vreme se mai vorbeste despre noi, de bine sau de rau, si noi nici nu ne mai putem apara. O vreme ne mai apara altii, dar sunt si dintre aceia care ne blameaza, cu siguranta ca nu li se mai poate intampla nimic. Si-apoi suntem uitati.
N-am vazut un prilej mai dezolant, care sa vorbeasca despre soarta omului pe pamant, mai sugestiv decat un cimitir parasit, plin de morti carora le-au murit, la randul lor, toti urmasii. Cruci pe jumatate sau pe trei sferturi infundate in pamant, cruci fara un brat sau fara amandoua, cruci inclinate ca niste bolnavi prinsi de cine stie ce durere, cruci schioape si fara carje, morminte fara relief sau chiar cazute sub nivelul pamantului peste un trup care s-a descompus de tot si a lasat locul gol, iarba, ciulini.
Moartea pe toti ne deconcerteaza. Pe toti ne nelinisteste. Moartea naste drame, adanci pana dincolo de cuvant, in constiinta noastra, in sufletul si inima noastra, pentru ca n-o dorim, n-o pricepem, pentru ca e un sfarsit care nu se pare nefiresc. Nu putem accepta sfarsitul. De ce a mai inceput, daca trebuie sa sfarseasca? Odata ce am venit in lume cu o constiinta, cu un destin, cu o familie, cu simturi, cu imense posibilitati de scrutare in adancul gandului, ni se pare nefiresc ca intr-o zi sa se termine totul stupid, sa fim ingropati in pamant, si pentru totdeauna.
Am citit cartile celor mai luminati credinciosi, ale celor mai intelepti filosofi; am citit cartile sfintilor si ale ascetilor, am citit gandurile unora care pretindeau ca au vorbit cu ingeri si ca li s-a aratat Hristos. Toti marturisesc fiorul in fata mortii. Chiar cei care o cheama, cei care o acceapta, n-o inteleg.
Un nepot al meu, abia ajuns la varsta gandului articulat, inainte de a fi stiut ce e aceea o scoala, cand s-a intalnit intaia oara cu o moarte l-a intrebat pe tatal sau: Taticule, si tu vei muri? - Da, toti murim. - Daca ai stiut ca vei muri, atunci de ce m-ai nascut? - a intrebat copilul. - Lasa, iti explic mai tarziu. Asta e situatia!
Acest "mai tarziu" n-a mai venit niciodata. N-avea de unde veni. Nici copilul, crescut, n-a mai intrebat. Nu fiindca si-ar fi lamurit singur intrebarea, ci pentru ca a inteles si el ca: "asta e situatia!" Dar aceasta nu inseamna ca "situatia" e limpede. Nu ne pricepem moartea, si chiar daca am zice ca o pricepem, sau mai degraba ca ne impacam cu ea, de fapt nu ne convine. Nu ne dorim nici un sfarsit. Ca uneori, batrani, neputinciosi si bolnavi, cu puterile de munca scazute sau pierdute de tot, cu mintea redusa la o incetinire vecina cu incetarea functionarii ei, ne dorim moartea, si adesea ne-o doresc cei carora le ajungem povara, e altceva. Boala si batranetea sunt inceputul mortii. Fac parte din ea. Dorinta de moarte, in asemenea situatii, e dorinta de evadare din nonsens, nu din viata, nu din existenta.
E firesc oare sa ne gandim asa? E firesc, pentru ca destinatia noastra originara n-a fost moartea. Destinatia noastra a fost viata vesnica. Si n-am uitat acest lucru. Adusi la existenta, destinatia noastra a fost existenta. O greseala, petrecuta candva in zorii creatiei, a schimbat destinul initial al oamenilor si atunci li s-a destinat trecerea aceasta prin moarte. Trecerea spre unde? Spre ce? Spre cine? E ceea ce stim, si nu stim. Sau unii stiu, altii nu stiu. Dar si unii si altii n-o dorim, si n-o intelegem nici cand o intelegem. E trecerea spre ceva, spre undeva unde n-am mai fost. Se deschide o usa si poti cadea intr-o prapastie fara fund, in care sa cazi la infinit, sau poti intra intro gradina cu flori si pasari. Unii cred ca e una, altii cred ca e cealalta. Dar ceea ce stim toti si ceea ce ne provoaca de fapt supararea si disperarea, e faptul ca plecam de aici fara intoarcere. Ca e o plecare definitiva. Ca plecam din ceea ce stim cum e, din a fi spre a nu mai fi aici, si spre ceea ce nu stim cum e.
Poate ca e bine ca nu ne gandim in fiecare clipa la moarte. Am deveni niste obsedati ai mortii. Sunt insa unii care se gandesc. Dar la ce ajung? Si noi, cand ne gandim la ea, nu realizam mai mult, decat ca aflam ce suntem de fapt. Si scriitorii sfinti, cand au adancit gandul la ea, ce au spus? "Ce este omul, ca-ti amintesti de el?" (Ps. 8, 4). Ca si cum ar fi zis: De ce te mai ocupi de el, Doamne? Nu vezi ca nu e nimic de capul lui? Ca nu are nici o consistenta? "Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea campului, asa va inflori; ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau" (Ps. 102, 15-16). Astazi este un cap plin de idei, maine o inima inerta. Tarana (Ps. 102, 14). Existenta lui e asemanata cu umbra (Iov 7, 9) si cu visul (Iov 20, 8; Ps. 72, 20). Astazi e puternic, maine e nimic.
Si atunci mai merita sa te ocupi de ceva daca azi esti, si maine nu mai esti? In clipa in care te-ai nascut, ai si devenit un candidat la moarte. Incepem sa murim de fapt din clipa in care ne nastem. Murim incetul cu incetul. Fiecare zi care trece e o zi mai putin inaintea noastra. Poate ca cea mai profunda carte de meditatie crestina este cartea Slujbei inmormantarii. Intre cartile de filosofie, mica noastra carte de inmormantare si parastase e printre cele mai profunde. Sfantul Pavel scrie cu inteleapta indreptatire:
"Ne-a randuit Dumnezeu ea pe niste osanditi la moarte" (I Cor. 4, 9). Adevarul acesta nicaieri nu e mai repetat ca in cartea Slujbei inmormantarii. Este acolo o lamentatie, o durere extraordinara, o disperare dusa la limite. Se repeta, si iar se repeta; ca totul s-a sfarsit, ca despartirea de cei mai dragi e definitiva, si doua cuvinte revin ca un lait-motiv, ca un ceas care bate in mintea si in inima noastra. Cel dintai e cuvantul: totdeauna. Cel care a plecat, a plecat pentru totdeauna. Si al doilea: niciodata. Nu se mai intoarce niciodata. Slujba inmormantarii e mai veche decat celebrul Nevermore al lui Whitman!
De fapt tocmai aceste cuvinte sunt cuvintele care ne chinuiesc cel mai mult. Am intelege o plecare care ar fi cu intoarcere, o plecare pentru totdeauna, din care nu mai exista intoarcere niciodata. Realitatea aceasta ne pune in situatia de a medita profund: ce este viata, ce rost mai are, daca sfarseste tocmai atunci cand nici n-ai inceput s-o traiesti cum trebuie, tocmai atunci cand ai ajuns la maturitate, tocmai atunci cand ai ajuns la intelepciune? De ce tocmai atunci trebuie s-o sfarsesti?
Uneri moartea ni se pare totusi fireasca, desi niciodata, de fapt, n-o acceptam ca fireasca. Dar parca atunci cand omul moare la sfarsitul vietii, cand si-a implinit ciclul si nu-si mai poate duce povara trupului, imbatranit si secatuit de vlaga, zicem ca, totusi, moartea e fireasca, desi nimeni nu se desparte firesc si bucuros de tatal sau care moare la batranete, sau de mama sa. Dar in afara de acestea, mai sunt mortile nefiresti. Mor oameni in floarea varstei, in accidente, mor copii care inca nu s-au realizat. Mor oameni in razboaie. Mor oameni condamnati la moarte pentru idei. Toate acestea pun constiintei noastre probleme grave.
Cum se rezolva aceste probleme? Ramanem in drama si disperare? Abia acum ne dam seama cat de important era ca cineva, cu o mare autoritate, sa fi dat raspuns la aceste intrebari. Sa fi fixat o invatatura care sa linisteasca sufletul si mintea omului chinuit.
A dat cineva acest raspuns? Ne-a mangaiat cineva dezorientarea si tragedia? L-a dat. L-a dat Iisus Hristos. Chiar de aceea a si venit de Sus, trimis de Tatal, ca sa aduca acest raspuns absolut necesar fiintei omenesti lipsite de nadejde si de sens pe pamant. Caci si nadejdea si sensul cel dintai fusesera uitate. Moartea stapanea cu drama ei intreaga omenire, cand a venit Iisus.
Cel dintai lucru pe care ni l-a spus Mantuitorul a fost acela ca moartea nu e moarte. Primul lucru si cel mai important. Moartea nu e moarte. Moartea e doar trecere. Nu e disparitie definitiva. Mantuitorul a combatut acest dintai cuvant: "definitiv”. Le-a combatut si pe celelalte doua: "totdeauna" si "niciodata". Cine ar putea sa nu fie de acord ca acest raspuns e "marele raspuns", adica cel mai mare raspuns pe care l-a putut auzi vreodata omul, la cea mai mare intrebare a lui? Fara acest raspuns am ramane intru disperarea non-sensului. De Ia Iisus am aflat ca exista sens in continuare, si dupa moarte."
Aceasta e noutatea pe care vrea sa ne-o trimita, in primul rand, prin Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar. Viata continua dincolo. Chiar daca trupul se desface in cele din care a fost alcatuit, viata sufletului continua. Gandirea, simtirea, constiinta noastra continua sa existe. Aceasta cu adevarat ne reconforteaza. Existam in continuare. Ne vom vedea. Ne vom intalni cu cei dragi ai nostri.
Mantuitorul ne invata si cum este in viata de dincolo, si anume ca e altfel decat aici, dar nu fara legatura cu felul cum ne-am petrecut-o pe cea de aici. Nu devenim altii. Ramanem tot noi in continuare. Ne pastram personalitatea, identitatea, constiinta. Numai ca ramanem in cele in care ne-a gasit moartea, iar eternitatea da acestei stari continue senzatia de crestere continua: in nefericire, daca am fost rai, in fericire daca am fost buni. In singuratate si izolare, daca am fost egoisti, in comuniune daca am fost generosi. Cu oameni buni, daca am fost buni, cu oameni rai, daca am fost rai. Cu ingerii, daca ne-am asemanat lor, cu demonii, daca am ascultat de ei. In imparatia lui Dumnezeu, daca ne-am pregatit calea spre ea, in "intunericul cel mai dinafara", daca am raspandit in jurul nostru intuneric.
Vom fi cu cei dragi ai nostri, dar e bine sa fim in lumina. De aceea trebuie sa ne pregatim noi, si sa-i pregatim si pe dansii. Sa inmultim dragostea, caci ea pregateste drumul spre imparatia Cerurilor.
Trecand dincolo, se mai intampla ceva. Se reaseaza definitiv starile, in limina dreptatii si a adevarului. Se procedeaza la o reechilibrare. Ce a fost bun pe pamant, in aparenta, dar rau in fapt, se va descoperi ca rau. Tot ceea ce a fost ascuns, se va descoperi. Cei buni, stiuti sau nestiuti de nimeni, vor fi dati pe fata si asezati in ceata dreptilor. Si invers se va intampla cu ceilalti. Acolo fiecare se asaza pe locul pe care si l-a pregatit, si unde nu se mai poate gresi in randuirea locurilor, ca pe pamant, si unde nimeni nu mai poate insela pe nimeni, cu nimic.
Asa ca, daca pana acum ne-am putut lamenta pentru ca ne speria moartea, disparitia, banuind-o trecere in nefiinta, acum e cazul, pentru multi, sa ne temem pentru ca existam si dupa moarte! Iar ca sa nu ne temem, si toate sa fie in randuiala, .si nici o teama sa nu mai existe, nici de moarte, nici de viata vesnica, Mantuitorul ne invata ce trebuie sa facem.
In Parabola bogatului nemilostiv - vai de viata lui vesnica! - ne invata ca una din portile vietii fericite e milostenia. Multi dintre cei nemilostivi au crezut ca nu se vor mai intalni niciodata cu cei pe care i-au ignorat, sau i-au nedreptatit, satisfacandu-si doar egoismul lor. Se vor intalni, ne spune Mantuitorul. Din acest punct de vedere, existenta de dincolo satisface simtul nostru de dreptate. De cate ori, in meditatiile noastre de toate zilele, cand ni se intampla o nenorocire la care nu ne-am asteptat, cand ne nedreptateste cineva cu gandul anume de a ne nedreptati, de cate ori nu zicem noi: "Trebuie sa fie o dreptate!" Simtul nostru moral, o anumita categorie fundamentala a fiintei noastre, sadita in noi de Dumnezeu, cere implinirea dreptatii. Nu putem concepe nedreptatea vesnica. De aceea existenta vietii de dincolo satisface aceasta sete adanca de dreptate a sufletului omenesc. Este o dreptate dincolo. Cu ceea ce ai facut aici, te vei intalni dincolo. Ba de mai multe ori te vei intalni chiar in viata aceasta. Si e mai bine cand se intampla asa. E mai rau cand intalnirea e lasata pentru dincolo. Aici e spre ispasire si indreptare; acolo apre pedeapsa fara chip de scapare.
Iata o parabola:
Un tanar voia sa se casatoreasca, dar viitoarea sotie i-a spus: Nu vin dupa tine daca nu te scapi de tatal tau. Fa-l sa plece. Nu pot trai cu tatal tau intr-o casa. Tanarul o iubea. S-a dus la tatal sau si i-a spus: Tala, trebuie sa-mi traiesc si eu viata pe pamant si iata, viitoarea mea sotie nu vrea sa traiasca intr-o casa cu tine. Imi cere sa te scot din casa, sa te fac sa pleci. Ce sa fac? Sfatuieste-ma. Trebuie sa pleci. Dar cum s-o fac? Te iubesc si pe tine.
Tatal i-a inteles pe loc si i-a zis: "Voi pleca eu singur, dar am o rugaminte catre tine". - "Care? - a intrebat fiul. - Nu cine stie ce, i-a spus tatal. Sa ma conduci pana in varful dealului, dupa ce vom iesi din sat, pana la un anume copac, pe care ti-l vai arata eu". Tanarului i s-a parut prea usoara rugamintea tatalui. Si-a luat batranul cele de trebuinta si au plecat. Ajunsi la copacul cu pricina, tanarul a vrut sa stie: "De ce ai vrut sa te aduc pana aici, tata?
Batranul i-a raspuns: "pentru ca tot pana la copacul acesta l-am condus si eu pe tatal meu, intr-o imprejurare asemanatoare. Ceea ce faci tu acum nu e decat fapta mea intoarsa catre mine. De aceea am si acceptat asa de usor sa plec.
Auzind acestea, tanarul si-a revenit intru ale sale, si s-a intors cu talal sau inapoi la casa lor. Asa s-a sfarsit lantul ispasirilor. Altfel ar mai fi continuat.
Afland de la Mantuitorul ca exista viata vesnica si ca vom da socoteala de ceea ce facem pe pamant, ne incolteste in suflet grija. Ne cuprinde preocuparea de cele ce se vor intampla cu noi acolo, teama chiar, teama ca vom ajunge in iad. Unii, la care grija aceasta e dusa pana la limita, se duc la manastiri ca sa se preocupe numai si numai de viata lor sufleteasca. Tot timpul cu gandul la moarte, se pregatesc ca nu cumva aceasta sa-i surprinda inainte de a-si fi pocait toate greselile. Unii devin chiar exagerat de scrupulosi.
Se povesteste despre Sf. Sisoe, om imbunatatit duhovniceste, facator de minuni, ca la un moment dat au venit ingerii sa-l ia si sa-l duca in viata de dincolo. Si in timp ce il duceau in sus, spre imparatia Cerurilor, el se ruga din adancul inimii: " Mai lasati-ma, mai lasati-ma, n-am reusit sa ma pocaiesc indestul. Iata pana unde poate duce grija de dincolo, chiar cand e vorba de marii sfinti!
Pentru a ne scoate pe toti din frica aceasta, Mantuitorul ne ofera o solutie. Pune in context invatatura sa despre moarte cu milostenia. Milostenia este una din caile prin care putem dobandi viata fericita in viata de dincolo, pentru ca ea inseamna iubire de oameni, compatimire, generozitate, bunatate, sentiment de fratietate, raspundere pentru altii, sacrificiu. Ea exprima o multime de virtuti pe care le face lucratoare.
Dar milostenia trebuie facuta cu grija. Am sa va spun un lucru care ar putea sa-i mire pe unii, dupa ce am pledat atata pentru milostenie. Nu e al meu insa. Vine din Didahia celor 12 apostoli: "Sa asude milostenia in mana ta, inainte de a-l alege pe acela caruia sa i-o dai". Adica milostenia trebuie data celui care are nevoie reala de ea. Celui neputincios, celui bolnav, celui parasit, celui uitat, celui care fara ea ar suferi, pentru ca nu-si poate agonisi singur cele de trebuinta. Milostenia trebuie sa se impiedice, sa reduca macar o suferinta. Prin milostenie nu trebuie sa se incurajeze lenevia, viciul, indiferenta, refuzul de a munci, comoditatea cersetoriei. Milostenia atunci isi atinge scopul, cand nu e facuta la intamplare. La intamplare arunci un banut, dar aceea nu e milostenie. E un gest de compatimire.
Dar alegerea celui caruia sa-i dai milostenia, nu trebuie prefacuta intr-un pretext pentru a nu face milostenia si a ramane cu banul in punga ta. Zicem adesea: de ce sa-i dau? Sa se duca sa munceasca! Dar nu controlam daca poate. Poate ca nu are un picior. Nu controlam si tinem milostenia in mana, asa ca numai ca asuda inainte de a fi data, dar ramane acolo. Nu la aceasta s-a gandit autorul Didahiei. S-a gandit la alegere, nu la pastrarea milosteniei. Si la urma urmei, chiar daca ne-am inselat odata, si de mai multe ori, mai bine sa ne inselam noi dand, decat sa nu dam.
Se povesteste ca cineva a vazul un sarac. I-a fost mila de el, si-a dezbracat haina si i-a dat-o. Cel miluit s-a dus la prima carciuma a vandut-o si a baut toti banii. Miluitorul, cand a aflat, a fost tare mahnit si in ziua aceea n-a avut liniste. In noaptea urmatoare a visat un vis care l-a linistit. Se facea ca a venit Iisus Hristos la dansul, imbracat in haina lui, si i-a zis: "Vezi ce bine mi se potriveste?" Ajunsese acolo unde trebuia. Celui milostiv i s-a socotit milostenia; indiferent de ceea ce facuse cel miluit cu ea.
Chibzuiala alegerii cui sa dea milostenia ramane o povata importanta. Dar cand n-ai mijloacele unei chibzuieli imediate si inima te indeamna sa dai, nu ezita. In cazul in care te inseli, ea te onoreaza totusi, si nu e zadarnica. Daca ai dat, tie ti-ai dat. Si vorba romaneasca zice: "Cine da, lui isi da!" E si aceasta un egoism, dar e un egoism sfant. Nu numai permis, ci poruncit. E mai mult pedagogic, dorind sa stimuleze generozitatea sub pretextul egoismului. Caci, oricum, tot e mai bine sa dai chiar din egoism, dacat, din egoism, sa nu dai!
Parabola Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar trebuie neaparat legata de capitolul 25 din Evanghelia dupa Sfantul Matei, unde Mantuitorul invata despre Judecata de apoi, pentru ca sa avem un tablou cat de cat rotunjit, cat de cat complet al invataturii Lui despre lucrurile cele din urma si despre viata de dincolo. Si la Judecata din urma accentul va cadea tot pe milostenie. Ce-ai facut aproapelui tau, cu aceea te vei intalni dincolo.
Si parabola aceasta, si invatatura despre Judecata de apoi ne vorbesc despre existenta iadului si a raiului, acea existenta de dincolo care, desi ne infricoseaza, in acelasi timp ne si reconforteaza, pentru ca raspunde simtului nostru de echitate. As spune, daca nu e prea indraznet, ca iadul e cerut de simtul nostru de dreptate si ca, daca n-ar exista, ar trebui sa fie inventat!
Dar o intrebare vine acum in gandul nostru si, oricat am vrea noi s-o evitam, e cu neputinta. Sa fie oare suferintele din iad vesnice? Se impune o masura in toate. Ce fapte cumplite ar putea motiva o pedeapsa vesnica? Iadul vesnic nu pare logic, si nici drept. Si-apoi ar insemna ca in viata celor condamnati la iad sa invinga pentru eternitate diavolul, adica sa invinga raul. Are
Biserica raspuns la aceasta intrebare? Are. Nu invinge raul, si nici nu triumfa diavolul. Si, mai ales, iadul nu e in contradictie nici cu dreptatea, nici cu logica.
In primul rand nu este o sentinta pronuntata din afara. Fiecare si-o pronunta singur.
Oscar Wilde, printre altele autor si de parabole, in urma unor experiente triste din viata lui, povesteste una din ele. Spune ca un mare pacatos s-a prezentat dincolo, la Casa judecatii si Marele judecator i-a spus: "Te voi trimite in iad". El i-a raspuns: - "Nu ma vei putea trimite in iad. - "De ce?" - "Pentru ca mi-am trait toata viata pamanteasca in iad. Sunt deja acolo. Mi l-am pregatit din vreme eu insumi". Dumnezeu a gandit ca aceasta ar putea insemna ca omul a venit pocait. "Te voi trimite in rai", i-a zis. - "Nu ma vei putea trimite in rai". - "De ce?" - "Pentru ca nu mi l-am imaginat niciodata, si nu m-am instalat in el cand as fi putut-o face" (repovestita liber).
Asadar, sentinta si-o pregateste si si-o pronunta singur, fiecare. In al doilea rand, exista iertarea, oferita prin Biserica, prin Taina Spovedaniei. S-ar putea obiecta: da, dar exista si slabiciunea omeneasca, lipsa de informatie exacta si necredinta, uneori din motive obiective, care ii impiedica pe unii sa se orienteze crestineste, si nici nu stiu si nici nu pot sa ceara iertare. Caci neceruta, nu se da. Pentru acestia sa fie dreapta o pedeapsa vesnica?
Intrebarile acestea sunt justificate, pentru ca sunt normale si, dupa gandirea noastra, sunt logice. Ele nu-si pot avea un raspuns multumitor pentru cei care nu au credinta. Pentru cei care au credinta, e de ajuns sa stie ca e asa, pentru ca asa a randuit Dumnezeu si pentru ca asa ne-a invatat Iisus Hristos. Logica lui Dumnezeu de multe ori ne scapa. El ne-a prevenit: "Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre" (Isaia 55, 8). Iar psalmistul constata, ca unul din noi, ca gandurile lui Dumnezeu "sunt adanci cu totul" (Ps. 91, 5).
Dar un raspuns cat de cat accesibil si gandirii noastre, este totusi absolut necesar. Cineva a spus ca, daca Dumnezeu exista, el trebuie sa fie logic. Si fara indoiala ca este. Fara sa fii logic, nu poti fi nici drept. Legea e sinonima la El cu logica. Si ne-a facut-o cunoscuta. Fata de o lege pe care n-o cunosti, nu poti fi raspunzator. "De n-ar fi stiut, pacat n-ar avea", spune chiar Iisus. Si Sfantul Pavel spune ca pacatul a fost cunoscut numai dupa ce a fost instituita legea (Rom. 7, 7), adica numai dupa ce s-au instituit criteriile de judecata.
Si-apoi, sa fie oare Legea, logica lui Dumnezeu, chiar atat de diferita de a noastra? Nu pare a fi asa. Ea e mai adanca si e mai larga, e desavarsita, dar nu esentialmente altfel decat a noastra. Dumnezeu spune ca prin prooroci ne-a trimis Legea Sa (IV Regi 17, 37), iar Psalmistul se bucura zicand: "Ferice de omul pe care il vei invata din Legea ta" (Ps. 93, 12) si "si se va desfata in Legea Domnului" (Ps. 118, 70). Si prin profetul Ieremia, Dumnezeu anunta ca ,,va pune legea Sa inlauntrul oamenilor si o va scrie in inimile lor" (Ieremia 31, 33). Legea Domnului nu e asadar arbitrara, absurda. Ea e sinonima cu Logica. Asa o intelegem si o primim toti crestinii.
Si-atunci? Cum iesim din dilema pacatelor temporare, pedepsite cu pedepse vesnice? Vom iesi prin doua parabole care vor defini vesnicia altfel decat o concepem noi la prima vedere. Aici ar putea fi tot secretul. Vesnicia nu e timp. E altceva. Poate fi si clipa. N-a spus oare psalmistul ca "o mie de ani sunt inaintea Domnului ca o zi?" (Ps. 89, 4). Acelasi lucru il repeta si II Petru 3, 8. Si-atunci mai poate fi vorba de aplicarea unei legi sau logici, sau masuri nedrepte a lui Dumnezeu?
Iata prima parabola:
La muntele Athos, bolnav de vreo 30 de ani, un calugar era tinut la pat. Nu se putea ridica decat putin, cu ajutorul unei parghii legate deasupra patului. Se ruga lui Dumnezeu sa-l ia, pentru ca nu mai putea indura pe pamant suferinta aceasta pe care o rabda de 30 de ani. Sa-l ia Dumnezeu. Si dormind el, a venit un inger in vis si i-a spus: "Dumnezeu ti-a auzit rugaciunile si m-a trimis sa stau de vorba cu tine. Ai facui niste greseli mari, ramase nepocaite, de aceea ti-a fost data suferinta aceasta aici pe pamant, ca sa nu fii pedepsit dincolo. Dar Dumnezeu iti propune o invoiala: Vrei sa petreci trei ceasuri in iad. sau inca 30 de ani aici pe pamant in aceasta suferinta?" A stat omul si s-a gandit: oricat de lungi ar fi trei ceasuri in iad, sunt mai scurte decat atatia ani de suferinta pe pamant, pe care n-o mai pot indura. I-a spus ingerului: "Accept sa ma duci trei ceasuri in iad”.
Ingerul l-a lut de mana, si l-a dus in imparatia de smoala a intunericului, si 1-a lasat acolo. Si acolo au inceput suferintele. Si a stat un ceas, si a stat trei, dar ingerul n-a mai venit. Si a stat 3 zile, si 3 ani, si 30 de ani si 300 de ani, dupa socoteala lui, si ingerul n-a mai venit. La un moment dat, cand isi pierduse orice nadejde, aparu in fata lui o lumina. Ridicand ochii il vazu in sfarsit pe ingerul lui Dumnezeu care il privea zambind. El nu mai avea puterea sa se bucure.
Ingerul 1-a intrebat: "Dar de ce esti atat de trist?" " El a raspuns doar atat: "Nu credeam ca si ingerii lui Dumnezeu sa minta!" - "Cum adica sa minta?", se prefacu ingerul a-1 intreba cu mirare. - "Mi-ai spus ca vei veni dupa trei ceasuri sa ma scoti de aici, si iata, au trecut 300 de ani si m-ai uitat". Atunci ingerul se uita cu bunavointa la el si-i spuse: "Te inseli amarnic dragul meu. N-a trecut decat un ceas, si mai ai doua". Atunci omul se agata de aripa ingerului si-l implora: Ingere al lui Dumnezeu, ia-ma, du-ma de aici si lasa-ma pe pamant cu suferinta mea nu 30 de ani, ci 300 de ani, dar nu ma mai lasa aici!" Si ingerul l-a luat de mana si i-a spus: "Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile tale si te-a eliberat".
In clipa aceea s-a trezit. Ceasul de pe noptiera arata ca trecuse o ora de cand adormise.
In iad, o ora a fost cat trei sute de ani.
Altfel e in rai.
Se zice ca la o manastire era un calugar care de multi ani se chinuia sa inteleaga un verset din Scriptura, anume acela ca "o mie de ani inaintea Ta e ca o zi" (Ps. 89, 4). In simplitatea lui, calugarul se indoia: cum o sa fie o mie de ani ca o zi? Asa ceva e imposibil. Psalmistul a gresit.
Intr-o zi, dupa vecernie, fiind el paracliser le biserica, a ramas sa faca curatenie. Toti calugarii plecasera. Deodata vede in biserica o pasare maiastra. O pasare mare si frumoasa. El tocmai stingea candelele. Pasarea, spre mirarea calugarului care s-a oprit locului privind-o, a inceput sa cante o melodie coplesitor de frumoasa, ca un cantec de vraja. Si cantand a iesit afara. Calugarul a iesit dupa ca cucerit de melodie. Pasarea a iesit pe poarta si indreptandu-se spre livada manastirii s-a asezat pe varful unui pom. continuandu-si cantecul. Calugarul, inmarmurit, o asculta in extaz. Abia spre caderea noptii pasarea si-a incetat cantarea si, zburand, a disparut in inaltul cerului. Se facuse noapte cand calugarul se intoarse la manastire. Poarta era inchisa. Batu si striga: Da-mi drumul, parinte portar, sunt cutare, paracliserul"'. Acela deschise poarta, se uita la el, si zise: - "Nu te cunosc, parinte!" - "Cum nu ma cunosti? Sunt paracliserul. Am plecat acum un ceas din biserica". - "NU te cunosc si nu-ti dau drumul. Trebuie sa ma duc sa-l intreb pe staret".
S-a dus la staret si i-a spus ca a venit un calugar strain la poarta, care pretinde ca e paracliserul manastirii acesteia dar, zise portarul, eu nu l-am vazut niciodata. A spus staretul: - "Adu-l la mine". Si l-a adus la el. Calugarul a inceput sa-i povesteasca staretului: - Eu sunt paracliserul, parintele Cutare. Nu inteleg ce s-a intamplat aici! Prea Cuviosia Ta de unde ai venit? Cine esti?" - "N-am venit de nicaieri. Eu sunt staretul. Si sunt staret aici de 30 de ani". Mai erau la staret cativa calugari. "Si acesta cine-i?" intreaba el. - ,Acesta e economul, celalalt e ecleriarhul"...
Nu cunostea pe nimeni si nimeni nu-l cunostea pe el. Si atunci staretul, care era un om al lui Dumnezeu, intelept si cu har, dupa ce s-a convins ca monahul era in toate mintile si ca mirarea lui era adevarata, si-a dat seama ca trebuie sa fie ceva la mijloc cu parintele acesta care se pretinde paracliserul manastirii. A ascultat si povestea cu pasarea si cantarea ei.
- ,Aduceti-mi catagrafiile manastirii", a poruncit el, adica registrele in care erau inscrisi calugarii de la inceputul existentei manastirii. I-au adus registrele. L-au intrebat pe paracliser cum il cheama, cine era staret cand a iesit el dupa pasare, cine era econom, cine era bucatar, si omul a spus toate numele cu usurinta st eu precizie. Numai ca, in catagrafiile vechi, toti acestia, inclusiv el, cu numele lui figurau cu 300 de ani inainte. In dreptul numelui sau nu scria ca la ceilalti, ziua si anul trecerii la Domnul, ci era doar o insemnare scurta, cum ca intr-o seara disparuse din manastire, intors in lume sau plecat undeva intr-o pustie.
Staretul a inteles. Paracliserul ascultase in chip minunai, in extaz, un cantec din lumea de dincolo, trei sute de ani! L-a intrebat staretul: - "Spune parinte, ce vrednicie deosebita ai avut cat ai stat tn manastirea aceasta, de ai avut parte de o asemenea intamplare?" - "N-am facut nimic deosebit, a raspuns el. Am fost cu ascultare catre staret si cu dragoste catre frati. Dar n-am fost vrednic de nimic. Dimpotriva, am fost un mare pacatos, pentru ca judecam ca nu e drept ce scrie in Cartea Sfanta, ca "o mie de ani inaintea lui Dumnezeu e ca o zi"".
Intelegand staretul taina, i-a spus: - "Iata, acum te-a lamurit Dumnezeu ca e posibil ca o mie de ani inaintea Lui sa fie ca o zi. Du-te si te spovedeste, impartaseste-te si Domnul sa fie cu line". A facut asa si, in aceeasi noapte, imbatranit dintr-o data peste masura, a trecut in lumea de dincolo.
Au trecut in catagrafie, in dreptul lui, ziua si anul mortii si, pentru ca nu cumva cineva sa creada ca a fost o greseala, au adaugat o fila pe care au insemnat intamplarea spre neuitare.
Sunt desigur doua istorioare pioase, dar cu ajutorul lor putem patrunde intelesul si putem capata cheia nedumeririi noastre cu privire la vesnicie si la pedepsele vesnice. Vesnicia nu e un timp si nu se poate compara cu timpul nostru. Logica lui Dumnezeu, chiar daca a noastra fiind, nu masoara cu nedreptate faptele noastre din timpul nostru limitat. Daca logica noastra poate acum intelege, intre limitele ei, cum e cu vesnicia pedepselor, care nu se masoara cu timpul, deci problema timpului si a echitatii iese din discutie, cum e cu vesnicia in sine care, paradoxal, se poate intinde si se poate comprima? Aceasta e taina lui Dumnezeu. O taina insa care, in lumina Parabolei bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, e in masura sa ne dea de gandit. Poate chiar mai mult decat ne-a dat de gandit, la inceput, parelnica nedreptate a pacatelor temporale platite intr-un timp fara sfarsit, pentru ca grija noastra nu e in legatura cu felul cum se percepe durata in Rai, ci felul cum se percepe dincolo, in Iad! Caci chiar clipa de e, e cumplita cat o vesnicie.
O taina ramane in felul pedepselor din iad. Ele sunt in multe locuri redate ca suferinte materiale: foc vesnic, vapaie, plangere si scrasnirea dintilor... Dostoievski spune undeva ca iadul este locul unde nu mai poti iubi si unde nu mai poti fi iubit. Un loc de adanca si sfasietoare tristete si singuratate. Cei ce nu iubesc si nu sunt iubiti sunt tristi si pe pamant. Dostoievski nu e departe, deci, de ceea ce ar putea fi iadul! Dar noi sa ne amintim astazi de acel cuvant al Mantuitorului care conditioneaza fericirea de milostenie: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui". Sa fim buni aici, si ne vom intalni cu bunatate dincolo.
Nu e de ajuns sa nu facem rau. Nu avem probe ca bogatul din parabola a facut vreun rau. Avem doar probe ea nu facuse binele. Aceasta il dusese in iad. A nu face binele, poate fi in anumite imprejurari un pacat tot atat de mare ca si a face raul. Poate ca aceasta si este mareaa lectie a Parabolei bogatului nemilostiv si a saracului Lazar. Sa ne imaginam pe cineva care se ineaca si care ne intinde mana, cerand-o pe a noastra de pe mal. Nu noi l-am aruncat in apa. Nu noi i-am facut rau dar, indiferenti, nu-i intindem mana si se ineaca. Noi suntem vinovati de moartea lui! Pentru ca il puteam salva.
O zicala romaneasca spune: "Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta". Se gaseste cam la fel si in Cartea proverbelor (19, 17), dar e mai frumos spusa in graiul popular romanesc. Ti-l faci dator pe Dumnezeu! De aceea profetul Isaia crede ca celor milostivi li se vor ierta multime de pacate (1, 17-18).
Parabola trebuie sa ne tina treaza atentia asupra sfarsitului nostru, intr-una din cartile Scripturii se spune: "Fiule, gandeste la cele din urma ale tale, si in veci nu vei gresi".
N-as vrea sa inchei inainte de a mai clarifica totusi o problema care, mi se pare, ar mai putea lasa in inimile unora serioase nedumeriri. Daca in cele din urma moartea nu mai este moarte, ci viata, de ce totusi lamentatiile sfasietoare din cartea crestina a Slujbei inmormantarii? N-ar trebui sa fim, petrecandu-i pe morti la groapa, mai senini, daca nu chiar bucurosi, cum se zice ca erau stramosii nostri, dacii?
Asa ar trebui sa fim. Dar moartea e totusi o trecere dintr-o lume in alta, o despartire vesnica aici. Moartea muta accentul de pe viata de aici pe cea de dincolo. Dar il muta deocamdata doar pentru cel care pleaca. Si pentru noi, dar numai in parte, numai in raport cu cel plecat. Schimba cu desavarsire raporturile dintre cel plecat si cei care raman. E un sfarsit, oricat ar fi el doar o mutare, doar o trecere. Si acest sfarsit doare!
Aceasta despartire din lume e definitiva. Intalnirea va fi in alta lume, cu alte legi, cu alte dimensiuni, in care vom arata si vom fi altfel. Noi ne-am obisnuit cu lumea de aici, ne-am cunoscut si ne-am iubit in lumea de aici. Si aici nu vom mai fi impreuna, niciodata. Si niciodata nu va mai fi ca aici. Si aceasta doare. Sfasie!
Ca raporturile, cand ne vom intalni din nou, vor fi altele, o stim bine chiar de aici, caci, iata, cei plecati, desi ar putea, desi exista in continuare, si poate sunt in preajma noastra, nu mai intra in contact cu noi. Nu mai pot sau nu mai vor, sau nu mai e important pentru ei. Dar, oricum, e un semn ca ceva substantial s-a schimbat definitiv. Oare vom mai fi noi dincolo aceiasi unii fata de altii? Aici ne aparau conventiile, faptul ca nu se stia totul despre noi. Piesa vietii se juca in cele din urma frumos, chir daca prietenul pe fata iti era dusman in ascuns. Dincolo nu va mai fi asa. Vom fi adevarati unii fata de altii. Ne vom mai recunoaste? Nu vom regreta sfintele conventii care, totusi faceau frumoasa lumea de aici? Dar sa ne mangaiem ca vom apare acolo si cu virtutile aici nestiute sau nerecunoscute, cu toate ca si acestea ne vor distanta ca si tradarile ascunse. Nu vom mai fi aceiasi, desi cu aceeasi identitate. Si ne vom recunoaste.
De aceea Slujba inmormantarii regreta ca lumea aceasta a fost o lume de "umbra si vis", o lume care nu mai inseamna nimic, daca omul dispare din ea pentru totdeauna, si nu se mai intoarce, fie pentru ca nu vrea, fie pentru ca nu se poate.
Slujba e insa slujba sperantei in nemurire, afirmarea supravietuirii, a invierii si, in final, a restaurarii. E atat de omeneasca in tanguirile ei, pe cat e de omeneasca si in sperantele ei. Dar slujba e mai ales o lectie care ne invata ca trecerea ne asteapta pe toti. Ca marea mutatie se va sfarsi si cu noi. Si sa avem grija. Sa invatam pe ce sa punem accentul. Sa invatam sa trecem. Sa incepem de pe acum. Si sa mergem cu bratele incarcate de ceea ce ne e trebuincios dincolo. Sa lepadam fetele duble de care ne-am rusina dincolo. In cele din urma, numai aceasta conteaza. E ceea ce ne spune cel ce pleaca. E ultimul sau mesaj catre noi. Vedeti: tot ce-am facut, tot ce-am avut, a ramas. Nu mai am nici o putere asupra bunurilor mele. Si prin raul pe care l-am facut, nu mi-am agonisit nimic. Clipa aceasta, situatia aceasta n-am putut-o evita. Nu mi-au servit la nimic nici averea, nici ambitia, nici faptul ca i-am inlaturat pe altii si le-am luat eu locul.
Noi catre ei nu mai avem nici un mesaj. Marea noastra rugaciune e doar pentru iertarea greselilor lor, ca sa nu plece cu povara lor dincolo. Ultimul nostru act e un act de sfanta generozitate. In fata despartirii ne simtim solidari cu cei ce pleaca. Ii iertam de parca ne-am ierta pe noi insine.
Sa nu plece ca Bogatul nemilostiv.
Moartea nu e moarte, dar despartire este. Trecere intr-o alta dimensiune completamente diferita de a noastra. Cel ce moare pleaca, dar noi ramanem incarcati cu tragedia despartirii si plangem. Si e bine sa plangem. E firesc sa plangem. E omenesc sa plangem. Caci noi ramanem oameni, in conditia noastra de aici, ca oameni. Si Iisus a plans cand a auzit ca Lazar, prietenul sau, a murit. Si slujba inmormantarii ne face sa plangem. Nicaieri, ca prin cuvintele ei nu ne traim cu adevarat destinul nostru omenesc.
Slujba inmormantarii nu trebuie sa ne deconcerteze, cand ne provoaca lacrimile, lamentatiile si sfasierile sufletesti. Dimpotriva, sa ne faca sa simtim si mai profund "prapastia" dintre "noi" si "ei", cei plecati, prapastie peste care va trebui sa trecem intr-o zi si noi si trebuie sa-i stim din vreme toata incarcatura de gravitate. Cu fiecare mort, ar trebui sa facem, cu anticipatie experienta mortii noastre. A definitivei dezradacinari de aici. Caci intoarcere nu mai este, si cu ce ai plecat, intru acelea vei trai acolo. Si cine stie cum? Ca bogatul? Ca saracul? Ca cel ce ai fost aici, in mod sigur. Asemenea teme, oricat ni le-am lamuri, raman mereu deschise meditatiei noastre cele mai profunde.
|
Omenirea se află în pragul unei foamete de proporţii biblice. Guvernele trebuie să acționeze urgent
RăspundețiȘtergereEfectele pandemiei COVID-19 pot fi devastatoare. Oficialii ONU avertizează că omenirea se află în pragul unei foamete de proporţii biblice.
Anul acesta, numărul oamenilor care se confruntă cu lipsa hranei s-au putea dubla din cauza pandemiei de coronavirus.
Valul de foamete ar putea afecta nu mai puţin de 30 de state, spun experţii.
Datele publicate de Programul Alimentar Mondial sunt grave. Până la finalul anului, liderii mondiali sunt îndemnaţi de experţi să acţioneze pentru a împiedica izbucnirea unei „pandemii de foamete”.
Un raport al Programului Alimentar Mondial arată că din cauza pandemiei de coronavirus, alţi 130 de milioane de oameni ar putea fi împinşi în pragul foametei până la sfârşitul lui 2020.
Asta înseamnă un total de 265 de milioane de oameni.
Experţii ONU îndeamnă guvernele să acorde urgent fonduri pentru ajutoare.
Expertii=cloaca mafiota
ȘtergereStati in case,vine covidul. Hahaha
Foametea ,Foametea date de Icalzirea Climatica generata de cei Puternici dar lipsiti de scrupule va genera o noua Epoca a Migratiilor care deocamdata a fost mai mare in interiorul Europei si Americii dar va fi tot mai mare intre continente si atunci vor fi Mari probleme inclusiv Razboie pentru apa .
RăspundețiȘtergereCind toata Africa va navalii spre Nord in Europa si Siberia minati de FOAMETE si Saracie si cit de curind vor fi si migratie din marile Metropole de pe tarmuri date de cresterea nivelului oceanic si acoperirea lor cu ape-craciun
În Nigeria cu greu mai sunt ținuți în frâu coronavirusul și foamea i-au transformat în mașini de luptă. Când vor invada Europa în masă de foame atunci să te ții sunt țări în Africa care au în medie suta de milioane de locuitori și sunt multe . Țări ca România, Bulgaria sau Ungaria cu de-alde 10 sau 17 milioane de locuitori sunt pistol cu apă în fața acestora.
Ștergere;)
RăspundețiȘtergerehttps://www.youtube.com/watch?v=eIW6EPlqABM
Dumnezeu nu doarme, nici ploaie nu mai dă peste acești tirani care ucid România. Este secetă și va mai fi.
RăspundețiȘtergereAsa este doamna Maria este tare greu când cineva drag pleacă.
RăspundețiȘtergereAm simtit aceasta durere a despărțirii rau mama,tata,socrii si soț.
Nu-i mai pun pe ceilalți,este tare grea despărțirea,dar vine nădejdea că prin rugăciune multa,credința ne vom revedea in lumea de dincolo.
Si cat trăim ne străduim cât putem sa fim mantuiti si intodeauna pregătiți.
Doamne Ajuta si HRISTOS A INVIAT
La Multi Ani celor cu numele de Sf. Gheorghe sanatate si mântuire la toata lumea.
cine este obisnuit cu mult va trebui sa se reseteze dar cine este echilibrat va trai si cu mai putin
RăspundețiȘtergere