uciderea pruncilor
  • Blogul jurnalistului Bogdan Munteanu:
“(…) Câta vreme traim înt-o lume civilizata (?!) unde uciderea celor nenascuti este un drept indiscutabil, nu vom fi vreodata fericiti! Aceasta este cauza principala pentru unele dintre cele mai mari rele care ni se întâmpla (…)“.

Când devenim o ‘persoană’?

(…)  Toţi aceştia care ajungem să ne credem mari şi tari, să ne venerăm sinele (căci nu există ateism pur – ori ne închinăm Dumnezeului Adevărat, ori la falşi dumnezei), să nu fi fost cândva decât aidoma unei gramăjoare de plastilină, un ghem de celule?!
Adică, deşi cumva-cumva, ceva-ceva, tot eram (că o sâcâiam pe mama, fie şi doar cu greţuri, ameţeli sau alte senzaţii ciudate) noi eram o non-persoană, de fapt? Şi, potrivit convingerii prevalente în lumea civilizată (?!), chipurile, tot în nefiinţă ne ducem?
Atunci, la ce bun totul? De ce ne mai zbatem, de ce ne agităm, de ce ne entuziasmăm, de ce ne irităm, de ce ne place ceva, de ce ne doare altceva? De ce mai scâncim câte un ‘de ce’?
La ce bun să ne tulbure cum îşi folosesc alţii liberul arbitru? “Treaba lor, dom’le, ce mă interesează pe mine?” Nu e mai bine la hinduşi şi la budişti, fiecare cu karma lui, ce atâta stres de treburile altora? Ce treabă să am eu cu avorturile altora?
Ei bine, s-ar cuveni să ne pese pentru că – potrivit credinţei adevărate (nu a mea şi nici nu-s mai multe valabile!) – de la Adam încoace, OM suntem toţi şi orice bine sau rău pe care îl face fiecare din noi, contează asupra întregii omeniri.
Nu este loc de explicaţii raţionale aici, deşi sunt mulţi care şi-au teoretizat chestia aceasta, cum contează gesturile mărunte ale fiecăruia. Este vorba de credinţă: crezi sau nu crezi în Dumnezeu, crezi sau nu crezi că omul este om de la concepţie, crezi că nimicul a explodat printr-un Big Bang sau că un Creator a rânduit totul…
Mai limpede: vrei să crezi sau nu vrei să crezi în cele de mai enumerate şi, tot aşa, vrei sau nu vrei să crezi că toţi suntem acelaşi OM şi că, orice facem, bine sau rău, nu doar pentru noi facem, nici numai pentru cei imediat apropiaţi, ci pentru întreaga umanitate.
Dar, m-ar mai putea întreba cineva, “de ce obsesia legată de avorturi, când doar sunt atâtea rele?” De ce avortul este un rău suprem, iar altele n-or fi chiar aşa?
Pentru că, în opinia mea, felul în care ne raportăm la problema avorturilor şi, implicit, la ideea generală de persoană şi mai ales la când începe persoana să fie persoană, spune enorm despre fiecare dintre noi.
De cât luăm în serios problema persoanei nenăscute depinde cum ne construim viziunea despre lume, iar în ce măsură relativizăm în această chestiune (de genul da, “e grav avortul, dar ce mă interesează pe mine?”) relativizăm orice altceva în viaţă. Păcatul devine ceva interpretabil. Binele ne e relativ, răul ne devine relativ şi el.
Cum definim pentru noi înşine persoana spune enorm despre noi. Dacă am crede că pruncul nenăscut este, cu adevărat, o persoană, cum să nu ne doară asasinarea ei? Mai bine să nu credem… Când şi când, se şochează britanicii de pedeapsa cu moartea (aplicată unora despre care, probabil, mulţi zic în gând că “şi-o merită cu vârf şi îndesat”), dar aleg să nu se şocheze asasinarea în masă a nenăscuţilor. Cam tot aşa la români sau la alte popoare civilizate :-( (vezi articolul integral!)
29-12.jpg

Irozii zilelor noastre…

de pr. Alexandru Stanciu
“În atmosfera de sărbătoare ce a cuprins cerul şi pământul, la doar câteva zile de la Naşterea Domnului, Biserica îmbracă haină de „plângere şi tânguire multă” pentru pruncii nevinovaţi ucişi de cruzimea lui Irod. Atunci Iisus a fost scăpat de mânia lui Irod. Acum însă, El suferă chinul morţii împreună cu fiecare din pruncii ucişi cu instrumentele moderne ale medicinii, prin voinţa unei societăţi care şi-a pierdut busola şi care a ridicat la rang de lege fărădelegea.

Viaţa începe din momentul conceperii

image_125742017221130600_1Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. De ce? Pentru că li se spune că de fapt până în luna a treia ele poartă în pântece doar „un ghem de celule” şi nu un om adevărat.
Profesorul britanic Stuart Campbell, cercetător la Create Health Clinic din Londra, a reuşit să obţină, cu ajutorul unui nou tip de scanare prin ultrasunete, imagini tridimensionale ce permit vizionarea mişcărilor fătului în timp real. Studiul lui demonstrează pentru prima dată că viaţa începe odată cu fecundarea şi nu în momentul naşterii. Din momentul concepţiei, 46 de cromozomi cu 30.000 de gene se combină determinând încă din acest moment toate caracteristicile noastre fizice: sex, caracteristicile feţei şi ale corpului, culoarea ochilor, a părului şi a pielii. Şi apoi, în doar în câteva săptămâni, dintr-o singură celulă se formează un om minuscul cu toate organele deja prezente şi în stare să funcţioneze.
Ce se întâmplă în cele 3 luni în care unii susţin că fătul nu este decât „un ghem de celule”? - la 18 zile inima începe să bată, sângele fătului trece de-a lungul cordonului ombilical, traversând placenta unde au loc schimburile metabolice: copilul pasează mamei resturile de dioxid de carbon iar ea îi furnizează oxigen şi substanţele nutritive. – la aproximativ 3 săptămâni încep să se formeze mâinile, iar de la 6 săptămâni şi degetele. Fătul poate să-şi strângă degetele şi să-şi deschidă gura. - la 40 de zile este înregistrată funcţionarea creierului măsurată pe baza undelor EEG. Aici minunatul centru de control trimite mesaje mamei şi copilului. – de la 2 luni, amprentele sunt deja întipărite în piele. - la aproximativ 7 săptămâni, apar primele mişcări spontane, deşi mama de obicei nu simte copilul mişcându-se până la aproximativ 16 săptămâni. – la 18 săptămâni este activ şi energic şi face numeroase flexări ale muşchilor. Poate da pumni şi lovituri suficient de tari. – la 26 de săptămâni deja poate realiza o gamă largă de gesturi şi manifestări specifice copilului – să se scarpine, să zâmbească, să sughită şi să-şi sugă degetele…

Lăsaţi copiii să vină la Mine…

Hristos binecuvantand copiii 2Înainte de a se bucura de lumina zilei, Dumnezeu a rânduit ca pruncul să sălăşluiască şi să se dezvolte timp de 9 luni în cel mai sigur adăpost din lume: pântecele mamei sale. Iată însă că omul a transformat acest cel mai sigur adăpost într-un posibil cel mai primejdios loc, pentru că aici, deşi copilul nu poate face nimic pentru a se apăra, viaţa îi poate fi luată chiar de către persoana cea mai dragă lui, MAMA.
Fiinţa concepută devine persoană umană din momentul fecundării, când Dumnezeu creează sufletul nemuritor al „puiului” de om. Părintele profesor Ilie Moldovan spune că păcatul avortului este o formă de deicid (ucidere a lui Dumnezeu) îndreptată împotriva Mântuitorului Hristos, Care, într-un anumit fel, se naşte o dată cu fiecare prunc.Din momentul conceperii, copilul poartă chipul lui Dumnezeu, urmând ca prin Botez să poarte şi chipul lui Hristos. Dacă acest chip este distrus, în pântecele mamei se răstigneşte Însuşi Hristos. Sfântul Nicodim Aghioritul merge atât de departe încât spune că o mamă care avortează nu omoară o singură fiinţă umană, ci face atâtea ucideri câţi urmaşi ar fi rezultat din acel copil dacă el ar fi trăit.

mana-chirurgului1Poate fi recomandat vreodată avortul?

Să urmărim trei exemple: 1. Tatăl este alcoolic, mama are tuberculoză. Ei au patru copii. Primul este orb. Al doilea a murit. Al treilea este surd, şi al patrulea are tuberculoză. Ea rămâne din nou însărcinată. Dată fiind această situaţie extremă, aţi lua în considerare recomandarea avortului? 2. O fetiţă de culoare, în vârstă de 13 ani a fost violată de un bărbat alb; fetiţa a rămas însărcinată. Dacă aţi fi părinţii fetiţei, aţi recomanda avortul? 3. O adolescentă este însărcinată. Ea nu este căsătorită. Logodnicul ei nu este tatăl copilului. El este foarte supărat, şi plănuieşte să o părăsească. În acest caz, aţi considera recomandabil avortul? Dacă aţi spus „da”: 1. L-aţi fi ucis pe Beethoven; 2. L-aţi ucis pe marele cântăreţ de muzică religioasă, de culoare, Ethel Wathers; 3. Tocmai v-aţi pronunţat pentru uciderea lui Iisus Hristos”.
15-weeks.jpg
***

Vine apocalipsa?

de Cornel Constantin Ciomâzgă
“(…) Nebăgător de seamă, omul căzut, căci despre acesta vorbim, şi-a lăsat mintea tot mai slobodă şi tot mai nestăpânită. Simţurile lui şi le-a deprins, vai, cu vitrege vagabondaje şi cu înveninate libertăţi, cu excese şi cu multe, mult prea multe şi varii desfătări, prelungindu-şi astfel întru desăvârşire înstrăinarea, înmulţindu-şi bolile duhului pentru ca apoi, răpus în cădere, să se înfrăţească cu moartea.
Omul ACELA, aşadar, a ajuns omul “acesta”, care va să zică. Neîngeresc, tot mai materialnic, mai mundan şi mai neduhovnicesc. Sărman prin înstrăinarea de Dumnezeu, stăruitor în păcate şi patimi, omul a devenit, cum zice Sfântul Nil Ascetul: „mai animal decât animalele, dovedind că nimeni nu-i poate fi atât de duşman, precum îşi este el însuşi”.
Am aflat cu un timp în urmă despre o înregistrare statistică halucinantă şi de-atunci nu contenesc în dureri şi uimire, strigând mereu: din 1990 şi până în 2005, în cincisprezece ani, deci, în România s-au făcut optsprezece milioane de avorturi. Optsprezece milioane de suflete au fost azvârlite la gunoi! Până în 2005. Dar noi suntem în 2007.
Înţelegem ce înseamnă asta? Nu, nu. Nu înţelegem. Nu vrem şi nici nu cred că mai putem înţelege această cumplită tragedie.
Irod a ucis paisprezece mii de prunci şi a intrat în istoria umanităţii sub semnul acelei cruzimi. Deşi, Dumnezeu, la care toate sunt cu putinţă, avea să rasucească în broasca răului cheia binelui Său, convertind drama aceea într-un bine universal. Cei paisprezece mii de prunci ucişi atunci aveau să devină paisprezece mii de mucenici neatinşi nicicum de cele rele.Acesta avea să devină aşternutul creştinismului. Jertfelnicul pe care va fi păşit Hristos Domnul în lume.
Cum să înţelegem, însă, această oarbă şi nebună „foame” de moarte a celor de lângă noi? Priviţi pe stradă, uitaţi-vă de jur-împrejur la semenii voştri şi veţi vedea cât de uşor se citeşte pe chipul lor amprenta acestei monstruoase crime, dar nici o tresărire de căinţă. Nici o remuşcare. Am aruncat la tomberon în numai cincisprezece ani, fără nici o părere de rău, poporul cel tânăr. Încă un neam! Peste puii şi vlăstarii acestui neam creştin s-a tras apa tulbure a unei istorii nebune. Sângele lor nu se va zbici cu una, cu două de pe mâinile celor care i-au ucis. Scâncetul lor se va regăsi în bocetul răguşit şi tardiv al celor ce astăzi, întunecaţi de patimi, încă-i mai ucid şi-i mai aruncă încă.
Atâta rău am instalat în lume cu crima aceasta, încât binele lui Dumnezeu nu mai are unde să se sălăşluiască.
Sfântul Lavrentie al Cernigovului zicea în vremea lui că “în curând văzduhul se va aprinde, iar pe pământ va fi secetă mare şi uscăciune cum n-a mai fost pentru păcatul pruncuciderii. Iar pentru celelalte păcate mari cu titlu de <normalitate>, alte nenorociri s-au abătut şi se vor mai abate.”
Nu-mi fac nici o iluzie, scriind acest articol şi nu mă aştept decât cel mult la o mirare şi la un oftat. Am fost întrebat public în nenumărate rânduri, dacă mai cred în revenirea lumii acesteia la normalitate. Nu, am răspuns de fiecare dată. Nu mai cred! Şi nu pentru că nu mi-aş dori, ci pentru că din partea lumii nu văd nici un semn. A fi normal înseamnă a te raporta la normele lui Dumnezeu. Acolo îşi are normalitatea sorgintea. Numai că legile şi normele pe care ni le-a dat Bunul spre a ne fi „pribegia” uşoară, omenirea le-a înlocuit cu legi şi cu norme născocite de ea pentru a-i fi, chipurile, vai, Doamne, „libertatea” mai mare. „A agonizat Raţiunea, Cugetul abia mai palpită, Conştiinţa nu mai are definiţie“. (…)
Aşadar… continuaţi! „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 11-12). Amin!”
ucidereapruncilordecatreirod.jpg
Va recomandam si: