Predică la Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare
( 1 ianuarie )
înţelepciunea şi stăpînirea de sine (Pilde 1, 7)
Astăzi, la începutul Anului Nou, prăznuim pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.
Acest mare ierarh este un adevărat stîlp al dreptei credinţe, numit de Sfîntul Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti", "Ochiul Bisericii" şi "Gura de foc a Duhului Sfînt". O adevărată icoană a păstorilor de suflete care a strălucit în lume, atît prin înţelepciunea cuvintelor, cît mai ales prin puterea faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfînt, care ardea în inima lui. Apoi cu trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al luminii. Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atît ecumenice cît şi locale, ce s-au ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor sale. Toţi Sfinţii Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii creştini de pretutindenea sărbătoresc cu mare evlavie pînă în ziua de azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi dreptarul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toţi ierarhii ei.
Sfîntul Ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii, dintre care cinci au devenit sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor Macrina. Prietenul său iubit, Sfîntul Grigorie Teologul, zice că familia lor a fost binecuvîntată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au rămas cu mult mai prejos decît el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor duceau viaţă în sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului. Familia Sfîntului Vasile a fost o familie de sfinţi. Cînd s-a născut pe lume, era atît de mic şi de slab, încît era gata să moară. Dar mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă, s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea icoanei Mîntuitorului şi a zis: "Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi ţi-L voi da Ţie, spre slujbă", şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a creşte în frică de Dumnezeu.
Fraţii Sfîntului Vasile au fost: Sfîntul Grigorie, episcop de Nîssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfîntul Vasile, apoi Sfîntul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei. Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic.
Dintre fete, Sfînta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare cu vîrsta decît toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor, învăţîndu-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos, din pruncie. Apoi, intrînd în nevoinţa monahală, a fost stareţă la o mînăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a săvîrşit. Celelalte patru surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă cu totul creştinească şi sfîntă.
Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfîntului Vasile a fost mai întîi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi bunica lui, care se numeau amîndouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei Scripturi cel dintîi povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un dascăl creştin renumit în Pont.
La vîrsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la Cezareea Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici. De aici a fost dus la studii mai înalte la Constantinopol, capitala Imperiului Romano-Bizantin, unde a deprins retorica şi filosofia greacă, după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la Atena, capitala înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se întîlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfîntul Grigorie Teologul, prietenie care a durat toată viaţa. Amîndoi învăţau, se rugau şi mergeau împreună încît se poate spune că aveau o minte şi un suflet înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în Atena: unul care ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat mai mulţi ani, avînd un dascăl vestit, anume Eubul, pe care Sfîntul Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos. Odată l-a întrebat dascălul său Eubul pe Sfîntul Vasile: "Care este adîncul filosofiei?" Iar el i-a răspuns: "Adîncul filosofiei este cugetarea neîncetată la moarte!" Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflînd că cea mai înaltă înţelepciune sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi al judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.
Din Atena, Sfîntul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o şcoală de retorică. În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la toate mînăstirile din Egipt, Palestina şi Sinai, se închină la Mormîntul Domnului şi primeşte botezul în rîul Iordan, după obiceiul primelor secole. De la Sfintele Locuri, Sfîntul Vasile se întoarce din nou în Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de arhiepiscopul Ermoghen. Apoi, murind bătrînul păstor, a venit altul în locul lui care îl invidia pe Sfîntul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind de invidie, împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la nevoinţă pustnicească în părţile Pontului.
Aici au întemeiat o vestită mînăstire, au adunat în jurul lor sute de monahi şi au dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvîrşită dragoste, bucurie şi linişte. În această mînăstire a comentat Sfîntul Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris vestita sa carte numită "Hexaimeron", precum şi "Rînduielile vieţii monahale". Nu departe a întemeiat şi o mînăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfînta Macrina, sora sa. Prin aceasta Sfîntul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte desăvîrşită, pe rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire în deplină dragoste şi lepădare de sine.
După cîţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au fost chemaţi de Duhul Sfînt să apere dreapta credinţă în lume că se înmulţiseră eresurile în Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau credinţa ortodoxă şi se făceau arieni. Apoi, nu se putea să stea lumina sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari luminători să stea la linişte în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare. Deci Sfîntul Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop, în apărarea dreptei credinţe, iar Sfîntul Vasile a venit la Cezareea şi amîndoi combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă în Biserică. Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din Cezareea a fost ales Sfîntul Vasile cel Mare, lauda Bisericii lui Hristos.
Ca păstor de suflete, Sfîntul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea, nici se ruga mai mult ca Sfîntul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi mai iscusit în cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa atît de înaltă Sfîntul Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă înţelepciune duhovnicească, de darul frumoasei vorbiri şi de darul facerii de minuni, vindecînd mulţi bolnavi şi izgonind duhurile cele rele din oameni cu rugăciunea sa. El este considerat de Sfinţii Părinţi ca cel mai mare exorcist din Biserica Ortodoxă, adică izgonitor de duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele rugăciuni de alungare a diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau "Molitfele mari ale Sfîntului Vasile".
Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a făcut Sfîntul Vasile cel Mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrîni, orfelinatele de copii, de săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi de tot felul, numite după numele său "Vasiliade". Un cartier întreg al oraşului Cezareea era destinat pentru această mare operă creştină filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.
Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrînilor şi a orfanilor, Sfîntul Vasile a adus în spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugăriţe, care se numeau "surori de caritate". De la el a rămas pînă astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia "surorilor" şi îngrijitoarelor de bolnavi, care pînă în secolul nostru erau călugăriţe de mînăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de Biserică. Nimeni pînă la el nu mai făcuse aşa ceva.
Sfîntul Vasile este, de asemenea, cel dintîi şi cel mai mare organizator al monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după Cuviosul Pahomie cel Mare din Egipt. Mînăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoţi misionari pentru credincioşi, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi predicatori devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfîntul Vasile cel Mare cel mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.
Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfîntul Vasile a făcut şi a lăsat Bisericii 91 de canoane care sînt valabile şi astăzi. Canoanele lui întăresc credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în familie, în cinul călugăresc, în cler şi în rîndul credincioşilor. Ca nimeni altul el pedepseşte cel mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă şi le dă Sfînta Împărtăşanie, dacă se căiesc, numai înainte de moarte. La fel pedepseşte greu păcatul desfrînării. Pe tineri, dacă păcătuiesc, îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi îi opreşte pînă la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor douăzeci de ani.
Sfîntul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al Bisericii lui Hristos. Şi aceasta pentru că mai întîi era foarte aspru cu sine; mînca o dată pe zi pîine, apă şi puţine legume. Avea pe el numai o haină şi o mantie, iar pe sub ea purta o cămaşă aspră de sac. Dormea cîteva ore pe un pat tare pînă la miezul nopţii, apoi se ruga, citea Sfînta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti pînă dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cîntarea psalmilor cu bucurie şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea nimic al său decît hainele de pe el şi cărţile, căutînd întru toate să urmeze lui Hristos şi marilor sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă, unii dintre prietenii săi îl asemănau pe Sfîntul Vasile cu Ilie cel mult postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum Antonie şi Pahomie. Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrîna trupul şi mintea de la toate patimile şi cugetele cele rele.
Această aspră nevoinţă a dus-o Sfîntul Vasile atît la mînăstirea sa din Pont, unde s-a nevoit patru ani, cît şi ca arhiepiscop al Cezareei. Că şi aici nimeni nu postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în fiecare noapte şi nu se ruga mai cu putere ca Marele Ierarh Vasile. Pentru toţi era un model viu de bunătate, de răbdare, de smerenie, de rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă cunoaştere a Sfintei Scripturi. Cînd predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi şi se umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat părinte plin de puterea Duhului Sfînt, înaintevăzător şi făcător de minuni. În viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa, chiar şi în zilele de lucru. Şi aceasta, pentru că Biserica era ameninţată de eretici şi era însetată după învăţăturile mîntuitoare ale Sfintei Scripturi.
Avînd darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfîntul Vasile cel Mare a făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de demoni din oameni, precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai jos.
Într-o zi, cînd Sfîntul Vasile săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, a intrat în biserică un iudeu. Cînd se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a văzut că plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, ţinea în mîinile sale un prunc pe care îl sacrifică şi-l aşează în potir şi din el îi împărtăşea pe toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină dumnezeiască, a zis: "Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!" Apoi, descoperind Sfîntului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a fost botezat în numele Preasfintei Treimi.
Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încît mureau oamenii de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vîndă grîul pînă nu se ridica preţul. Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe rugăminţi şi scrisori abia i-a convins să împartă grîul la cei săraci. Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea hranei, potolind foametea şi salvînd oamenii de la moarte.
Într-o vară, împăratul Iulian Apostatul (cel lepădat de credinţă) mergea cu oaste împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea. Atunci, Sfîntul Vasile împreună cu tot poporul, l-a întîmpinat cu cinstea cuvenită, oferindu-i, după obicei, pîine de orz. Dar împăratul s-a mîniat tare pe el şi i-a spus că după ce se va întoarce de la război va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila. Marele bărbat nu s-a înfricoşat, ci, adunînd credincioşii le-a spus primejdia şi se ruga în fiecare noapte la biserica Sfîntului Mucenic Mercurie. Cum stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfîntul Mucenic Mercurie pictat pe icoană cu suliţa în mînă, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După puţin timp Mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică avînd suliţa însîngerată. Atunci Sfîntul Vasile, înţelegînd că Dumnezeu l-a trimis pe marele mucenic să-l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian Apostatul, cu suliţa, a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că a auzit Domnul rugăciunea noastră, că împăratul cel rău şi necredincios şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de Sfîntul Mercurie". Aşa a scăpat cetatea Cezareea de mînia şi răzbunarea împăratului.
Împăratul Valens, care a luat tronul după Iulian Apostatul, era arian şi nu putea răbda pe Sfîntul Vasile pe scaunul Cezareei pentru că îl ruşina cu viaţa şi învăţătura sa. De aceea căuta în tot felul să-l tragă de partea arienilor, dar nu a reuşit să amăgească pe apărătorul şi diamantul Bisericii lui Hristos. Atunci a trimis la el pe eparhul Modest să-l ameninţe cu închisoarea, cu exil şi cu confiscarea averilor lui. Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Averile mele vrei să le iei? Nici pe tine nu te vei îmbogăţi, nici pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuie. De izgonire nu mă tem, pentru că tot pămîntul este al lui Dumnezeu. De munci nu port grijă, că mă voi duce mai degrabă la doritul sfîrşit şi cu aceasta îmi vei face bine că mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeul meu!" Atunci a zis eparhul către el: "Nimeni nu mi-a vorbit cu aşa îndrăzneală!" Iar Sfîntul Vasile i-a răspuns: "Pentru că pînă acum n-ai vorbit cu un episcop!"
Auzind de aceasta, împăratul a hotărît să-l scoată din scaun şi să-l exileze. Dar cînd să semneze hotărîrea i s-a stricat condeiul. A luat al doilea şi al treilea condei şi la fel i s-au rupt, iar mîna a început să-i tremure. Atunci a cunoscut că este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui şi, temîndu-se, a renunţat.
Acelaşi împărat eretic a făcut şi altă nedreptate. Trecînd prin oraşul Niceea, a luat biserica ortodocşilor şi a dat-o în mîinile arienilor. Atunci, mîhnindu-se credincioşii, au cerut ajutorul Sfîntului Vasile, apărătorul dreptei credinţe. Iar el a venit la împăratul Valens şi i-a spus: "Cinstea împăratului iubeşte dreptatea. Pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, de ai luat biserica ortodocşilor şi ai dat-o arienilor eretici?" Iar mai marele bucătarilor auzind cum vorbeşte sfîntul, l-a mustrat. Marele păstor însă i-a răspuns: "Lucrul tău este să te îngrijeşti de mîncări, iar nu să tulburi dogmele Bisericii!" La urmă împăratul l-a trimis pe Sfîntul Vasile la Niceea să facă el dreptate şi i-a dat şi scrisoare de întărire.
Sosind în Niceea, Sfîntul Vasile a adunat pe ortodocşi şi pe arieni, le-a citit scrisoarea împăratului şi au hotărît ca împreună să încuie biserica, să-i sigileze uşile şi să pună străji de ambele părţi. Apoi să se roage arienii lui Dumnezeu trei zile şi trei nopţi şi de li se va deschide biserica singură, în chip minunat, să fie a lor. La urmă să se roage ortodocşii o noapte şi de li se va deschide lor biserica, să fie a ortodocşilor; iar dacă nici lor nu se va deschide biserica, să fie tot a arienilor. Şi au făcut aşa. Dar nu s-a deschis biserica arienilor. Atunci, Sfîntul Vasile a adunat pe toţi ortodocşii la o biserică afară din oraş şi s-au rugat acolo toată noaptea. Dimineaţă, au venit cu toţii la biserica încuiată, în frunte cu Sfîntul Vasile îmbrăcat în veşminte, cîntînd: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!" Cum au ajuns la uşa bisericii s-au rugat cîntînd: "Doamne miluieşte".
Apoi Sfîntul Vasile a însemnat uşa încuiată cu Sfînta Cruce şi a zis: "Binecuvîntat este Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Cînd a strigat tot poporul "Amin", îndată s-a făcut cutremur, s-au zdrobit zăvoarele, s-au rupt peceţile, s-au deschis uşile singure cu ajutorul lui Dumnezeu şi au intrat în biserică ortodocşii cîntînd "Doamne miluieşte". Apoi Sfîntul Vasile a săvîrşit Sfînta Liturghie şi, văzînd minunea, toţi arienii s-au făcut ortodocşi.
Altădată a venit la Marele Vasile o femeie plîngînd şi i-a spus că soţul ei a luat-o în căsnicie cu ajutorul vrăjmaşului diavol, după ce mai întîi s-a lepădat de Hristos şi i-a dat scrisoare aceluia că va face voia lui. Acum soţul ei se căia de ceea ce făcuse şi nu ştia cum să revină la Hristos. Auzind acestea, Sfîntul Vasile l-a chemat la sine pe tînăr, l-a mărturisit şi l-a întrebat: "Voieşti să te întorci din nou la Domnul nostru Iisus Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Voiesc, dar nu pot, pentru că m-am dat în mîinile satanei cu scrisoare". "Dar crezi că Domnul te iartă şi te primeşte?", l-a întrebat Sfîntul Vasile. "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele".
Atunci Sfîntul Vasile l-a închis într-o cameră pe tînărul acela şi l-a învăţat să se roage ziua şi noaptea. Dar în primele zile a suferit grele ispite de la diavoli, că strigau către el: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine". După multe zile de post şi rugăciuni a venit Sfîntul Vasile la el şi i-a zis: "Cum te afli, fiule?" "Acum sînt bine, sfinte părinte, că te-am văzut în vis cum l-ai biruit pe diavolul". Adunînd pe clerici şi pe credincioşi, Sfîntul Vasile a luat pe acel tînăr şi l-a dus la biserică cîntînd: "Doamne miluieşte".
Dar vrăjmaşul diavol s-a pornit cu mînie asupra tînărului să-l răpească din mîinile sfîntului şi striga: "Mă nedreptăţeşti, Vasile, că nu eu am venit la dînsul, ci el a venit la mine să-mi ceară ajutor. Deci, al meu este, că s-a lepădat de Hristos!" Şi a zis păstorul cel bun: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos de la rugăciune, pînă nu vei da, diavole, scrisoarea tînărului înapoi". Şi în timp ce toţi se rugau cu mîinile în sus şi ziceau cu lacrimi "Doamne miluieşte!", îndată hîrtia dată de tînăr vrăjmaşului a căzut din văzduh în biserică. Aşa se jertfea bunul păstor pentru mîntuirea fiilor săi sufleteşti.
Odată, s-a rugat lui Dumnezeu Cuviosul Efrem Sirul să-i arate cum este Sfîntul Vasile. Şi noaptea a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer şi i-a zis un glas de sus: "Efreme, Efreme, cum este acest stîlp de foc, aşa este Vasile!" Apoi s-a dus Cuviosul Efrem la Marele Vasile în Cezareea Capadociei, şi, cu toate că nu voia, a fost hirotonit preot de dînsul.
Aşa era viaţa Sfîntului Vasile, ca o făclie aprinsă în mijlocul Bisericii, spre luminarea tuturor, încît şi îngerii se minunau de sfinţenia vieţii lui, iar diavolii şi necredincioşii se cutremurau şi fugeau.
Simţindu-şi aproape ceasul morţii Sfîntul Vasile a chemat la el un doctor evreu, anume Iosif, să-l cerceteze şi i-a spus că pînă seara va muri. Dar el a trăit pînă a doua zi, a săvîrşit Sfînta Liturghie, a botezat pe acel doctor, apoi binecuvîntînd pe toţi şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos la 1 ianuarie anul 379, fiind în vîrstă de 51 de ani. Apoi adunîndu-se mulţi arhierei, călugări şi credincioşi, au plîns mult pentru plecarea dintre ei a unui aşa de mare luminător şi dascăl al Bisericii şi l-au îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Evpsihie din Cezareea.
Astăzi, o dată cu Sfîntul Vasile cel Mare, prăznuim şi Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unul din cele douăsprezece praznice împărăteşti de peste an. Astăzi, la opt zile după naştere, Domnul este dus la templul din Ierusalim, unde primeşte botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, cînd I S-a pus şi numele de Iisus, căci numele copiilor dintotdeauna se pune la botez. Prin aceasta Mîntuitorul se arată împlinitor al Legii Vechi, iar nu călcător al ei. Ba mai mult, prin venirea Sa în lume, Fiul lui Dumnezeu desăvîrşeşte Legea, o înnoieşte, o îndumnezeieşte printr-o nouă Lege, care este Legea harului, adică Sfînta Evanghelie. Pe aceasta toţi credincioşii sîntem datori s-o respectăm pentru a deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.
Tot astăzi avem Anul Nou. A mai trecut un an din viaţa noastră, din viaţa lumii şi astăzi am început altul, pe care îl dorim să fie pentru lume, pentru Biserica lui Hristos, pentru fiecare familie şi om, un an de pace, de înţelegere între oameni, un an de întărire, de roade bogate atît pămînteşti cît şi cereşti. Roadele pămîntului sînt: pîinea cea de toate zilele, sănătatea, pacea în lume, copiii, speranţa şi bucuria acestei vieţi. Iar roadele cereşti sînt credinţa în Dumnezeu, iubirea creştină, rugăciunea, milostenia şi celelalte fapte bune. Pe toate aceste virtuţi dorim să le sădească Dumnezeu în inimile noastre, să le adape prin rugăciune şi să le facă să crească, să se desăvîrşească în noi prin harul Duhului Sfînt. Iată ce vă dorim astăzi, la început de an nou. Iată urarea Bisericii şi a păstorilor ei către fiii ei sufleteşti, acum, de Anul Nou. Să sporim în credinţă şi în fapte bune, fraţii mei. Să nu stăm pe loc, ci să creştem ca un copac, ca o floare, urcînd din treaptă în treaptă, din putere în putere, dintr-o faptă bună în alta şi mai bună.
Să nu ne mulţumim cu ce am făcut pînă acum. Să nu ne odihnim, nici să stăm pe loc. Iată anii trec mereu şi se înnoiesc; viaţa noastră trece şi ea şi noi trebuie să mergem la Dumnezeu, unde mai avem de trăit o viaţă. O viaţă veşnică, nouă, fără dureri, fără lacrimi şi moarte, o viaţă care nu are sfîrşit. O viaţă împreună cu Hristos şi cu Maica Domnului, la un loc cu îngerii şi cu toţi sfinţii.
La început de an nou, Biserica Ortodoxă ne pune înainte un model vrednic de urmat, ne pune viaţa şi faptele Sfîntului Vasile cel Mare. El este unul din cei trei dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfîntul Grigorie Teologul şi cu Sfîntul Ioan Gură de Aur.
Să urmăm şi noi lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să urmăm după a noastră slabă putere, credinţei, bărbăţiei, curajului, tăriei, răbdării, smereniei, milosteniei, înfrînării, postului şi rugăciunii Sfîntului Vasile cel Mare. Postul, rugăciunea şi viaţa curată au avut un mare rol în creşterea duhovnicească a marelui ierarh. Să le iubim şi noi după putere. Apoi să adăugăm tăria credinţei, milostenia, ascultarea de păstorii Bisericii, cinstea, omenia şi ajutorarea săracilor. La formarea Sfîntului Vasile a avut mare rol şi cunoaşterea cuvîntului lui Dumnezeu, hrana sufletului spre care cugeta ziua şi noaptea. Să ne hrănim şi noi sufletul cu ascultarea slujbelor Bisericii şi citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Cel puţin cîte un capitol, o pagină pe zi să citim din sfintele cărţi. Cel puţin cîţiva psalmi să spunem pe zi, iar "Tatăl nostru" să-l repetăm de mai multe ori sau rugăciunea "Doamne Iisuse..." şi vom primi mare folos şi ajutor de sus.
Apoi să ţinem la Biserică şi la dreapta credinţă ca la însăşi viaţa şi sufletul nostru. Vedeţi cu cît curaj şi tărie apăra Sfîntul Vasile credinţa ortodoxă? Nu se ruşina de împăraţi şi de eretici; nu se lăsa amăgit de laude sau de daruri, nu se temea nici de diavoli, nici de moarte cînd era vorba de credinţă şi de sufletele oamenilor. Cînd era vorba de el era foarte blînd, smerit şi răbdător, chiar dacă cineva îl ocăra. Dar cînd era vorba de stricarea dogmelor credinţei, cînd se hulea Dumnezeu şi se lovea Biserica de către eretici, atunci Sfîntul Vasile era aspru şi curajos ca un sfînt, îndrăzneţ ca un episcop, iubitor de credincioşi ca un adevărat păstor de suflete, gata să-şi dea şi viaţa pentru Evanghelie.
Să ne apărăm sufletul de patimi, trupul să-l păzim curat de necurăţia păcatelor, iar credinţa noastră străbună, ortodoxă, s-o apărăm pînă la jertfă de eresuri, de indiferentism şi necredinţă care bîntuie tot mai mult în prezent.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvinteze cununa Anului Nou cu pace între popoare, cu sănătate şi pîine. Iar pe noi, Biserica Sa, să ne binecuvinteze cu păstori buni, cu credinţă tare, cu fapte bune şi mîntuire. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu