DE CE NE ÎNCHINĂM SFINTEI CRUCI ???

SFÂNTA  CRUCE  ŞI  ÎNŢELESURILE  Ei !

Mareste imaginea.

SÂNGELE  FIULUI  MULT 

PREA  IUBIT AL  LUI 

DUMNEZEU , PE  CRUCE 

A  CURS !

CU  ACEST  SÂNGE AL  LUI 

IISUS  HRISTOS , 

NOI  NE  ÎMPĂRTĂŞIM  ŞI  ÎN  ZILELE

NOASTRE, SPRE  IERTAREA  PĂCATELOR

NOASTRĂ , SPRE  MÂNTUIREA 

SUFLETULUI  ŞI  SPRE  VIAŢA  DE  VECI !

                         Dragii mei, 

Am primit astăzi  o întrebare  din partea  

unei  cititoare  a Blogului meu. 

Şi întrebarea  suna  aşa :

DE  CE  NE  ÎNCHINĂM  SFINTEI  CRUCI ?

Am căutat cu mult drag pe net,

un material în acest  sens, şi

l-am postat aici ,pentru  ca să-l

aprofundăm în inima şi-n  sufletul

nostru !

    TOTUL  DESPRE  SFÂNTA  CRUCE !

Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul: sidreapta credinta si plinatate a credintei ; unitate a intregii credinte. Sfanta Scriptura ne descopera: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19). Iar Apostolul previne : "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat de toate poruncile" (Iacob II, 10). Putem intelege, ca  e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.

Intelesul duhovnicesc al crucii

Crucea lui Hristos inseamna iubire; mai profund, descopera iubirea dumnezeiascafata de noi. E o  adanca legatura intre iubirea dumne­zeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a des­coperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Iubire care ramane deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pa­catosi" (Matei V, 45); care ramane aceeasi in orice conditie, chiar cand este rastignita.

Pentru cei din vechime, iubirea isi avea temeiul in iubirea de sine : "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Lev. 18, 19). Hristos le descopera ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan XV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul Omului, spune Hristos, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii Lui si pe care o descopera cru­cea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune : "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn' (I Petru II, 24). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, pu­nea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic, Arhiereul Legii noi,Iisus Hristos poarta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune siSfantul Pavel : "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cot. V, 21). 'Cu ranile Lui v-ati vindecat" adauga Sfantul Petru. Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. De altfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii : "Nimeni nu are mai mare dra­goste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune lisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp : iubirea. Si prin ea se implinesc si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Pe cruce "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. LXXXIV, 2).

Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a Lui in locul nos­tru, ca "loctiitor", reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevoile sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta, viata, cu atat iubesti si suferi mai mult.

Domnul sfinteste lumea incepand cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7) , si nasterea in pestera, si faptul ca El «prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din partea fariseilor ca «strica legea», sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii", El "plinitorul legii", si Cel "fara de pacat..." etc.

Dar crucii, iubirii, ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire, din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie - de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Domnul spune : "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde ; iar cine o va pierde, o va dobandi" (Luca XVII, 33). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului divin din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierdere a iubirii patimase de sine, a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dobanda", un "castig", mai multa "viata", un plus de existenta. "A muri este castig", zice Sfantul Pavel (Filip. I, 21) ; "Grauntele de grau... daca moare, multa roade aduce" (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbo­gatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos Cel inviatdevine "duhovnicesc, nestricacios, nemuritor" (I Cor. XV, 40-43). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste : "Bucura-te cruce vistie­rul vietii; bucura-te cruce, vasul luminii; bucura-te cruce usa taine­lor...!".  

                                              Sfanta cruce - altarul de jertfa al Mantuitorului

Mantuitorul descopera "ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XVI, 21).

Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre crucea Domnului. Pri­mele trei numite si sinoptice, de la Sfintii: Matei, Marcu si  Luca o amintesc pe calea spre Golgota. "Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii : "Si stau langa crucea Lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sfantul Petru spune ca "Domnul a purtat pacatele noastre", unealta rastignirii Sale,   e  numit  de  ucenicul  Domnului   "Crucea   lui  Iisus".

Urmeaza limpede de aici ca, potrivit Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastra mantuire". Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatit si altarul Sau pe care praznuieste Pastile Noului Legamant. "Pastile nostru, Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfantul Pavel (1 Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savarsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Si in acel moment lua fiinta noua jertfa, cea a Noului Testament, si, pe un nou altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune : "Avem altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului" (Evr. XIII, 10). Altar nou pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau "a patimit afara din poarta". Pentru care si indemna iarasi Sfantul Pavel: "Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evr. XIII, 13). Luand, deci purtand "ocara Lui", adica crucea Lui, intrucat El, Iisus "incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumne­zeu" (Evr. XII, 20).

Mai sunt unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in uni­tate, a cuvintelor Sfintei Scripturi, isi zic : totusi crucea este obiec­tul pe care a fost rastignit Domnulnostru Iisus Hristos) obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi, sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce : "Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn" (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim si sa veneram atunci instrumentul de chin, al Mantuitorului ?    

                                 

Mai intai sa observam ca in intreg Noul Testament nu gasim nici  un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul n-a tinut seama de ocara ei. Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc , s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie : "Tatal Ma iubeste pentru ca Eu imi pun viata Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era  (hulita, blestemata). A aceptat-o pentru El si pentru a ne trage si pe noi la Sine prin ea si implicit la cinstirea ei, cum spune : "Cand Ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta  o zicea aratand cu ce moarte avea sa moara" (Ioan XII, 32-33). 

Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt : de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt metal. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osanditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii, reale sau uneori inventate, in cazul atator sclavi dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor ; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul ororii.

Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat in chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu -Cuvantul insusi se afla prin Hristos pe ea ; se roaga pe ea, invinge pa­catul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osanditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea in­strumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Aceasta schimbare il va face si pe Sfantul Pavel sa exclame : "Cuvantul cruce pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi ce ce ne mantuim este puterea lui Dumne­zeu' (I Cor. I, 18).

Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand s-ar afla in fata crucii... "El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre S-a impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... pedepsit pentru mantuirea noastra. Si  prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).

Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testa­ment. Sarpele de arama inaltat de Moise in pustie este una din aceste clare profetii. Cand Israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi, multi mureau mus­cati, otraviti de veninul lor. Atunci la porunca lui Dumnezeu, Moise a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stalp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, ramanea in viata (Numeri XXI, 9). Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul insusi confirma cand zice : "Dupa cum Moisi a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14-15).

S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim : "in anul al III-lea al lui Osea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege... a savarsit fapte bune... El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea, fiii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan" (IV Regi XVIII, 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim crucea.

Dreapta credinta raspunde aici asa : intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.

Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din legea veche, intrucat pentru el crucea, este crucea lui Hristos. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt nedespartiti. 

                                                     Cu dragoste şi preţuire, 

                                                                                                                   

                                                                                                                              Maria.