PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA, DIN DUMINICA A XXXI A ,DUPĂ RUSALII !

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii
( Despre credinţa cea statornică şi despre milostenie )

                               

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!
(Luca 18, 39)

                                        

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: "Fiule al lui David, miluieşte-mă!"
Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; "Fiule al lui David, miluieşte-mă!" El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).
S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.
Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).
Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).
Credinţă adevărată în Dumnezeu şi fără îndoială a avut şi fericitul patriarh Avraam. Despre credinţa lui, zice Sfînta Scriptură: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui credinţa întru dreptate (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credinţe drepte şi fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat şi faptele lui cele bune care le-a făcut după voia şi după porunca lui Dumnezeu. Această credinţă dreaptă şi statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pămîntul său, din rudenia sa şi din casa tatălui său şi să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credinţă dreaptă şi lucrătoare l-a făcut pe Avraam să iasă din pămîntul său, din rudenia sa şi apoi să zidească al doilea altar lîngă stejarul Mamvri (Facere 13, 18).
Această credinţă tare şi neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu şi să taie împrejur pe fiul său Isaac şi pe toţi robii săi (Facere 17, 23-27). Şi, în sfîrşit, această credinţă dreaptă şi statornică a lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit şi născut din făgăduinţă, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurămînt a întărit Dumnezeu marea Sa binecuvîntare asupra lui şi asupra urmaşilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată cîteva gînduri despre credinţa cea dreaptă, statornică şi lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea să ştie mai pe larg despre foloasele adevăratei credinţe, să citească cu atenţie epistola Sfîntului Pavel către Evrei, capitolul 11.

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia Mîntuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb ci şi foarte sărac, deoarece, după cuvîntul Evangheliei, vedem că el şedea lîngă cale, cerşind (Luca 18, 35). Oare, fraţii mei, în zilele noastre ca şi în alte vremi, cîţi orbi şi săraci nu sînt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri, pe la porţile noastre, prin sate, prin tîrguri şi oraşe şi cît de fericit şi bun următor al Mîntuitorului, este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicînd: "Ce voiţi să facem?" şi înţelegînd cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă şi la toate cele de nevoie ale lor? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzînd la acel sărac nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie: luminarea ochilor lui.
Noi oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducîndu-ne aminte că cei săraci sînt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci ca şi pe bogaţi (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) şi nu nesocoteşte rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plîngerea lor (Ieşire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-şi aducă aminte toţi iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne porunceşte să ajutăm pe cei săraci şi să ne întindem mîna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-şi aducă aminte cei bogaţi că cine miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu (Pilde 19, 17) şi va fi binecuvîntat de Dumnezeu cu răsplată veşnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).
Cine dispreţuieşte pe sărac şi-l trece cu vederea, acela dispreţuieşte pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mîntuitorul ne învaţă: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare şi o istorioară despre milostenie luată din Vieţile Sfinţilor.
Sfîntul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine aşa: "Cînd eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe cînd dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios şi avînd cunună de măslin pe capul ei. Stînd aproape de patul meu, m-a atins la piept, şi deşteptîndu-mă, am văzut-o pe dînsa nu în somn, ci aievea stînd înaintea mea. Apoi am întrebat-o cine este şi cum a îndrăznit de a intrat la mine pe cînd dormeam. Iar ea, căutînd spre mine cu ochii veseli şi cu faţa luminată, a zis: "Eu sînt fiica cea mare a marelui Împărat şi cea dintîi dintre fiicele Lui!" Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: "Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dînsul mai mult decît mine. Eu L-am pogorît pe Dînsul din cer pe pămînt şi L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!"
Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetînd, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: "Eu am pogorît pe Dumnezeu din cer pe pămînt şi L-am făcut a Se întrupa!" Căci Ziditorul văzînd pe om pierind, a venit ca să-l mîntuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecînd cerurile, S-a pogorît ca să miluiască zidirea Sa. Deci mai mult decît toate ni se cade să avem milă către cei de aproape şi să dăm cît mai multă milostenie dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.
Astfel cugetînd în gîndul meu, îndată m-am sculat şi am mers la biserică singur, cînd se lumina de ziuă. Mergînd, am aflat pe cale un sărac gol, tremurînd de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină şi am dat-o acelui sărac, zicînd în mine: "Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înşelăciune!" Şi am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întîmpinat un om îmbrăcat în haine albe şi mi-a dat în mînă o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur şi mi-a zis: "Primeşte acestea, prietene!" Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuinţă şi m-am întors vrînd să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut şi căutîndu-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis şi ispitind de multe ori am aflat că aşa este. Mai pe urmă am zis: "Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău".
Altădată, mergînd acest sfînt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămînă cerceta pe cei bolnavi, l-a întîmpinat un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luînd străinul arginţii s-a dus şi, vrînd să ispitească îndurarea sfîntului, şi-a schimbat hainele sale şi alergînd pe altă cale, iarăşi l-a întîmpinat pe sfîntul şi l-a rugat, zicînd: "Miluieşte-mă, stăpîne, că sînt robit". Iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: "Stăpîne acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi", iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el şi a poruncit ca iarăşi să-i dea.
Străinul, luînd a doua oară milostenie, şi-a schimbat hainele sale şi a întîmpinat pe altă cale pe patriarh, cerînd a treia oară milostenie de la dînsul. Iar sluga a zis către patriarh: "Stăpîne acesta este tot acela care a luat pînă acum de două ori cîte şase arginţi şi acum cere a treia oară!" Atunci fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicînd: "Dă-i lui doi arginţi, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispiteşte pe mine!"
Despre milostenie să auzim şi pe dreptul Tobit care, învăţînd pe fiul său Tobie, zice: "Din cele ce ai, fă milostenie şi să nu pizmuiască ochiul tău cînd faci milostenie. Să nu întorci faţa ta de către nici un sărac şi de către tine nu-şi va întoarce Dumnezeu faţa Sa. După cît de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puţin să dai puţin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îţi agoniseşti ţie în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăveşte şi nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaînalt" (Tobit 4, 7-11). "Din pîinea ta dă celui flămînd şi din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisoseşte fă milostenie şi pune pîinile tale peste mormintele drepţilor" (Tobit 4, 16-17).
Încă şi marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: "Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie şi cu dreptate... Mai bine este a face milostenie decît a strînge aur, că milostenia din moarte izbăveşte şi curăţă păcatele. Cei ce fac milostenie şi dreptate, umple-se-vor de viaţă, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmaşi sînt ai vieţii lor" (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfînt prin gura proorocului Osea: Milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6, 6).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit aici despre puterea credinţei dreptmăritoare şi despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbeşte de vindecarea unui orb din Ierihon. Aţi auzit cu cîtă credinţă şi stăruinţă se ruga acest orb şi ce anume cerea, zicînd: "Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!" Ce voieşti să-ţi fac? l-a întrebat Hristos. "Doamne, să văd". Şi Iisus i-a zis: "Vezi! Credinţa ta te-a mîntuit" (Luca 18, 38-42).
Care erau deci virtuţile acestui orb? Credinţa tare în Dumnezeu şi rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuţi l-au vindecat şi l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobîndim şi noi, fraţii mei, dacă vrem să ne mîntuim şi să facă Domnul milă cu noi.
Deci să avem în suflet credinţă curată, puternică, ortodoxă, aşa cum aveau mamele şi înaintaşii noştri. Credinţa noastră să nu fie îndoielnică, şovăitoare şi făţarnică, cum sînt mulţi dintre creştinii care cred numai cu gura şi la biserică vin doar la Sfintele Paşti şi cînd au vreo înmormîntare în familie, iar acasă abia fac cîteva cruci şi zic "Tatăl nostru" seara şi dimineaţa. Ce minuni poate să facă o asemenea credinţă? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlineşte multe din cererile noastre.
Credinţa noastră să nu fie numai aşa, de ochii satului şi ai rudelor, căci credinţa puţină aduce şi roade puţine. Ci credinţa noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică şi lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creştinul bun se roagă mult şi cu stăruinţă, pînă îl miluieşte Dumnezeu. Creştinul bun nu lipseşte de la biserică, mai ales în sărbători. Creştinul bun iartă pe duşmani, miluieşte pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit şi blînd cu toţi oamenii. Creştinul bun nu se îmbată, nu-şi ucide copiii, nu dă divorţ de soţia lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrînării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alţii.
Siliţi-vă să deveniţi creştini buni, aşezaţi, tari în credinţa ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni. Nu ascultaţi de creştinii sectari care dezbină Biserica lui Hristos şi duc pe mulţi la pierzare cu reaua lor credinţă. Nu-i ascultaţi, nu discutaţi cu ei, nu vă duceţi la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriţi-vă de creştinii robiţi de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii.
Credinţa sporeşte în sufletele noastre prin milostenie şi prin citirea cărţilor sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credinţă, iar fără cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă nu vom cunoaşte bine credinţa adevărată, şi unii pot fi uşor amăgiţi de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credinţă, în rugăciunea stăruitoare şi în milostenie, virtuţi care stau la temelia mîntuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toţi. Amin.