Rugăciunea inimii !
"Doamne Iisuse Hristoase, Te rog din inimă,
miluieste-mă pe mine păcătosul (a)"!
Aceasta scurtă Rugaciune ,sa ne fie în fiecare clipă, în inima noastra ,in sufletul nostru, in gura noastra!
Rugaciunea curata sau rugaciunea inimii si piedicile in calea ei
Ceea ce voi spune mai jos sunt, pe de o
parte, informatii pe care le-am primit de la un calugar din Romania care
practica aceasta rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor
rasariteni, iar, pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea
acestor informatii.
In rugaciunea curata este vorba de
unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca
inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o
rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune
pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne
da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara
perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui
Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.
Omul care se roaga are sentimentul ca se
pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul
ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o
rugaciune.
Trebuie sa precizam inca o data ca
aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in
minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima
isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in
inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu,
obiectul cautarii sale.
Desigur, Parintii vorbesc si de o
deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima
realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin
cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actualizeaza adancul inimii si il face
sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc
cheama (Ps 41, 8). Infinitul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara
iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui
Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noastra este cea
care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al
iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in
ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca
Dumne-zeu intra in relatie intima cu noi prin Hris-tos. Iata de ce
mintea este cea care se odihneste in inima. In inima ea gaseste
infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte,
caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar
deveni o teorie care raceste gandul. Nu sentimentul trebuie sa fie
racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii,
in contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dand astfel acestui
sentiment un continut precis.
Propriu-zis, mintea coborata in inima
nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin
simtirea prezentei Lui, ceea ce ii permite sa verifice in realitate ceea
ce gandea mintea. Aici simtirea realitatii neatinse pe care o incearca
mintea se realizeaza in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile
despre Dumnezeu sau ideea de Dumnezeu se gasesc umplute, patrunse,
strabatute de simtirea realitatii insesi a lui Dumnezeu. Realitatea ia
locul ideii si, in acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai
intercaleaza intre noi si Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un
fel de organ senzorial pentru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile
trupului sunt aparatul care permite perceperea si simtirea realitatilor
cu care trupul intra in contact. Dar mai multe obstacole pot sa
opreasca mintea in vointa sa de a intra in inima, de a trece dincolo de
idei in simtirea realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul
ideilor sale. Pe de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile
organelor senzoriale ale trupului sau de la inchipuirile care se
formeaza in imaginatie dupa modelul senzatiilor corporale si care sunt
provocate de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la
dificultatea pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile
care emana din ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un
mesaj tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu
iar nu sa faca prizoniera mintea.
Senzatiile sau imaginatiile, care tind
sa impiedice mintea sa patrunda in inima pentru a ajunge la rugaciunea
curata sau rugaciunea inimii, sunt fie senzatii sau imagini produse de
pacat ori care il atrag pe om in pacat, fie senzatii sau imagini care
ii dau omului impresia ca este atras spre o actiune buna sau spre o
intalnire reala cu Dumnezeu insusi, desi in realitate ele nu-l conduc
spre Dumnezeu. Din acest motiv, Parintii ii avertizeaza pe monahi chiar
impotriva inchipuirilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe
monahi sa nu se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie.
De altfel Parintii considera ca un obstacol nu mai putin primejdios in
calea intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica.
Trebuie sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in
aceasta in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii.
Gandirea asupra lui Dumnezeu intrerupe relatia directa cu Dumnezeu sau
intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el insusi.
Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand. Acesta nu
este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla in intregime
ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu. Totusi, aceasta
experienta constienta este numita "gandire" pentru ca nu este doar o
stare de sentiment confuz sau senzatia pierderii de sine in oceanul unei
realitati nearticulate, ci este constiinta intalnirii cu infinitul
personal al lui Dumnezeu care ne iubeste. Si prin gandire e o
confirmare a realitatii. In acest infinit eu nu ma pierd, pentru ca
este Infinitul unui Dumnezeu personal, al iubirii Lui careia ii raspund
cu iubirea mea personala. Caci inima este tocmai locul in care simt
iubirea celuilalt si in care ii raspund. in acest infinit nu ma pierd
pentru ca este infinitul unui Dumnezeu personal a Carui iubire ma
bucura; depind de iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma
simt infinit de mic si pacatos in fata Lui.
Aceasta intalnire in iubire dar si acest
sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta
necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in
rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al
iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea
este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin
satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu Cel Infinit.
Dar inima este totodata si izvorul
durerii si durerea se face simtita si in inima. In fata lui Dumnezeu
inima simte durerea pentru pacat, pentru ocara pe care I-a adus-o. In
inima sa omul plange si cere iertare. Din inima tasnesc lacrimile,
lacrimi de pocainta, dar si lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici
raceala intelectuala. Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea
devine locul patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi
insine. Patimile sunt o alipire infinita de lucrurile si persoanele
finite. Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste
infinitul iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand
intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucrurile pe care
le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune, dar si
gandurilede lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si gandurile si
cuvintele rele primesc in inima o trasatura de infinitate, desi ele se
refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire infinita de lucrurile
finite nu poate satisface adevarata sete infinita a inimii. Numai
intalnirea inimii cu Dumnezeu poate satisface aceasta sete. De aceea,
inima trebuie sa fie eliberata de patimi, adica de alipirea fata de
lucrurile finite a intregii sale capacitati de infinit.
In intalnirea cu Dumnezeu infinitul este
perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin
cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite.
Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest
sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar
lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta
experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar
a durerii nesfarsite pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai
formeaza un obiect de reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se
mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui
Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul.
Acum cuvintele sunt in acelasi timp si
pronuntate si depasite. Astfel, cuvintele nu devin fantasme care au
propria lor existenta aparenta, ci exprima contactul nemijlocit cu
realitatea lui Dumnezeu. Atentia nu se indreapta asupra cuvintelor, ci
asupra lui Dumnezeu. Cuvintele au forma adresarii in modul unui
dialog. Dar acest dialog poate fi trait si fara cuvinte.
Din acest motiv calugarul de care va
vorbeam la inceput spunea ca pe o treapta inaintata a rugaciunii se
poate renunta chiar si la rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat
continutul. Ne adresam lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta
noastra lauda adusa lui Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu,
recunostinta, smerenia. Aceasta profunda stare emotionala este mai
adecvat exprimata de catre intreaga fiinta. Este vorba de o expresie
dincolo de cuvinte. Este rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte
care manifesta iesirea emotionala in afara lucrurilor, in afara
gandurilor, in afara sinei proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in
starea de rugaciune aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens
in inima. In inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o
iubire nesfarsita.
Parintele Dumitru Staniloae
Articol preluat din lucrarea "Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant", Editura Deisis
SI CAND NE RUGAM SA NU NE RUGAM CA ROBOTII.SA DAM VIATA RUGACIUNII SI SA O FACEM VIE.
RăspundețiȘtergereMultumim pentru postare,Dna Maria.
RăspundețiȘtergereIar tu Gabriel,frumos ai spus. Fie ca
Bunul Dumnezeu da ne binecuvanteze pe toti cu darul unei inimi smerite si iubitoare.Cu drag , Lucia.
Sfântul Ioan Carpatiul spune că atunci când noi chemăm numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, răspunde la fiecare cerere glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, ţi se iartă păcatele”. Şi tot el spune că la orice ceas rostim noi rugăciunile, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci – după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – rugăciunea, chiar când e rostită de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţim numaidecât. Aşa spun Sfinţii Părinţi: nici o rugăciune – ori este rea, ori este bună – nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu.
RăspundețiȘtergereimagesKEB0YG4J
Ușurință, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă.
Iar greutatea, întunecimea, uscăciunea, dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul.
Iar prin această folositoare răbdare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, pregătindu-l, cu toată smerenia, să guste viitoarea dulceaţă harică.