In aceste vremuri dure si viclene, care se tulbura si se salbaticesc pe zi ce trece, cand“scarbele ne cuprind“, cand vestile rele si durerile sub toate formele – ale altora, apropiati si departati, dar cu totii legati de noi prin fire nevazute – sau chiar ale noastre, ne strapung si ne coplesesc, pe unii pana la zdrobire, cand simtim ca puterile sufletesti si trupesti ne slabesc, iar nelinistea si deznadejdea ranjesc amenintator catre noi numai daca indraznim sa aruncam un ochi realist in viitor (chiar cel apropiat), pana acolo unde simtim ca… “nu putem rabda sagetarile diavolilor”... Ei bine atunci, avem cu atat mai mare nevoie sa privim ceva mai putin in jos si mai putin inainte (in timp), mai putin spre toate cele intunecate si apasatoare ale Vaii Plangerii, si mult mai mult, in Sus, spre Lumina sfinteniei, spre  inaltul Imparatiei cerurilor; iar de acolo, desertandu-ne fara rusine, pana la fund, sacul lacrimilor stranse prea mult in suflet, sa ne luam provizii de putere, de pace, de nadejde - din credinta ca sfintii lui Dumnezeu sunt vii si lucratori si aici, si acum, pentru noi. Si nu ne vor lasa singuri.
Sfantul Ierarh Calinic, ocrotitorul prin excelenta al Bucurestiului, praznuit in aceasta zi, ne poate da curaj prin harul revarsat oricui, fara “economie”, din sfintele sale moaste, dar si prin insusi chipul sau bland, modest, neodihnit si inlacrimat pentru toti cei in nevoi, de arhiereu care traia si slujea pentru a intampina si a alina suferintele “sarmanilor frati ai lui Hristos“. E extraordinar de mangaietor sa stii ca au existat si inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu, chiar arhierei, iata, care sa fie aproape de cei “umiliti si obiditi”, de cei aruncati la marginea lumii nemiloase, de  cei pe care nimeni nu-i mai iubeste, nu-i mai vede, nu-i mai baga in seama, care slujeau si isi sfasiau inimile pana la rastignire pentru “saracii lui Dumnezeu”. Asa si numai asa s-au sfintit acesti oameni, asa au dobandit acesti mari nevoitori darurile uriase ale vederii in Duh, ale prorociei si ale tamaduirii. Si asa, si acum, dupa mutarea lor la Cer, ei fac mereu cu noi minuni, in modul cel mai firesc si mai discret, fara mare pompa, galagie si reclama. Cand?Atunci cand gasesc in noi durerea inimii, credinta si, mai ales, sinceritate, umilinta si cainta.
Si cei care inca ne simtim, cat de cat, “stapani pe situatie” si departe de nenorociri, ar trebuie sa constientizam ca nimeni nu este, niciodata si sub nicio forma, dar mai ales in aceste vremuri, pus la adapost de urgia dezlantuirii plagilor ingaduite de Tatal nostru ceresc, tot spre mantuirea noastra. Iar ceea ce s-a intamplat unora o data, se poate intampla oricand tuturor, sub o forma sau alta. Din toate cele care vor veni peste TOTI, nu vom putea iesi teferi sufleteste sau nu vom putea fi scosi si izbaviti de atatea curse intortocheate si perfide, de inselari nemaivazute  si neprevazute, de necazuri cumplite pe care nu le-am putea purta, nimic din toate acestea nu vom putea prin propriile noastre puteri, prin toate cele in care investim zi de zi, pe care le cultivam, constient sau nu, si pe care ne bizuim!In “ziua cea rea”, nu ne va folosi la mare lucru tot ce am facut (de cele mai multe ori risipind in desert) siguri pe noi, plini de ambitie si de incredere in sine, nici tot ce am acumulat ca informatie, inclusiv duhovniceasca, cu atat mai putin lumeasca,  daca ea nu s-a asimilat si nu s-a transformat in noi in “energie” lucratoare de viata a harului.
Avem nevoie de sfinti astazi mai mult ca oricand. Nu doar de anumiti sfinti, nu doar de sfintii inchisorilor, nu doar de sfintii contemporani sau de sfintii romani, ci de toti. Avem nevoie sa regasim drumul inapoi spre o legatura directa, vie si puternica, nu pietist-individuala, ci personala si comunitara, cu sfintenia  intrupata, cu adevaratele repere care sa ne arate calea, sa ne potoleasca foamea de har, sa ne incalzeasca, sa ne curateasca si sa ne invioreze sufletele inghetate si ruginite, imbatranite si inviclenite. Nu atat de discursuri bombastice si de simpozioane interesante sau epatante despre sfinti, ci de rugaciune si de traire impreuna cu ei. Nu e nevoie de spectacole stridente, de exhibitionisme “minuniste”, nu ne ajuta abuzul si exploatarea comerciala sau logoreica a numelor, harismelor si minunilor acelora. Nu ne ajuta sa vorbim despre sfinti suindu-ne pe piedestale pline de emfaza, de unde sa (ne) amagim ca suntem deja atat de familiari si intimi cu ei, incat ne permitem sa dam lectii oricui si incat slava lor sa paleasca in fata desertaciunii slavei pe care o vanam pentru ilustrele noastre personalitati. Nu  e nevoie de si mai multe conferinte despre sfinti, ci de mai multe slujbe, pelerinaje, procesiuni… Dar savarsite cu acea evlavie, simplitate si trezvie, si zamislite din acea rana sangeranda a inimilor indurerate, care sageteaza cerul si care ii aduc pe sfinti langa noi, inlacrimati pentru suferinta si neputinta noastra.
Avem nevoie vitala de sfinti si de mireasma cereasca a sfinteniei, pentru ca nu exista alt antidot la otrava pe care o inhalam, vrand-nevrand, in fiecare zi. Pentru ca avem nevoie de multa Lumina ca sa putem intrezari drumul drept in timpuri cand intunericul lumii da, parca, asaltul final asupra noastra, cautand sa cuprinda si sa inghita totul. Cand putem sa ajungem chiar, fara sa ne dam seama, sa ne drogam, bolnav si sinucigas, cu duhul intunericului, cu duhul minciunii si al murdariei, pana unde ajungem sa ne lasam convinsi, inconstient, ca astazi Raul este mai puternic si decat Dumnezeu, ca Binele nu mai exista, ca tulburarea, scarba, groaza si revolta ar fi sortite ca blestem definitiv al nostru.
Cum scriam si mai de mult, trebuie…
…sa insistam pe ceva ce am facut si pana acum, dar… de aceasta data sa o facem intr-un mod mult mai apasat, mai “programat” si mai tintit; si anume: atata vreme si in masura in care Domnul ne va ingadui si ne va ajuta, sa incercam sa ne alimentam, pe cat se poate, zilnic, prin cate o “perfuzie” pur duhovniceasca,incercand sa culegem din anumite cuvinte puternice alese din scrierile sfinte, din minunile si din pildele dreptilor care au trait foarte aproape de noi macar un strop de putere, de lumina, de nadejde, viata, de… har… Dar sa le luam intr-un chip mult mai constient,mai treaz, mai concentrat, pretuind mai mult fiecare cuvant si… intelegand ca acum strangem munitii pentru a contracara puterea intunericului care ne inconjoara si ne ataca  nemilos din toate partile. Sa nu le luam ca prilejuri de a fugi sau de a uita de realitate (desi, pentru putine momente, avem si de aceasta nevoie), nicidecum pentru a ne relaxa si iluziona ca totul va fi bine, ci pentru a asuma si a duce realitatea dupa duhul si dupa voia lui Dumnezeu.
In vartejul ametitor al curgerii zilelor si sub avalansa stirilor si provocarilor de tot felul, chiar  lecturand si inmagazinand o multime de cuvinte, mai ales “socializand” si navigand pe internet  pana la dependenta, ocupandu-ne mereu si mereu cu lucruri foarte exterioare si straine, exista riscul enorm de a nu ne mai simti si vedea sufletul propriu, de a nu mai sti unde suntem, incotro mergem si ce avem de facut. Sau de a trai orbeste si fatarnic, in chip contrar sau paralel scopului pe care pretindem ca-l urmarim:dobandirea imparatiei lui Dumnezeu! De a ne numi ortodocsi si crestini, de a citi si vorbi inteligent despre lucruri mari si complicate, dar a ne pierde inocenta si simplitatea, a ne lasa inima pervertita de rautati ascunse sau de a o uita in paragina, napadita de buruienile duhurilor lumii, pana la asfixiere si secatuire.De a putea stapani, prin cunoastere, lumea intreaga, dar de a ne pierde sufletul, viata dumnezeiasca din el si… a nici nu constientiza ca l-am pierdut! A deveni sterili si gaunosi, imprastiati si inversunati, tulburi si amari… Si a ne fi prea frica sau rusine sa ne oprim si sa ne recunoastem ca atare.… Sa  ne fie greu sa renuntam la “averea” noastra ca sa ne recastigam inima, alegand mai bine sa ne ingropam cu ea, decat sa fim saraci si goi, dar vii si fericiti pentru vesnicie!
Nu e mic deci pericolul de a ne petrece putinul timp pretios  al vietii intr-un fel de inertie agitata, intr-un soi de “sedentarism spiritual” pe cat de ravasitor, pe atat de saracitor, a carui tangenta cu lumea Duhului sa ramana exclusiv una de forma si de… teorie. Dar si de aici, daca stim ce sa alegem, cat si cum sa luam, daca avem discernamant, masura si control, putem sa primim imbolduri, sa dobandim repere si indicii esentiale, sa asimilam hrana vitala si chiar sa tesem legaturi reale, vii si vesnice. INSA! Esentialul este sa stim sa si iesim, sa ne smulgem de aici la timp, sa alergam la rugaciune (iar nu sa ne rugam ca si cum am alerga!), sa ne lipim mai strans de Biserica, de slujbe - nu doar la nivel minimal si obligatoriu, nu ca datorie de bifat, ca obligatie de onorat! -, de Taine (de tot ce e taina), sa ne legam de sfinti, sa nu ne lasam pana nu ni-i facem prieteni! Acestia vor fi cei care ne vor construi casa noastra duhovniceasca, zidita pe stanca-Hristos, daca stim de acum, cat inca mai  putem respira, mai putem umbla, mai putem ridica mainile si mai putem ingenunchea, sa-i “cultivam” cu evlavie si asiduitate si sa absorbim de la ei, ca un burete … tot ce au sa ne daruiasca.
“Chiar cand viata mult prea mult sa-nduri iti cere
Si sperantele ucise-n tine, pier,
*

… si despre sensul profetiilor (viziunilor) Sf. Calinic legate de anii 1848 si 1992…

Pomenirea ta cea purtatoare de lumina, Ierarhe Calinic, veseleste sufletele celor credinciosi si atingerea de racla sfintelor tale moaste sfinteste simtirile si daruieste tamaduiri; pentru aceasta, dupa datorie, te cinstim pe tine si cu bucurie iti cantam: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu inteleptite!
O, prealuminate parinte ierarhe Calinic, primeste smerita noastra rugaciune, precum Mantuitorul a primit cei doi bani ai vaduvei, si cere pentru noi dar si putere, ca toate poftele trupesti calcand, sa vietuim in buna cinstire si curatie, agonisind iertare de pacate si trecere fara primejdie in ceasul mortii, si cand vom trece noi intru nadejdea invierii spre viata de veci, pururea sa ne desfatam de preafericita fata a lui Dumnezeu Celui in Treime inchinat si slavit, cantandu-I cu toti sfintii:  Aliluia!
***
Vezi si:
*

PARINTELE DUMITRU STANILOAE:

Viata Bisericii in Duhul, asa cum am spus, consta in mod esential in experienta puterii dumnezeiesti ca raspuns la rugaciune. Experienta care se realizeaza nu numai in cultul public, dar si in rugaciunea particulara practicata cu constiinta unei depline comuniuni ecleziale.
Sa precizam acum ca rugaciunea mai intensa a anumitor membri ai Bisericii le aduce acestora o mai mare experienta a prezentei si puterii lui Dumnezeu in Duh si face din ei niste harismatici numiti in Ortodoxie oameni duhovnicesti. Acesti oameni duhovnicesti se hranesc nu numai cu rugaciunea liturgica si particulara a Bisericii, dar si cu scrierile ascetice si patristice pe care ei le cunosc uneori din lectura, dar cel mai adesea din viata parintilor lor duhovnicesti care intrupeaza in mod concret aceste scrieri. Ei deprind astfel invatatura curatirii de patimi si metoda rugaciunii neincetate. Prin aceasta isi spiritualizeaza natura astfel ca ea devine permeabila Sfantului Duh si luminii dumnezeiesti, intocmai ca Hristos pe Tabor. Atunci aceasta lumina, care este in acelasi timp o energie divina, ei o iradiaza deopotriva ca spiritualitate, putere supranaturala si iubire nesfarsita pentru oameni.
Trebuie notat ca acesti oameni nu se asociaza in grupuri harismatice separate de ceilalti membri ai Bisericii, pentru ca una din patimile de care ei se curata este tocmai mandria.Ajunsi foarte smeriti, ei au constiinta ca sunt cei mai mari pacatosi, au un respect nemarginit fata de Biserica si fata de harul preotiei. Ei isi desavarsesc smerenia prin insasi rugaciunea lor, aceasta rugaciune neinceata cunoscuta sub numele de rugaciunea lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Ei privesc pe fiecare om ca pe Hristos. In acelasi timp, ei nu se inchid fata de lume, ci isi marturisesc iubirea fata de oameni prin fapte de slujire sau, daca sunt monahi, cel putin prin rugaciunea pentru toti.
(…)

a) Sfantul Calinic de la Cernica

a fost unul din acesti mari harismatici. A trait intre anii 1780-1868. Ajuns monah inca din tinerete “el si-a mortificat trupul tanar printr-un post foarte aspru pe care numai un om desavarsit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a multumit cu paine si apa fara sa se sature“. “Noaptea nu dormea decat trei ore si nu intr-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci impreuna cu alti calugari”.N-a mancat niciodata carne sau peste, ci numai legume. Cand a implinit saptezeci de ani, Biserica i-a incredintat un scaun episcopal, dar el si-a continuat viata ascetica si se imbraca cu un vesmant saracacios.
Prin asceza sa nu cauta numai mortificarea patimilor, dar si o sporire a virtutilor opuse. El a dezvoltat astfel in sine blandetea, rabdarea, smerenia si mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiti, ii ajuta pe toti cei despre care stia ca sunt in nevoi. Banii pe care cei bogati ii daruiau pentru slujbele bisericesti, el ii trimitea de indata celor saraci. Avea liste cu nevoiasii din mai multe orase si le trimitea bani de indata ce primea. Cand nu avea nimic ce sa le trimita, plangea si cerea celor care se aflau in jurul sau “sa-i faca rost de bani pentru a-i trimite sarmanilor frati ai lui Hristos”. Nu avea in chilia sa decat un ulcior cu apa si toata viata a purtat aceleasi vesminte aspre si saracacioase.
El a reusit sa impace intr-un mod minunat asceza si viata contemplativa cu activitatea de constructor si organizator. A construit o mare biserica la Cernica si sase alte biserici in alte manastiri si parohii. A construit biserica si resedinta episcopala din Ramnicu Valcea unde a trait ca episcop.
La sfarsitul vietii s-a retras din nou ca simplu calugar in manastirea sa de la Cernica. A murit in 1868. Toata viata s-a concentrat in rugaciune si in contemplatie. Prin rugaciunile sale a vindecat bolnavi. Prin rugaciunile sale a salvat in 1821 comunitatea monahala de la Cernica ca si un mare numar de locuitori ai Bucurestiului, refugiati la Cernica cand turcii asediau Bucurestiul. Parea ca un “inger pamantesc”. Rugaciunile indelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu ii miscau atat de puternic inima, incat adesea ochii i se umpleau de lacrimi. In astfel de momente era absent pentru toti, ca in extaz. Ucenicul si biograful sau A. Baldovin, scrie:
“eram uimit de o asemenea viata supranaturala. Citisem multe vieti de sfinti. Acum stiam ca ma aflu alaturi de un sfant in viata”.
  • Psalmodia – Slava… Pe cel ce este podoaba.mp3
  • Psalmodia – Si acum… Cine nu te va ferici VI.mp3
  • Psalmodia – Slava Litiei Sf Calinic gl 5.mp3
  • Psalmodia – Marimurile V.mp3
Calinic de la Cernica s-a născut în Bucureşti pe 7 octombrie 1787, iar părinţii l-au botezat cu numele Constantin. La vârsta de 20 de ani, Constantin a intrat la Mănăstirea Cernica, iar în acele vremuri stareţ era părintele Timotei.
Un an întreg a petrecut Constantin în Mănăstirea Cernica, după care a fost tuns ca monah, primind numele de Calinic. În 1817, Calinic a plecat pentru un an la Muntele Athos, de unde s-a întors îmbogăţit spiritual. Viaţa la mănăstire a fost şi încă este o viaţă aspră, de supunere şi înfrânare, de post şi rugăciune, muncă alături de ceilalţi fraţi sufleteşti, dragoste faţă de semeni şi smerenie. Calinic a slujit cinci ani ca ierodiacon, după care a fost hirotonisit preot. După încă cinci ani, călugărul Calinic a fost ales de ceilalţi călugări stareţ al mănăstirii. 31 de ani a condus Calinic cu înţelepciune comunitatea de monahi.
În 1850, a ajuns în scaunul episcopal al Râmnicului. Aici, Calinic şi-a dovedit din plin calităţile sale de bun păstor spiritual, dar şi de organizator destoinic al treburilor bisericeşti. La Râmnic, a zidit biserica episcopală, dar nu a pierdut din vedere misiunea culturală a chemării sale. Biserica episcopală a Râmnicului nu este singura ctitorie a sfântului Calinic. La schitul Frăsinei, episcopul Râmnicului a ridicat o altă biserică şi chilii pentru adăpostirea călugărilor. După 16 ani, Calinic a revenit la mănăstirea sa iubită, la Cernica. După un an de stat aici, pe 11 aprilie 1868, a trecut la cele veşnice. A avut o viaţă plină de fapte bune, iar contemporanii îşi aminteau de stareţul de la Cernica ca de un preot blând, temător de Dumnezeu, pregătit să ofere mereu o vorbă bună sau un modest ajutor material celor aflaţi în nevoie. Deputat în Adunările ad-hoc şi în Adunarea electivă, episcopul Cali­nic a luptat pentru unirea Munteniei cu Moldova şi pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de domnitor al celor două ţări. A fost considerat sfânt încă din timpul vieţii, iar rămăşiţele sale pământeşti sunt depuse în ctitoria sa, Biserica Sfântul Gheorghe. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât canoni­zarea sa, sfântul fiind prăznuit pe 11 aprilie.
Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica despre acest an este si mai directa.
Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.
Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala si amana inceputul.
Ce se intamplase? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau – caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru care deja primi

se bani.
Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: “Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii“. Atunci sfintii i-au zis: “Uita-te spre rasarit“. Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i: “Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei“. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: “Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe“.
Aceasta este vedenia Sf.Calinic de la Cernica. Precum vedem aici se vorbeste precis despre anul 7500 de la Adam, care asa cum am arata mai sus, corespunde cu anul 1992. Noi care am trecut anul 1992 ne intrebam, oare profetia sfintilor nu a fost exacta? Nu, nicidecum. Ea este exacta. Ea nu fixeaza data unui cataclism planetar, ci inceputul derularii unor evenimente ce prevestesc apropierea sfarsitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea ca in anul 1848 aveau sa aiba loc mari evenimente, “un sftrsit de lume, un inceput de lume noua”. Despre ce era vorba? Cati stiu ca anul 1848 reprezinta anul revolutiilor nationale? Masoneria internationala programase pentru acel an o lovitura de gratie data statelor crestine, in general, si traditiilor crestine in special.A fost inca un pas facut de masoneria, condusa de Sionismul mondial pentru pregatirea venirii lui Antihrist.
Cititi si:
Legaturi:
45 Comentarii »