PREDICA , DIN DUMINICA VINDECĂRII SLĂBĂNOGULUI !

 PREDICA  DIN Duminica Vindecarii Slabanogului la Vitezda

Mareste imaginea.

Duminica Vindecarii Slabanogului la Vitezda

Frati crestini,

Multi se-ntreaba: Pentru ce oare se citesc vesnic, in fiecare an, din Sfanta Evanghelie, unele si aceleasi parabole si unele si aceleasi minuni? Noi le stim, vor zice multi. Iar unii, chiar dintre bunii crestini, vor spune ceva mai mult: Noi suntem deplin incredintati ca minunea este cea mai sigura dovada a dumnezeirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Caci, intr-adevar, socotim si credem ca numai Dumnezeu poate face minuni si acei carora Dumnezeu le-a dat harul acesta.

Altfel nimeni nu poate opri legile naturii, din cursul lor. Nimeni nu poate sa stavileasca, pentru un moment, aceasta desfasurare fireasca a naturii, decat tot Acela care a pus aceste legi. Si prin urmare, credinta ne arata ca mai presus de legile firii, e puterea lui Dumnezeu, care a creat totul. Asa ca, toate minunile pe care le citim in Sfanta Evanghelie, suntem deplin incredintati ca toate nu sunt decat opera lui Dumnezeu. Aceasta credinta in minunile facute de Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne duce, in chip sigur, la incredintarea neclintita pe care o avem, ca mantuirea adusa de crestinism si propovaduita de Biserica e sigura si singura care poate sa ne dea deplina sanatate si fericire sufleteasca.

Desi aceste judecati ale noastre ar trebui sa fie luate in seama si, mai ales, sa nu mai fie pusa la incercare credinta acelora care marturisesc asa de puternic incredintarea lor in minuni, totusi Biserica n-a tinut seama de aceasta si a oranduit citirea in fiecare an a parabolelor si a minunilor facute de Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Aceasta reamintire de veacuri, care se face de cate 70-80 de ori in viata unui om, trebuie sa-si aiba talcul ei mai adanc, pe care nu-l putem inlatura cu judecatile pe care le-am insirat mai sus.

E drept ca foarte multi stim cum s-a savarsit minunea vindecarii slabanogului de 38 de ani, care ni s-a citit astazi din Sfanta Evanghelie. Aproape toti stim cum „Domnul nostru Iisus Hristos s-a suit in Ierusalim, pe cand iudeii aveau o sarbatoare. Si cum El, mai intai s-a oprit la o scaldatoare a Ierusalimului, numita in evreieste Vitezda, care avea cinci pridvoare (foisoare).

In acestea zacea multime de bolnavi: orbi, schiopi, uscati, care asteptau tulburarea apei, caci din vreme in vreme se pogora un inger al Domnului in scaldatoare si tulbura apa, si cel ce intra in scaldatoare intai dupa tulburarea apei, se vindeca de orice boala ar fi fost cuprins. Atuncea era acolo un bolnav de treizeci si opt de ani. Pe acesta vazandu-l Iisus zacand si cunoscand ca zace de multa vreme, i-a zis; „Voiesti sa te faci sanatos?” Raspunsu-I-a bolnavul: „Da, Doamne; dara n-am om care sa ma vare in scaldatoare, cand se tulbura apa; si de aceea pana merg eu, altul se pogoara inaintea mea”. Zisu-i-a Iisus: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi!” Si indata s-a facut sanatos omul acela, si-a luat patul si s-a dus”. (Ioan V, 1-10).

Fratilor, aceasta e minunea, si pe ea o stie aproape orice crestin, in afara de acei care n-au calcat pragul bisericii, sau n-au facut nici scoala primara. Totusi ea in fiecare an se citeste in auzul tuturor, iar eu cautand sa explic aceasta repetare, n-am putut a o da, fara sa o repet si eu. Si acum, fratilor, incheind intrebarea, pentru ce oare se repeta, raspunsul nu poate fi altul decat ca, in fiecare minune a Mantuitorului noi nu proslavim numai o vindecare in afara de legile firii, pe care a facut-o Iisus Hristos unui suferind sau mort, acum atatea mii de ani in urma, ci in orice minune noi vedem si o pilda a vietii noastre omenesti.

Intr-o minune, observam chipul adevarat al intregii vieti omenesti, ne vedem pe noi si vremurile de fata. Iata, spre exemplu, in minunea istorisita astazi, noi nu ne oprim mintea numai la istorisirea vindecarii acelui slabanog de 38 de ani din foisorul Vitezdei, savarsita acum 1900 si ceva de ani. Nu, cu toate ca ar fi destul sa slavim numai puterea lui Dumnezeu, pe care a aratat-o cu un nenorocit, dar, ceva mai mult, ne este dat sa mergem mai departe si sa vedem zugravit in aceasta minune, istoria intregii vieti omenesti.

Fratilor, dupa cum spune si fer. Augustin: cand a venit doctorul cel mare, Mantuitorul coborat din cer, pe pamant zacea un bolnav mare. Bolnavul era omenirea.

Intr-adevar era bolnava omenirea, nu de 38 de ani, ca slabanogul din Evanghelie, ci de 5000 si ceva de ani. De 50x100 si mai bine inca, zacea omenirea intr-o cumplita deznadejde a suferintelor care o coplesisera. De la caderea in pacat, pana la venirea Mantuitorului, omenirea a framantat un lung drum al tuturor durerilor si intunecimilor. Intreaga omenire zacea nu numai in cinci foisoare, ci in cinci continente: Asia, Europa, Africa, America si Oceania. Si daca-mi este ingaduit sa ridic perdeaua istorica, ce vedem?

Mii si milioane de oameni cereau ajutor in suferintele lor, doar de la animalele pe care le zeificasera, ori chiar de la pietrele indumnezeite de ei. Rugaciunile le insemnau pe frunzele copacilor, ca vantul doar sa le asculte. Pe cei mai slabi dintre ei ii omorau, aruncandu-i de pe o stanca in adancul prapastiilor, sau ii dadeau hrana pestilor. Iar copiii nu dadeau alta odihna trupurilor parintilor lor, decat in pantecele lor. Celor mai josnice patimi le ridicasera statui si se inchinau lor ca la niste dumnezei. Iar placerea cea mai mare a lumii vechi era privelistea din circuri, in care se sfasiau sute si mii de vieti omenesti.

Ma opresc aici in a arata ce loc al suferintei era pentru intreaga omenire, aceasta vitezda a globului pamantesc.

Aici, pe aceste tarmuri ale suferintelor s-a coborat Dumnezeu din ceruri, ca sa aduca vindecare celor care voiesc sa se tamaduiasca.

Si vesnic, in cursul veacurilor, de atunci, colinda puterea, lumina si harul lui Hristos cel tamaduitor in cele cinci foisoare ale globului. Ne-a adus mai intai lumina, care „lumineaza pe tot omul” (Ioan I, 9), aratandu-ne care-i adevarata priveliste, in care trebuie sa vedem miscandu-se viata noastra. Ne-a facut din nou fii ai Cerului, ne-a redat pe Parintele nostru Dumnezeu, care a creat totul.

Si din momentul in care avem pe Dumnezeu de Tata, intelegem ca El ne va arata si da tot ceea ce-i bun, sanatos, si fericire pentru noi oamenii. Iar noi fiind toti fii ai aceluiasi Parinte, intelegem ca suntem si frati, care va trebui sa traim intr-o dragoste fata de toti si toti fata de fiecare, asa cum au chemarea dragostei prin sange fiii aceiuiasi parinte.

Iata cu ce adevar si cu ce lumina si tamaduire a venit Domnul nostru Iisus Hristos pe pamant.
Intrebarea care se pune noua acuma, e a cerceta si vedea, care este boala grea de care sufera omenirea? Caci bolnavul de la Vitezda, cu care noi facem asemanarea era doar un slabanog, un anemic, cum am zice noi cu termenii de astazi, care ajunsese, pana intr-atata, ca de 38 de ani nu mai putea sa-si poarte trupul.
Ei bine, fratilor, si omenirea in cea mai mare parte, sufera tot de o anemie, de o slabire a fiintei ei, dar aceasta nu e atat fizica, pe cat este sufleteasca. Sufletul nu mai are tarie sa se afirme in viata contemporana cu atata forta, incat oricand sa fie pe primul plan. Astazi ceea ce are pretentie de dominatie este materia, economicul se vede in fruntea calculelor noastre.

El dirijeaza viata. Omul incearca sa se potriveasca dupa materie, in loc ca el sa o conduca. Aceasta ingenunchere a spiritului, ne-a adus ca sa nesocotim intru totul cele mai inalte convingeri ale sufletului, numai si numai ca planul economic sa fie incoronat de izbanda. Viata noastra sufleteasca a ajuns la o asa de mare slabire, incat ea nu mai este izvoratoare de energii creatoare, care sa inalte pe om. Si acest suflet fiert in patimile omenesti si lipsit de tot ceea ce ii da tarie si demnitate, continua sa creeze o atmosfera de trai, care pentru oricine ajunge inabusitoare. Incepand de la patima fumatului, a betiei, a desfraului, care ciuruiesc si vlaguiesc fortele noastre, pana la hotiile de sute si milioane de lei, care arunca in cea mai mare mizerie sute de vieti omenesti, pentru traiul ghiftuit si nelegiuit al unora. Si apoi, sfarsind prin plaga sinuciderilor din vremea de fata, iata care sunt urmarile unei ingenuncheri si slabiri a sufletului omenesc, cu toate chemarile lui dumnezeiesti.

In fata acestui ingrozitor de dureros tablou, pe care de frica de ceea ce vad pe el, nu am curajul sa continuu a-l descrie, desigur ca ne intrebam: Cum oare sufletul nostru a slabit asa de tare, incat nu mai poate pune frau tuturor acestor patimi care ne inadusa?.... Da, asa este, a slabit. Aceasta o marturisim cu totii, fie cand suntem prinsi noi in mrejele vreunui pacat, fie cand savarseste altul: „Slabiciune omeneasca...”

Fata de aceasta slabanogire sufleteasca, iarasi cu totii ne intrebam: De unde aceasta slabiciune? Raspunsul ni-l da profetul Osea: „Pentru ca nu mai este adevar, nici mila, nici cunostinta lui Dumnezeu... pentru aceea s-au inmultit juramintele strambe, si minciuna, si uciderea, si furtul, si adulterul, si omoruri dupa omoruri intr-una se fac...” (Osea IV, 2).

Iata unde zace pricina slabiciunii noastre omenesti. In aceea ca noi ne-am dus sa ne adapam la fantani fara apa, dupa cum spune profetul Ieremia.

Am slabit, pentru ca nu suntem in legatura cu insusi izvorul vietii, care este Dumnezeu. Religia e o forta, e un stimulent si un intaritor, ce ne da inzdravenirea morala de care avem nevoie.

Dar intrebarea e, ne folosim de ea? Caci, dupa cum atunci cand suferim de o slabire trupeasca avem nevoie sa ni se faca o transfuzie de energii din afara de noi, tot asa si cand viata noastra sufleteasca e anemiata, se cere ca sa o inzdravenim prin credinta, prin invatatura sfanta si prin har dumnezeiesc. Insa, pentru a ne intari astfel sufleteste e nevoie ca noi sa ne prezentam la doctor. Sa dorim aceasta insanatosire, si sa cerem cu toata staruinta ca sa ni se dea. Caci se poate intampla ca doctorul sa fie langa noi si totusi sa suferim, pentru ca nu-i cerem sa ne vindece.

Iata, Hristos e langa noi, si totusi suferim. Si aceasta nu pentru ca El n-ar putea sa ne tamaduiasca, caci dovada o avem cu paraliticul de 38 de ani, insa El respecta voia noastra libera, de a dori insanatosirea. Mai presus de orice, Mantuitorul pune libertatea noastra de a alege sa fim cu El sau cu dusmanii vietii noastre. Numai libertatea incoroneaza orice individualitate cu o personalitate. Si numai cine este liber, poate fi responsabil de tot ceea ce face. O negare a libertatii, e o negare a dreptului omului de a fi rege al creaturii. De aceea Hristos a intrebat pe slabanog: „Vrei sa fii sanatos?”
Mantuitorul vede si astazi ca omenirea greseste, dar nu o sileste sa mearga pe calea credintei si a izbavirii ei.

Domnul nostru Iisus Hristos atata face: ne arata care este adevarul si fericirea si ne cheama catre ea. Daca noi primim sa-I ascultam indemnul, atunci El ne da si taria sufleteasca de a-I implini sfatul.
Hristos vrea binele si indeamna pe oricine sa se lase de betie, desfranare, lux, furturi, omoruri, aratand care este chemarea noastra: de a fi sfinti, deci perfecti. Insa a ne hotari sa pornim pe calea sfinteniei si a da uitarii calea patimilor, este ceea ce se cere de la noi. Trebuie ca noi sa vrem sa ne incorporam viata noastra in aceea a Bisericii, pe care El ne-a lasat-o pentru mantuire. Biserica e o apa a Vitezdei pentru fiecare sat si oras din tara noastra si din lume.

Iata, Hristos a inceput vindecarea cu slabanogul, acum datoria fiecaruia dintre noi e sa continuam acest proces al mantuirii noastre.

Puterea dumnezeiasca lasata de Iisus Hristos o vedem infatisata in cursul istoriei; avem atatia oameni care s-au ridicat la perfectiuni de sfintenie, prin puterea harului si a invataturii Lui.

Cine coopereaza cu Hristos se scoala dintre slabanogii veacului acestuia, se inzdraveneste moraliceste si poate fi un fericit traitor atat aici pe pamant, cat si in viata care va sa vina.

A coopera cu Hristos, pentru mantuirea noastra, inseamna a fi intr-o vesnica legatura cu El, prin rugaciune.

A coopera cu Hristos, pentru o inzdravenire sufleteasca a noastra, inseamna a nazui vesnic sa ne ducem viata noastra in sfintenie, pe culmi de viata nepatata.

Straduinta noastra sa nu fie decat in a fi o buna marturie de ce poate face credinta in Hristos, atunci cand noi ne predam in bratele providentei dumnezeiesti.

Numai atunci omenirea intreaga se va ridica din aceasta Vitezda a suferintelor ei si isi va ridica patul neputintei, cand va asculta de invatatura lui Hristos, si o va avea ca pe niste intaritoare ale sufletului ei, in lupta cu dusmanii vietii.

Pentru a pasi insa pe acest camp insorit al tariei si fericirii noastre sufletesti, va trebui sa incepem cu rugaciunea chemarii intr-ajutor a lui Dumnezeu: „Vino, Doamne Iisuse, si ma mantuieste”. Amin.

Protos. Dr. Vasile Vasilache

(din volumul „Dumnezeu este Lumina” - Predici rostite la Catedrala mitropolitana din Iasi intre anii 

                                                               Cu dragoste, MARIA.