PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII !

"Cel ce pastreaza numai pentru sine DARUL care de la Dumnezeu vine,nu stie sa Îi fie recunoscator Prea Sfantului nostru Binefacator,adica, Prea Sfantului Duh !"   . Samarineanul milostiv Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă (Luca X, 33).        Fraţi creştini,        Au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari. Şi totuşi de atunci şi până astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti.        Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit, atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni! Dar Evanghelia de astăzi ne arată că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această parabolă nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pământesc. Cu totul altul este înţelesul Evangheliei, a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul harului dumnezeiesc.        Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc. Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire, iar Ierihonul înseamnă coborâre. Aşadar pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar tâlharii nu sunt alţii decât demonii iadului.        Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai. Dar nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în fel de fel de păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul răneşte sufletul omului.        Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să aibă milă de el, este preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut să-l ajute pe om, adică să-l mântuiască, fiindcă nu avea har. De aceea după cuvântul adevărului nici nu se putea numi preot, pentru că nu se arătase Harul şi Adevărul pe care le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise şi Aaron şi marii preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia tâlharilor demoni.        Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el, adică a lăsat rănitul în drum au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut să ajute pe om, adică să-l mântuiască.        Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie, adică în misiune. Când vede pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el, toarnă repede vin şi untdelemn peste răni, le înfăşoară cu pânză, apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi, la un han. Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat spre cheltuială, spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da înapoi la întoarcere. Să vedem acum cine este samarineanul acesta milostiv.        Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru. După aproape 2000 de ani, suprema jertfă de pe Golgota, săvârşită de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este înţeleasă şi urmată. Lumea este încă stăpânită de instincte animalice, de vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale. Gama mizeriilor omeneşti a luat proporţii înspăimântătoare, datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii, de învăţătura de sus a Fiului lui Dumnezeu.        Atunci, cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe lumea, să o lumineze şi să o convingă a se ridica din praf şi din mocirlă? Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii? Iată ce spune în prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot�. Auziţi ce mare este darul preoţiei? Iată ce spune: un sol, un înger al Domnului.        După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor, prima poruncă pe care a dat-o acestora Domnul Hristos a fost următoarea: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cine va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu va crede se va osândi. Iată deci prima poruncă a fost nu să facă minuni, ci să înveţe lumea, pentru că din cauza neştiinţei se fac păcate atât de mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfintele canoane spun, că preoţilor care nu predică să li se ia harul şi să fie caterisiţi. Iată ce pedeapsă aspră stabilesc sfinţii părinţi. Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie să facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea, vocea sau veşmintele şi nu trebuie să convingă că unul e mai deştept decât celălalt, ci trebuie să-şi facă misiunea care li s-a încredinţat de Domnul Hristos, adică să asculte cuvântul lui şi să propovăduiască.        Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care au primit Harul Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin punerea mâinilor. În această taină intră doar aceste trepte: arhieria, preoţia şi diaconia. Cei care trebuie să ajute preoţia, adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului trebuie să fie: cântăreţii, preotesele, paraclisierii şi îngrijitorii. Aceştia au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu, fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu vorbi sau produc sminteală cu ceva, e vai de ei şi de biserica aceea. Apoi toţi creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai bine.        În multe locuri, din păcate, e lipsă mare duhovnicească de duh de credinţă. Ştim cu toţii că toate lucrările din biserică se fac prin Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, zice un sfânt părinte nu este nici biserică, nici preot, nici predică, nici taină, nici slujbă. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni plini de Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile. Cine învaţă zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună, acela zideşte cu amândouă mâinile, iar cine învaţă şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi cu cealaltă dărâmă. De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite, care chiar dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după capul lor.        În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă şi iubire. Dumnezeu este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, ca şi omul la rândul său să fie focar de iubire. Acesta este rostul cel mai înalt al vieţii, iubirea. Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar însemna căminul sau prietenia fără iubire, ce ar însemna patria sau umanitatea fără iubire? S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Nu!        Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea adevărată? Dar cu siguranţă, că dacă n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe pământ. Iubirea este marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea aceasta, de ce atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor, iar această lipsă este urmată de suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta lăsat de diavol este păcatul. Păcatul ramificat în mii şi mii de înfăţişări, ţine în ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea.        Pentru aceasta a venit Iisus � Samarineanul cel Milostiv � ca să restabilească iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă. El a zis: "poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii�, iar în altă parte zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!� De altfel în Noul Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a iubirii. La orice pagină am deschide aflăm cuvintele vii, mireasma şi puterea ei, nădejdea şi balsamul ei mântuitor.        De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu � Mântuitorul � să lase frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la Crucea grea de suferinţă, dacă nu iubirea, dragostea cea mare pentru a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri. Iubitor şi milostiv este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe pământ şi doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.        În această parabolă a Domnului Hristos, descoperim o mulţime de învăţături pentru sufletul nostru, dar înţelegem clar totodată cum să împletim mila cu iubirea, fără de care nu este mântuire. Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de oameni bătuţi, loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Să întindem mâna şi să-i salvăm. Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti. Sufletul este lovit şi suferă cel mai greu. Să ne facem milă de aceşti năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm pe umerii noştri, chiar dacă după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul, aşa cum se întâmplă de multe ori.        S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în casă pentru găzduire pe cei care aveau nevoie, iar aceştia peste noapte au furat ce au găsit şi au fugit mişeleşte. Iată lovitură pe care o dă diavolul iubirii, dragostei şi milei creştine. Un altul însă a păţit-o şi mai rău: se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul să ia tot. Cel bătut rănit şi aproape mort, a rămas pe marginea drumului. Tocmai pe acolo trecu şi un creştin căruia i se făcu milă de el, neştiind ce se întâmplase. Îl luă, îl duse în casa lui şi în două, trei zile se făcu sănătos. Drept recunoştinţă îl omorî pe binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.        Iată cum se răsplăteşte binefacerea! Aşa i s-a răsplătit şi Fiului lui Dumnezeu � Samarineanul Milostiv � care a venit din milă pentru noi. Am văzut cum i-a răsplătit poporul evreu, poporul Său căruia îi făcuse atâta bine. Ştim tot ce i-a făcut din Săptămâna Patimilor. În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari. Pentru că le-a vindecat bolile, ei I-au dat în loc de pâine şi vin, fiere şi oţet, L-au bătut cu bice şi L-au rănit. Mulţi dintre cei scăpaţi de suferinţe grele, strigau acum în gura mare: "Să se răstignească!� Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor. De altfel mulţi dintre noi am observat că cei cărora le facem bine, nu trece mult timp şi-ţi fac rău. Probabil că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.        Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii vechi s-a apropiat de Iisus să-L ispitească. Mare este şi păcatul acesta al ispitirii, al iscodirii şi mult este el răspândit în lume. Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva. Vor să ştie ce ai în casă, în şifonier, sau frigider, ce mănânci, unde ai fost, de unde vii şi ce ai de gând să mai faci. Mulţi ispititori şi iscoditori a avut şi Domnul Hristos, dar toţi aceştia au pierit şi se află în temniţele iadului.        Feriţi-vă fraţi creştini, de acest groaznic păcat că de aici pornesc păcate mari, nenumărate. De aici pornesc certurile şi bătăile, judecăţile şi puşcăria, boală şi despărţire între soţi, moarte şi iad. De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se ajunge la păcate grele, căci păcatele acestea mărunte atrag după ele o mulţime de păcate mari, greu de purtat.        La sfârşitul Evangheliei de astăzi, după ce Mântuitorul a istorisit pilda cu samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului legii vechi: "Du-te şi fă şi tu la fel!� Aceasta vrea să însemne că dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în rai, trebuie să ai milă de aproapele tău şi dragoste adevărată. Trebuie să căutăm cu de-amănuntul văduve, orfani şi săraci, nenorociţi şi bolnavi care nu au pe nimeni să stea la căpătâiul lor, să le dăm o cană de apă, să-i încurajăm, să le dăm un strop de nădejde şi de mângâiere că mare lucru este.        Domnul Hristos a spus, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă am fi într-o suferinţă grea, pe un pat de durere, într-un spital uitat, părăsit de toţi, desigur că ne-am bucura când ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-ne şi întărindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi toate acestea ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele. Iată de ce Domnul Hristos trimite pe învăţătorul legii să facă milă, să ajute şi să iubească pe aproapele.        Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în primul rând porunceşte aceasta Mântuitorul preoţiei, căci acest învăţător al legii era un teolog al legii vechi, un om obligat de lege să facă aceasta. Această obligaţie o au apoi şi ceilalţi: călugării, maicile, cântăreţii, preotesele, îngrijitorii şi apoi toţi mirenii, cu smerenie, cu dragoste, cu milă şi iubire.        Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem întocmai ca înaintaşii noştri, ca primii creştini care erau o singură familie. Creştinătatea e un trup, trupul lui Hristos, care trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una, într-o credinţă, într-un domn, într-un botez. Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios părinte stareţ.        Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi ucenicii lui la un loc cu el, împreună aşa cum au fost pe pământ. Rugându-se mereu i s-a descoperit că i-a fost auzită rugăciunea, în felul următor:        La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului, iar stareţul de acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii lui. El nu prea voia să se ducă şi a trimis doar pe ucenici. Peste noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi el după ucenicii săi. Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în marginea drumului un tânăr care zăcea şi se văita. Ei l-au întrebat care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam călare pe un cal şi aici m-a trântit şi a fugit. Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă ajute�. Ucenicii i-au zis: "Ce să-ţi facem omule, noi suntem pe jos şi ne grăbim să mergem la praznic�. L-au lăsat acolo văitându-se şi s-au dus.        După puţin timp, ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând pe cel căzut îl întrebă: "Oare nu au trecut pe aici nişte călugări şi nu te-au văzut aşa?� Omul a răspuns că într-adevăr au trecut nişte călugări, dar se grăbeau să meargă la un praznic şi n-au avut timp de durerea şi de necazul lui. Stareţul i-a zis apoi: "Poţi să mergi măcar un pic?� Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci stareţul i-a spus că-l va lua în spate. Omul a zis apoi: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te şi te roagă pentru mine!� Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi aplecându-se l-a luat în spate şi a plecat la drum cu el. La început l-a simţit greu în spate, iar apoi se minuna stareţul pentru că se făcea tot mai uşor, încât nu mai simţea nici o greutate.        Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul Domnului iar stareţul a auzit un glas zicând: "Iată tu te rogi pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu tine în Împărăţia cerului, dar Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui că atunci când vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine acolo!� A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de judecăţile Domnului.        Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe ucenicii săi. Îndemnurile acestea să răscolească fiinţa noastră fraţi creştini, şi să radieze iubirea lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim adevăraţi samarineni milostivi, gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi suferinţele lumi. Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă. Să avem milă, dragoste şi răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi nouă ne va veni rândul să stăm înţepeniţi pe patul durerilor şi atunci am dori să fim întâmpinaţi de un samarinean milostiv, blând şi iubitor. De această zi a vieţii noastre, cea de pe urmă ne apropiem mereu, aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.        Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui să-i spună care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei zise că bătrâneţea, iar altul sărăcia. Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat: "Cea mai mare nenorocire e să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi în păcate şi că eşti nepregătit, adică, nespovedit şi neîmpărtăşit. Aceasta e cea mai mare nenorocire din toate�. Regele îi spuse că are dreptate şi de atunci începu să crească în viaţa lui de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi viciile, rugându-se şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru viaţa de dincolo.        Sfântul Apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea mai mare este iubirea, dragostea. Poţi să ai toate faptele bune, dacă nu ai dragoste nimic nu foloseşte. De aceea el spune: "Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseşte�. În altă parte Sfântul Apostol Pavel zice: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, că cine iubeşte pe altul a împlinit legea�.        Mare lucru este dragostea. Şi pe noi ne-a adunat aici tot dragostea, dragostea aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile noastre, dragostea din fapte nu din gură, pe care am învăţat-o din Sfânta Evanghelie de astăzi, de la samarineanul milostiv, de la Fiul lui Dumnezeu.        Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi bătute, sfâşiate de tâlharii demoni. Opriţi-vă puţin în loc şi întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi să le ajutăm, căci se apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta, să le lăsăm pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De moarte nu putem scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim. Nimeni nu scapă. Şi ferice de cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul păcatului şi al demonilor. Referitor la aceasta am găsit o istorioară mult grăitoare:        Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când l-a văzut dormind în pat i-a zis plină de mirare: "Cum, aici eşti?� Apoi a dispărut. Omul s-a trezit înspăimântat şi din pricina acestui vis a stat cu frica în sân. Pe seară şi-a zis în sine: "Ia să mă duc eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât�. A încălecat pe cal şi a plecat. Pe când zorea calul să meargă mai tare, acesta s-a împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ, omul şi-a spart capul şi aici a murit. Când îşi da sufletul iată că se iveşte moartea şi-i zice: "A, da, iată aici trebuia să te găsesc�.        Iată cum vine moartea fraţi creştini, la unii într-un fel, la alţii în alt fel. Câţi n-au murit în vis chiar fără nici o pregătire. De altfel în ultimul timp cam aşa se moare, ori de inimă, ori de cancer, ori te calcă o maşină sau un tren. Am rămas mirat când cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.        O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise necununată ani de zile, a visat într-o noapte cum bărbatul ei venind i-a spus: "Să vii de dimineaţă la ora 8 la ceasul de lângă spitalul Brâncovenesc, că voi veni şi eu acolo, ne vom întâlni amândoi, apoi ne vom duce acasă, vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu şi eu bine�. Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta, dar de curiozitate s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi. A văzut moartea, căci coborând din tramvai şi traversând prin spate neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o praf. Aşa s-a dus să ţină de urât bărbatului ei în iad, fiindcă păcatul acesta al trăirii fără cununie religioasă duce în iad, la demoni.        Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea nepregătit, fără acte de drumul veşniciei. Cine garantează scăparea şi salvarea în aceste condiţii? Nimeni nu poate garanta, dacă omul nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se pregăteşte. Să nu ne jucăm cu credinţa, nu e de glumă. Să nu credem că păcatele se plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.        E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne pândeşte moartea. Ea planează asupra omenirii şi plecarea noastră ar putea fi în orice clipă. Înainte fraţi creştini, înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii. Să privim la Stăpânul nostru şi să mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers primii creştini şi sfinţii părinţi.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, mila şi iubirea cea întrupată pentru mântuirea noastră, noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru toate binefacerile Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea osteneală şi iartă-mă că nu am putut face mai mult. Când gura mea nu va mai avea puterea şi sufletul meu va suspina, să ieşi înaintea mea ca un samaritean milostiv şi să mă duci în locaşurile Tale cele cereşti, dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat şi se luptă să facă voia Ta. Amin.