Exact asa arăta Mihai Eminescu pe pamant cat a trait, si exact asa arată si in Ceruri!
.15 Ianuarie 2022,ora 5,41!
Dragii mei,
Tot in aceasta dimineata , aud un glas care recita doua strofe din Luceafarul Marelui Poet Mihai Eminescu. Era o voce atat de placuta,atat de vie si fierbinte totodata, o voce care făcea sa se cutremure si Cerul si Pamantul, o voce de care ai fi dorit sa nu te mai desparti niciodata.
Aceasta voce dragilor, era a Marelui nostru Poet- Mihai Eminescu care era Sus in Ceruri,avand in stanga sa pe cel mai iubit prieten al său - Ion Creanga, învățător, preot și printre primii scriitori de proză din literatura română.
Amandoi stateau ca la mare sfat,asezati fiind pe cate un scaun nevazut de mine ,si inconjurati de multa lumina alba si stralucitoare foarte.
Ion Creanga il diviniza cu privirea sa, pe al său etern prieten Mihai Eminescu care recita divin de frumos ,doua strofe din propriul său Luceafar.
Mihai Eminescu recita rar, duios,cald si divin de frumos aceste doua strofe din Luceafarul,doar ca, cea de-a doua strofa era schimbata,nu asa cum este scrisa in Literatura romana.
Iata cum le avem noi scrise:
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”
Iar acum dragii mei, iata cum recita marele POET,din versurile sale:
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede
– „Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
(iar acum urmeaza schimbarea,corectarea facuta de Mihai eminescu)
Pătrunde-n casa și în gând,
Si viata-mi luminează!”
Aceste ultime doua versuri din aceasta strofa (Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!”, erau schimbate si recitate chiar de Autor, adica,de Luceafarul Romaniei,de ce nu, a lumii intregi,de Mihai Eminescu care graia asa:
"Pătrunde-n casa și în gând,
Si viata-mi luminează!”
Prieteni dragi,iata deci, cum marele Poet MIHAI EMINESCU,a dorit ca ,chiar de ziua sa,sa corecteze versurile acestea ,scrise la timpul respectiv in mod eronat de cei care au publicat inedita POEZIE de dragoste,cea cu 99 de strofe- LUCEAFARUL ,si care Poezie ,eu am invatat-o toata pe de rost din dragoste pentru marele Poet,din iubire nesecata pentru aceste divine versuri,atunci cand eram la liceu.
Pot sa va marturisesc dragilor, ca port un respect deosebit si o iubire nesecata pentru marele poet Mihai eminescu,pentru Operele sale,pentru toate scrierile sale.
Adeseori Mihai Eminescu mi s-a aratat de acolo de sus ,din Ceruri,dar niciodata atat de mult si de frumos precum in aceasta mare zi a nasterii sale.
.P.S.Născut Mihail Eminovici, Eminescu este considerat cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România. El a venit pe lume pe 15 ianuarie 1850, în Botoşani, și a fost cel de-al şaptelea din cei unsprezece copii ai unui mic boier, Gheorghe Eminovici, şi ai Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu. La 25 februarie/9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, care a fost adoptat apoi de poet şi ulterior şi de alţi membri ai familiei sale.
O prietenie pentru eternitate:
Mihai Eminescu și Ion Creangă
.
Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri, suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat la un spectacol de teatru și de a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon, în timp ce, în loc de potcap, purta pălăria după obiceiul apusenilor, apoi destituirea din învățământ.
Este dat în judecată de superiorii săi bisericești pentru învinuirile mai sus amintite, la care se adaugă faptul că a trăit despărțit de soția sa de mai mulți ani. În buzunarul hainei de șiac, purta sentința oficială a Consistorului, organ administrativ și disciplinar în conducerea bisericii, în care se arăta: ,,Diaconul Ioan, pentru că a mers la teatru în 1868 și apoi la cercetare a cutezat a susține că nu a greșit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo a găsit moralul dumnezeiesc, pentru că a slobozit o pușcă asupra ciorilor de pe acoperișul bisericii, pentru că nici trăiește cu soția sa și încă și-a tuns părul, s-a oprit de la lucrarea diaconiei pentru totdeauna.” Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași. Christian Tell (1807-1884), ministru în guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, la culte și instrucție, refuză să-l încadreze pe Ion Creangă pe un post în învățământ: ,,Ce, pe un răspopit să-l fac eu dascăl, strigă Tell, fugi din ochii mei că mă îmbolnăvesc! “. După ce Titu Maiorescu, devenind un idol pentru Ion Creangă, îl înlocuiește pe Tell, acesta este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari.
În calitatea sa de revizor școlar, Mihai Eminescu are ocazia de a-l cunoaște pe institutorul Ion Creangă mai întâi la conferințele cu învățătorii, în iulie 1875, apoi la clasă, la Școala din Păcurari, apreciind “modul fericit cum știa să predea lecțiile copiilor.” Prin urmare, Mihai Eminescu l-a descoperit pe Ion Creangă. ,,Această piatră prețioasă cum se zicea la ,,Junimea”, ședea ascunsă în pulberea școlii primare, până ce au văzut-o strălucind ochii pătrunzători ai revizorului poet” (N. A. Bogdan). Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră. Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.
Mihai Eminescu era o fire romantică, visătoare, “cel mai mare dintre visătorii noștri” (Cerna), reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică, ridicată pe cele mai înalte culmi. Se simțea cel mai bine în mijlocul naturii, încântat de freamătul codrului, de clipocitul apelor ce se revărsau printre stânci, de frunzișul brumuit, de căderea frunzelor viscolite, nu se mai sătura admirând luna ivită pe cerul senin în nopțile de vară. Dimpotrivă, Creangă era jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste fire, mucalit, gata întotdeauna de a da un răspuns inteligent la orice întrebare. Când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir. Comunicativ și sociabil, era pasionat de întrunirile publice cu caracter electoral, la început ca adversar al junimiștilor, având vederi liberale. Era un bun orator, original și iubit.
În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al unor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești sau din Broșteni, la Școala Domnească din Târgu-Neamț, la Școala de Catiheți de la Fălticeni și la Seminarul de la Socola. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.
Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții. Era ,,poate singura chestiune în care am scris, afirma Eminescu, cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest mic și adevărat popor românesc”. ,,El, căruia nu-i dăm nimic, dar pe al cărui spate trăim cu toții, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională”.
Despre Creangă, Garabet Ibrăileanu afirma că este ,,un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între moldoveni și al sufletului omului de la munte între țăranii moldoveni”.
Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară. ,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.
Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten? Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din izvoarele filosofice poporane, din înțelepciunea poporului. Toate erau filtrate prin ,,cristalul minții” lui Ion Creangă. ,,Nu-l pot uita, scrie Eminescu, pe marele meu prieten, care a știut în nopțile înstelate petrecute în cerdacul bojdeucii de la Iași să-mi cânte ca un rapsod din alte vremuri minunatele povești rupte din sufletul Moldovei, căci glasul lui avea ceva din armonia divinității”.
Până și îmbrăcămintea era deosebită de a celorlalți. ,,Înalt, gras, greoi, cu fața rotundă și bălaie, cu ochii mari, albaștri, fruntea boltită, barba ca mătasea porumbului”, Creangă era îmbrăcat mereu în straie de șiac, adică postav aspru de lână de culoare închisă, țesut de obicei în casă, din care se fac haine țărănești. Îmbrăcat în cămeșoiul lui cel lung de cânepă, își scria poveștile în cerdacul bojdeucii din Țicău. Bojdeuca din Țicău, la început, era ,,o cocioabă cu acoperiș de draniță, căptușit cu niște foi de tablă, sprijinită în spate de câteva furci de stejar. Două odăi mici lipite cu lut pe jos, de o parte și de alta a unui gang îngust, iar la capăt cu cerdac pe care Creangă avea să doarmă sub cerul liber.” Aici va locui 18 ani, până la sfârșitul vieții. Aici și-a scris poveștile, povestirile și ,,Amintirile”. Tinca Vartic, ,,o țâțacă mica, ageră, subțire și plăcută la înfățișare“, cumpără pe numele ei bojdeuca din Țicău, îl ia pe Creangă și-n chirie, și-n iubire până la moarte. Această căsuță cu înfățișarea unei case țărănești a adăpostit cele două genii. Aici au sălășluit iubirea de țară și de neam și dragostea pentru țăranul român. Aici au fost plăsmuite capodopere.
Citindu-i din poveștile sale, Eminescu este convins că este un scriitor genial, de aceea îl cheamă să meargă cu el la ,,Junimea”. Este introdus la ,,Junimea” în 1875, iar prima poveste prezentată este ,,Soacra cu trei nurori“. În același an apare și în ,,Convorbiri literare“. Facem precizarea că documentele se contrazic privind data “junimizării” lui Ion Creangă. Titu Maiorescu afirmă în ,,Istoria contemporană a României” că, dinainte de 1871, Creangă era membru al Societății lor, prin urmare încă de pe vremea diaconiei. Data încă nu e fixată (Vladimir Streinu, ,,Ion Creangă “). Iată ce afirma Gheorghe Panu, cel mai de seamă memorialist al epocii: ,,Prin 1974-1975 vedem într-o seară că un nou venit se află la ,,Junimea”. Noul venit era scurt, gros și gras, cu figura și părul cam castaniu blond, cu gâtul scurt, apoplectic și cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. Era Creangă.”
Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Lambrior, Gheorghe Panu și alți junimiști i-au recunoscut talentul și l-au îndemnat să scrie.
,,Legătura se stabili astfel, notează Gheorghe Panu, în ,,Amintiri de la Junimea din Iași”, încât pe urmă mai niminea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la ,,Junimea”, amândoi ieșeau de la ,,Junimea”.Dacă la început Eminescu îi însoțea pe junimiști la cafenelele cele mai de vază ale Iașului, îndată ce l-a cunoscut pe Creangă, se refugiau în crâșme din exteriorul orașului, mai sărace, prin Tătărași, Păcurari sau Niculina, mai puțin frecventate de ,,lumea bună“.
Despre prietenia dintre cei doi aleși ai neamului, creatori ai frumosului prin arta cuvântului tipărit, sunt interesante câteva relatări culese de la Tinca Vartic de Emil Gârleanu: ,,Când li se ura de oraș și de lume, luau drumul Seculenilor, unde făceau băi și rătăceau apoi ziua întreagă în păduricea de pe malul Prutului. Altă dată fugeau tocmai la Târgușor, dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. Acolo tolăniți pe iarbă, puneau de le cântau doi țigani zdrențuroși, unul cu scripca și celălalt cu cobza- cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutaru, iar ei mâncau fripturi din hârgău, cu mămăligă; acestea se preparau lângă dânșii, pe iarbă. Și trăiau în altă viață, în alte vremuri și în altă lume. Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci al casei”.
,,Ce vorbeau între ei ?” se întreabă Gheorghe Panu. ,,Nu știu.Eminescu și Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind povești din bătrâni și de la țară, Eminescu făcând teorii metafizice și croind visuri, cum ar trebui să fie poporul român“. Pentru că îi uneau aceleași aspirații, Eminescu și Creangă erau cei mai fericiți oameni din lume. Introdus la Junimea, având ca deviză pronunțată de Petre Carp: ,,Entre qui veut, reste qui peut”, junimiștii erau fermecați de poveștile lui Creangă, preserate de unități frazeologice, zicători, proverbe, cimilituri, prujituri (glume), snoave și anecdote. Ascultâdu-le, Lambrior a exclamat: ,,Asta-i adevărata literatură”. Citate după expresia ,,vorba ceea”, la tot pasul în scrierile sale, povestitorul humuleștean a dovedit o adevărată erudiție paremiologică. Reținem afirmația lui Iacob Negruzzi: ,,Ce fericită achiziție pentru Societatea noastră acea figură țărănească și primitivă a lui Ion Creangă. Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corozive, specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, Lambrior și al tuturor junimiștilor, afară de Naum.” Prezența lui Creangă la ,,Junimea” era o adevărată sărbătoare.
Mulți dintre contemporanii săi s-au referit la emotivitatea lui Creangă. Ajuns la Junimea, Creangă, la fiecare cinci minute își ștergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare, colorată. După opinia unora, timiditatea lui Creangă ar fi contribuit la trăinicia prieteniei dintre cei doi aleși ai neamului.
Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Ulterior poetul este numit redactor la ,,Curierul de Iași“, ,,foaia vitelor de pripas”. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, îmbrăcat cu un cămeșoi de cânepă, lung până la pământ.
Acolo dormea mai tot timpul. Tinca dormea pe o laviță în bucătărie, lângă cuptorul de lut tencuit, iar Eminescu locuia în camera bună, ,,de curat”, din dreapta cum intri. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle, iar Creangă, pe bucăți de hârtie și-a așternut scrierile.
În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator ,,Timpul”. În august, ziarul reproducea ,,Povestea lui Harap Alb“ de Ion Creangă. Fără Eminescu, Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea devine din ce în ce mai apăsătoare. ,,Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,“ scria Creangă într-o scrisoare datată decembrie, 1877. ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți.“ ,,Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine sunt străin“.
Potrivit biografilor celor doi scriitori, în bojdeuca din Țicău, s-au petrecut cele mai fericite zile ale amândurora. Aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Ion Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Trimiși acasă, copiii mergeau pe stradă plângând. ,,Boala copiilor” era la el ca și la mama sa, boală de adulți. Ziarele din București anunțau deja decesul lui Creangă. Citind presa, a zis către prieteni: ,,Dacă atâta era să-mi fie toată jelania, după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă – și deie Dumnezeu să mor când s-or găsi oameni cărora să le pese …ceva mai puțin de unul ca mine“. Până atunci, Eminescu a mai venit la bojdeuca din Țicău de câteva ori, dar cu totul schimbat. Când se însera și venea ora culcării, în odaia ,,de curat“, Eminescu avea cu sine, lângă pernă, un revolver, afirmând că îi este teamă că va fi ucis în somn.
Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș însoțite de amețeli și prăbușiri. Crizele impuneau luarea unor concedii medicale legale, ca durate din ce în ce mai mari. Speriat, apelează și la procedee empirice: afumat cu buruieni și feredee. Durerea celor doi prieteni era reciprocă. Creangă plângea în zilele sale de sănătate, la fel și Eminescu, în momentele sale lucide.
15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Se producea prăbușirea definitivă a celei mai renumite întrupări a geniului românesc. B.P. Hasdeu încheia astfel necrologul său publicat în ,,Revista nouă“: ,,El va trăi, deși a murit nebun, vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți care au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu“.
Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-I numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din “Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap.
Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la ,,Junimea”, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători, tradiții păstrate cu sfințenie și în Humuleștii lui Ion cel Mare al răzeșului din Humulești. Năprasnica moarte îi curma o dublă durere pricinuită pe de o parte de boala de care suferea, pe de altă parte, de dispariția celui mai bun prieten, Mihai Eminescu.
Când trebuia să scoată sicriul din casă, era cu neputință. Creangă avea peste 100 de kg., de aceea, a fost nevoie să dărâme zidăria dintre cele două ferestre ale camerei „de curat”. Numai așa au reușit să-l scoată din casă. Parcă nici bojdeuca nu se lăsa ușor părăsită de stăpânul ei. Eduard Gruber, pasionat cercetător în domeniul stilisticii, căsătorit cu una din fiicele Veronicăi Micle, Virginia Micle, în necrologul său, adresându-se jalnicei și cernitei adunări, a menționat că prin dispariția marelui povestitor ,,s-a dezlipit cea mai verde creangă a literaturii noastre”, vrând să spună cea mai românească.
Cei care s-au ocupat de editarea operei lui Creangă, după decesul acestuia: Xenopol, Grigore I. Alexandrescu și Eduard Gruber, cercetând manuscrisele puse la dispoziție de către Tinca Vartic, scrise pe hârtii și hârtiuțe, cu multe ștersături, adăugiri, mutări și strămutări, au ajuns la concluzia că scriitorul acordă o mare atenție cuvântului scris, în vederea încredințării tiparului. Atât pentru Eminescu, cât și pentru Creangă, scrisul însemna o activitate migăloasă. Amândoi manifestau respect și trudă pentru zămislirea cuvântului. Aveau un cult al muncii până la atingerea perfecțiunii.
Cei doi aleși ai neamului au fost uniți sub semnul dragostei față de țară și față de poporul român.
Uniți și prin fatala și neînduplecata moarte, răpindu-i acum 130 de ani, adică în 1889, prin ei dispar doi din cei patru mari clasici ai literaturii române, poetul nostru național și cel mai de seamă povestitor român. Au lăsat ca moștenire poporului român o operă scrisă cu mare artă, contribuind la înălțarea și îmbogățirea limbii române.
Acești mari morți, deși au dispărut fizic, nu și spiritual, prin opera lor, ei vor trăi de-a pururi prin cei vii, mereu vor străluci pe cerul poeziei și al prozei românești.
Constantin E.Ungureanu
Azi 15 Ianuarie 2023,
ESTE ZIUA MARELUI POET ROMÂN,MIHAI EMINESCU !
Sarbatorim 173 de ani de la nasterea sa !
Dragii mei,
În aceasta seara, in timp ce scriam aici pe Blog, desi eram cu ochii pe monitor, vad in stanga mea deasupra patului meu, vad un norisor alb stralucitor, iar in mijlocul lui stateau la o masuta,vii in carne si oase, doi foarte buni Prieteni.
Acestia erau :
Aveau niste hartii pe masa si vorbeau unul cu altul, de parca s-ar fi sfatuit in privinta a ceva anume.
Stateau la acea masuta micuta,asa cum ar sta la o cafeluta sau la un ceai.
Totul a durat circa 5 secunde, după care au disparut.
Dragii mei, stim cu totii ca la 15 Ianuarie in fiecare an, sarbatorim pe marele si inegalabilul nostru Poet- MIHAI EMINESCU.
„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“. Aşa a fost numit de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850-1889), cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română.
Dragii mei,
Scriam în anul 2015, despre Marele nostru Poet ,Mihai Eminescu !
Deoarece, la 15 ianuarie al fiecărui an , sărbătorim nasterea marelui Poet
.Am reluat articolul din 15 ianuarie 2015 ,respectiv 2013, în care am scris despre cum l-am văzut si -am auzit pe marele poet, recitând câteva versuri din poezia Floare albastră.
Anul si data nasterii marelui Poet Mihai Eminescu, este încă controversată !
Iata si articolul de mai jos :
Dragii mei,
Ce minunat este când mă trezesc si să văd cu ochii închişi Tainele nevăzute de ochiul firesc.
Şi-n aceasta zi in zori, văd un Cer de ziuă , iar pe Cer, într-un costum negru şi cu o cravată albă cu un chip zâmbitor şi luminos, stă MIHAI EMINESCU ,exact aşa cum îl cunoastem cu toţii.
Aud un glas, care vrea să atragă atenţia asupra datei de naştere a poetului.
Citez :
"Născut la... (iar o forţă nevăzută, scrie în două paranteze aşa) :
(---------) , (----------) !
Iar un alt glas, adauga: Controversat !
- Dragii mei, ştim cu toţii că poetul, prozatorul şi jurnalistul MIHAI EMINESCU este născut la Botoşani în anul 1850 la 15 ianuarie.
Şi mai ştim că a plecat la DOMNUL în anul 1889 -15 iunie, în Bucuresti s-a întâmplat.
Să nu fie oare, aceste date reale ?
Vă las pe voi dragilor ca să vă documentaţi ,dar totodata , să nu uităm să mai citim din când în când din Poeziile minunate ale marelui poet, ale celui care a fost MIHAI EMINESCU, şi care va rămâne veşnic viu în inimile noastre.
Cu dragoste, Maria.
Noapte de Ianuarie 2013 !
Doar capul şi umerii îi vedeam în norul alb strălucitor, si care nor,era atât de aproape de pământ,cam la înălţimea unui plop mai înalt.
Şi-a murit iubirea noastră
Floare albastră, Floare albastră...!"
..................................................
FLOARE ALBASTRĂ !
de MIHAI EMINESCU
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !"
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !
ascultă Eminescu.Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncim întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu,
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră
Eminescu.
Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice.
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri,
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul
Nu ştiam ca dor mi-era de dânsul ,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa ţară -
Eminescu.
Acum am si eu pe lume parte:
Pot imbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si mi-esti parinte,
Acum nimeni nu ma poate minte.
Bine ai venit in casa noastra,
Neamule, tu floarea mea albastra
Eminescu
De cate ori iubito?
Dorinta
Venere si Madona
Craiasa din povesti
De ce nu-mi vii
Departe sunt de tine
Fat Frumos din tei
Floare albastra
Inger de paza
Iubind in taina
Luceafarul
O, ramai
Pe langa plopii fara sot
Sara pe deal
.Mihai Eminescu
Luceafărul
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
...
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
...
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:
- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
...
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.
- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
...
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
...
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:
- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
De la asasinare urmare unui complot-craciun.
RăspundețiȘtergere