PREDICĂ LA DUMINICA DEMONIZATULUI !

                   ..
                     

Duminica a 23-a după Rusalii – Vindecarea demonizatului din ţinutul Ghergesenilor – DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU – Pr.Dr. Bogdan-Aurel TELEANU

C U V Â N T

la Duminica a 23-a după Rusalii

Ap. Efeseni 2, 4-10; Ev. Lc. 8, 26-39

(Vindecarea demonizatului din ţinutul Ghergesenilor)

DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

“Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, zice Sf. Vasile cel Mare

DEMNITATEA UMANĂ, UN DREPT GARANTAT PRIN CREDINŢA ÎN DUMNEZEU. În mod paradoxal, Dumnezeu opreşte uciderea, dar osândeşte, în egală măsură, şi sminteala: “Nu se poate să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i-ar fi dacă cineva i-ar pune de gât o piatră de moară şi l-ar prăbuşi în mare – asemenea porcilor din Evanghelia ce s-a citit astăzi -, decât să smintească pe unul din aceştia mici”. (Luca 17, 1-2). Din episodul evanghelic al vindecării celor doi demonizaţi putem trage concluzia că, „omul aliat cu satana devine cel mai feroce animal pentru semenul său: îi distruge demintatea, îl mutilează sufleteşte, îl dezumanizează, îl robotizează. Ce mai rămâne din el!” (Nicolae PURCĂREA, Urlă haita…,  Fundaţia Sfinţii Închisorilor, 2012, p. 109.). Atunci când în sufletul omului se şterge orice urmă de relaţionare cu Dumnezeu, în acesta apare tendinţa diavolească şi smintitoare de ai constrângere a semenilor. Principalul factor generator de răutate în lume, diavolul, mobilizând sau imobilizând conştiinţa umană potrivit scopului urmărit, asigură perpetuarea răului în lume transformând oamenii în amplificatori sau animatori ai săi. Sărăcit spiritual, dar din ce în ce mai dependent material, omul se simte nevoit să facă compromisuri fundamentale, renunţând la demnitatea umană şi la respectul faţă de sine însuşi. Atunci când dorinţa omului de proprietate nu se limitează doar la lucruri, ci se exercită prin intimidare sau constrângere asupra altor persoane, sunt create premisele care facilitează instaurarea unor forme similare de constrângere a drepturilor şi libertăţilor umane similare celor din societăţile sclavagiste. Cauza acestei forme de sclavie contemporane o constituie posesivitatea acelor oameni care – asemenea uliilor ce atacă şi dezosează carcasele animalelor muribunde – abuzează de propria putere pentru a-i exploata pe cei mai slabi dintre semenii lor. De regulă, asemenea nedreptăţi reuşesc să stârnească deopotrivă atât mila, cât şi mânia lui Dumnezeu. Dar, în loc să prospere, cei care comit aceste nedreptăţi pot constata cum „peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu se poate da până şi cu copita; însă împotriva urgiei mâniei Lui nu se mai poate face nimic” , afirmă Părintele Serafim Bădilă referindu-se la necazurile care îl aduc pe om la Dumnezeu (Părintele Serafim Bădilă în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012,  p. 98).

RĂBDAREA CREŞTINULUI ÎN SUFERINŢĂ. Satana este cel care se războieşte cu Dumnezeu, iar nu Dumnezeu, Care îi fericeşte pe „făcătorii de pace”, se luptă cu satana! Ce sens are tot acest tărăboi? Ce ar avea de găştigat satana dintr-o astfel de provocare? Simpla îndrăzeală de a-L provoca pe Dumnezeu nu este altceva decât un mare bluf divolesc prin care satan – cel care ar vrea să deţină cheia secretelor la care să aspire oamenii – consideră că promovează în eşalionul superior Creaţiei lui Dumnezeu. De ce ar accepta Dumnezeu o asemenea confruntare din care pare că are de pierdut din start în virtutea lucrării comuniunii multe dintre sufletele oamenilor? Pentru că este conştient că oamenii, oricât de puţini ar fi ei, pot ieşi mai întăriţi dintr-însa! În acest sens, trebuie observat sfatul următor pe care părintele Arsenie Boca i l-a dat Aspaziei Oţel Petrescu: „Trebuie să înveţi cum se ţine o flacără în furtună” (Aspazia Oţel Petrescu în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, Editura Agnos, Sibiu, 2012, p. 53). Ce înseamnă acest sfat? Tocmai faptul de a avea curajul înfruntării cu demnitate a oricărei situaţii dificile în viaţă, conştienţi că nimic nu se pierde, ci totul se transformă în plan duhovnicesc. De aceea, din această perspectivă al duhului secretomaniei impuse de diavol, orice compromis pe care îl facem de dragul unor promisiuni deşarte cu speranţa uşurării greutăţilor vieţii noastre de multe ori atârnă mai greu în balanţa consecinţelor sale ulterioare. Dar, cum să anticipezi asemenea consecinţe când nu ai ochi decât după interesul imediat şi facil care te împiedică să gândeşti în profunzime. Lucru verificat pentru cei care nu au obinuinţa unei asemenea profunzimi care te ajută să deosebeşti duhurile, „cel ce vrea să scadă la crucea lui mai mult adaugă” (Ibidem, p. 60). Oare scopul vederii care ne ajută să deosebim duhurile, care se dobândeşte prin anevoioase încercări duhovniceşti, nu este tocmai purtarea cu demnitate a crucii comuniunii întru Hristos? Pentru a înţelege semnificaţia demnităţii umane, pe care diavolul caută să o ştirbească cu orice preţ, este suficient să îl punem în antiteză cu cel de păcătos. Păcătosul nu este altceva decât „gardianul” veros al „secretelor” diavolului pe care nimic nu-l enervează mai tare decât ignoranţa cu care un om demn îi desconsideră puterea câştigată prin dezvoltarea secretomaniei în scopul umbririi adevărului. Cum se explică ura diavolului faţă de omul virtuos? Pur şi simplu prin faptul că omul păcătos urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul! (*** Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 113: „Îmi amintesc cuvintele Patriarhului Nifon de dinainte de plecare: Neagule, ia aminte că omul păcătos urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul”). Ce îl face oare pe cel din urmă să aibă o atât de proastă reputaţie de care până şi el însuşi se jenează? Simplul fapt că nu poate face nimic bun! Ba, mai mult, „omul aliat cu satana devine cel mai feroce animal pentru semenul său: îi distruge demintatea, îl mutilează sufleteşte, îl dezumanizează, îl robotizează. Ce mai rămâne din el!” (Nicolae PURCĂREA, Urlă haita…,  p. 109).

INCRESTINAREA PRESUPUNE JERTFA DE SINE.  „Am început să înţeleg că însemni ceva, că poţi deveni ceva, că reprezinţi ceva în măsura în care tu, ca persoană, te dăruieşti, te jertfeşti…” (Părintele Serafim Bădilă în Părintele Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu, p. 19). „Înfrângerile înţelepţesc mai mult decât biruinţele, iar slava pământească nu foloseşte în ceasul Judecăţii” (*** Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 13). Acţionând în mod creator sau constructiv, conform voinţei luI Dumnezeu,iar nu după păcat, omul, pentru a realiza ceea ce s-a plăsmuit în adâncul sufletului său, se exteriorizează. Creând, se creează pe sine; schimbând lumea, se schimbă pe sine; încreştinând pe alţii, se încreştinează pe sine. În acest sens, filozoful german Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condiţiile lumii (Hannah ARENDT, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 104), este cel care stabileşte sau, mai bine zis, creează condiţiile în care vieţuieşte, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) şi producătorul de lucruri (the producer of things)” (Ibidem, p. 141).  Din punct de vedere social, capacitatea creatoare a omului determină, de fapt, diferenţa dintre animal laborans şi homo faber: „Spre deosebire de animal laborans, a cărui viaţă socială este similară celei de turmă, fiind incapabil să edifice şi să locuiască în sfera publică şi mundană, homo faber este capabil, în cel mai înalt grad, să aibă propria sa sferă publică, chiar dacă nu este politică, în sensul deplin al cuvântului” (Ibidem, p. 115). Această diferenţă este determinată de recunoaşterea demnităţii umane a lui homo faber. Cu alte cuvinte, afirmarea publică a lui homo faber, care depinde de recunoaşterea valorii acţiunilor sale şi a rezultatului acestora din partea altor oameni, conferă, la rândul ei, demnitate umană: „Valoarea există doar luând în considerare sfera publică, unde lucrurile apar ca marfă; valoare unui obiect nu este conferită atât de muncă, operă, capital, profit sau material, cât mai ales – dacă nu chiar în mod exclusiv – de faptul că aceasta apare în sfera publică pentru a fi evaluată, cerută sau refuzată. Valoarea este calitatea pe care un lucru nu o poate obţine în mod privat, ci poate fi dobândită doar din momentul în care apare în public” (Ibidem, p. 118).

Pr. Dr. Bogdan-Aurel TELEANU, Biserica Sf. Pantelimon