Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii
( Despre iubirea vrăjmaşilor )
Versiune fara diacritice | Predici la duminici
Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei
5, 44)
Iubiţi credincioşi,
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din
lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este
iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci
se cuprind toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta
este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu
va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfîntul Ioan
Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar
pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe
fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum
poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).
Aşadar, Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim
pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea
de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume,
(Luca 10, 36-37), şi nu avem dreptul să urîm pe nimeni, căci toţi sînt
zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate va zice
cineva că Sfînta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum
spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, şi
asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei
şi mi s-au făcut duşmani (Psalm 138, 21-22).
Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor
dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia
nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît
(Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: "Aceştia nu sînt oameni? Cum
putem să-i urîm?" La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul
părinte Efrem Sirul, zicînd: "Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini, lupi
şi antihrişti". Iar Domnul zice: Nu daţi cele sfinte cîinilor. Şi
Sfîntul Ioan Evanghelistul zice: "Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi
deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui
împreună cu dînşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga,
nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să
ne împărătăşim" (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamţ,
1823, p. 156).
Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem
iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are
iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe
Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a
Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a
Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat,
ereticii şi sectanţii sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai
nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i
îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne
îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci cînd ei nu sînt
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că precum decît
toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa decît toate păcatele
cel mai greu este ura de frate.
Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura
Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu
adevărat această poruncă desăvîrşeşte toate poruncile Legii vechi, căci
nici un dătător de lege mai înainte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos,
nu a putut a se înălţa cu înţelegerea pînă la atîta desăvîrşire, de a
învăţa şi a legiui cu hotărîre iubirea de vrăjmaşi. Numai această
poruncă dacă s-ar sîrgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pămînt,
ar aduce mare linişte, pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă,
cînd aceasta lipseşte dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele,
toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe pămînt.
Dar poate va zice cineva, că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit
este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu
este greu şi cu neputinţă, ci este uşoară şi mîntuitoare de suflete. Să
ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară
(Matei 11, 29-30). Iar Sfîntul Efrem Sirul zice despre iubirea
vrăjmaşilor: "Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui
greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă
păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).
Iubiţi credincioşi,
Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De
aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rînduieşte niciodată porunci mai
presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adîncul
neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sînt prea de nevoie spre
mîntuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se
coboară cu dragoste şi cu milă pînă la slaba noastră pricepere şi zice: Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor (Luca 6, 31).
O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu,
fără de margini! Că zice: "Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te
îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce
doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău,
vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărît de altul,
ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de
altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit
de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi
tu asemenea aproapelui tău".
Sfîntul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului
(Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul
întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decît
toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.
Acest lucru îl arată cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicînd: Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el
(I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că sîntem în Dumnezeu şi
că dragostea Lui petrece în noi, cînd vom vedea că inima noastră
pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru
toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi
amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem
sigur că nu sîntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!
Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de
dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le
are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui
(I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această
învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de
azi, în care Mîntuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci
căutînd noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de
sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa,
dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămîne pururea între noi.
Deci, preadreaptă, preasfîntă şi preaînaltă este porunca iubirii de
vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit,
acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puţin dragostea
de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul
urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor patimi
grele, iar roadele Duhului Sfînt, care sînt dragostea, pacea, bucuria,
îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfîntul Apostol
Pavel, nu au loc în sufletele noastre.
Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: De iubiţi pe cei ce
vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi
iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire
puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut
celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi
păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi
pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic
nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).
Cît de mare adevăr şi cîtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci
dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce
plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu
priveşte răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci
este un schimb vremelnic cu scopul de a cîştiga în veacul de acum, cele
ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca
să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau
milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el,
atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci
mintea mea nu priveşte spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am
făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul viitor.
Atunci, după cuvîntul Domnului, plata voastră multă este în ceruri
(Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea
noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în
veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfînta
Scriptură: Eu am zis: dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).
Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu
totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei
lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în
veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu
(I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei
nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei
răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit de cîtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce
vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se
vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi
pe vrăjmaşii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche
şi cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvîrşită
dragoste a iubirii de vrăjmaşi?
La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii
Scripturi şi vom arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfîntă
poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atît în Legea Veche cît şi în cea Nouă.
Mai întîi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care,
încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sîrguit a împlini
cu fapta aceasta sfîntă şi dumnezeiască poruncă.
Cine a citit în Sfînta Scriptură, ştie cîtă ură avea regele Saul
asupra lui David şi cîtă vreme l-a prigonit şi căuta în tot chipul să-l
piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său: Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine şi moarte
(I Regi 20, 3), prin aceasta arătînd cît de aprig era prigonit de Saul,
spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul cînd i-a
căzut în mîini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în
peşteră şi David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de
viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).
Şi a doua oară, cînd împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale
noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi
iarăşi nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare
atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, cînd împăratul Saul a
fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cînta din
harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).
Iar în Legea Harului cel dintîi care a îndeplinit cu lucrul şi cu
cuvîntul această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos,
Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întîi a
îndeplinit-o cu lucrul. Atunci cînd era pe cruce, S-a rugat Părintelui
Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!
(Luca 23, 34). La fel şi Sfîntul Apostol şi arhidiacon Ştefan, uşa
mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecîndu-şi
genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl
ucideau cu pietre, zicînd: Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit
(Fapte 7, 59-60). La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind
ocărîţi, mîngîiau pe vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această
mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de
martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în
veacul de acum au purtat în mintea şi în inima lor, dragostea de
Dumnezeu şi de aproapele.
Iubiţi credincioşi,
În încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfîntă şi
adevărată prin care puteţi înţelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu
în inima sa, nu numai că iubeşte pe vrăjmaşii săi, ci la nevoie, îşi
pune sufletul său pentru aproapele său, asemănîndu-se cu Mîntuitorul
Care Şi-a pus sufletul Său, răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni
4, 4; Ioan 1, 29).
Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un
călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu
numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate
ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de
blîndeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.
Acest călugăr minunat avea un cuvînt de taină şi spunea la mulţi:
"Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau:
"Părinte, din Capadochia nu a ieşit niciodată vreun împărat". El însă le
spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.
Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se
chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungînd la Oasis, păgînii au
omorît mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul
Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopole, pe monahul
Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrîni
şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor
care îl legaseră: "Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea
pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul
din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să
se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea
lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decît opt monezi de argint.
Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a
zis: "Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit, sau noi
mergem mai departe cu cei robiţi". Oamenii văzînd aceasta, au început a
plînge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.
Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are
să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: "Luaţi aceste monezi
de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi
sînt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi
drumul acestor călugări, bătrîni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici
un folos".
Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint şi pe
monahul Leon cel tînăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrîni şi
bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit
foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputînd merge după ei. Ei
văzînd că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfîntul
monah, şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.
La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decît aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).
De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini, cuvintele
monahului Leon, care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Şi
într-adevăr, a ajuns împărat, punîndu-şi sufletul său pentru prietenii
săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să
iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.
Oare cîţi dintre noi avem atîta dragoste să iertăm din inimă pe cei
ce ne urăsc şi ne fac rău? Cîţi dintre credincioşii noştri se mai
jertfesc astăzi pentru mîntuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul
oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se
întîlnesc peste tot certuri în familie, neînţelegeri între părinţi şi
copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie, invidie şi
neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate,
vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe
fraţii şi vrăjmaşii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care
zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", dacă noi nu ne cerem iertare nici de
la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu iertăm pe cei ce ne fac rău?
Cînd spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă greşelile
noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", singuri ne cerem
osîndă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii
cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri dacă vrem să ne
mîntuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne
răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm cînd sîntem defăimaţi şi
osîndiţi pe nedrept, că numai aşa ne putem smeri mai mult şi vom reuşi
să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mîntuitorul nu primeşte nici
rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfîntul Altar, nici postul şi
milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în ură şi
duşmănie.
Fericiţi sînt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au
nici un duşman, afară de diavolul! Fericiţi sînt creştinii ce trăiesc în
desăvîrşită dragoste unii cu alţii!
Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos
pe toţi şi să ne învrednicească Împărăţiei Cereşti, care este împărăţia
iubirii veşnice. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu