În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau
părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le-a dat
Dumnezeu acest binecuvântat rod, pe care l-au numit Simeon şi, după
obiceiul creştinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creştea
pruncul, nu atât întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi
în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei
simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze
înţelepciunea veacului acestuia.
Când era de treisprezece ani, urmând să fie păstor al oilor
cuvântătoare, păzea oile necuvântătoare ale tatălui său. Prin aceasta el
s-a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria
oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, când
oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică.
Intrând cu părinţii săi într-o zi de duminică, lua aminte la cântare şi
la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind
Sfânta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blânzi şi pe cei
curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrân care stătea aproape:
"Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?". Iar acesta, fiind povăţuit de
Duhul lui Dumnezeu, şi-a deschis gura şi multe ceasuri l-a învăţat,
arătându-i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care
duce spre desăvârşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămânţa
cea bună în pământ bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea
râvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea
cea strâmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi-a pus în minte ca îndată
să lase toate şi să caute pe Cel pe care l-a dorit.
Închinându-se acelui cinstit bătrân şi mulţumindu-i pentru folositoarea
lui învăţătură, i-a zis: "Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de
lucruri bune şi povăţuitorul mântuirii mele !". Apoi a ieşit repede şi
nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru
rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pământ în chipul
crucii, făcând rugăciune cu plângere către Dumnezeu, ca să-i arate calea
spre mântuire. Astfel, zăcând mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o
vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a auzit un glas,
zicându-i: "Sapă mai adânc". Şi a săpat mai adânc. Iar când a încetat
din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas
poruncindu-i să sape tot mai adânc, şi aşa se ostenea săpând. Dar şi a
treia oară, când încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la
osteneală. Apoi i-a zis: "Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti
să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic
nu vei putea spori"! Această vedenie s-a săvârşit cu dânsul când a pus o
asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se
vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.
După vedeniile acestea, sculându-se, s-a dus la o mănăstire ce era în
ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzând la pământ, zăcea
înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdând 7 zile. În ziua a
8-a, ieşind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se
numeşte, dacă n-a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mânia stăpânilor
săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i-a zis cu lacrimi:
"Părinte, nu sunt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci
caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osârdia. Deci, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul, şi-mi porunceşte să intru în mănăstire şi să slujesc la
toţi!".
Atunci egumenul, mai înainte văzând în el dumnezeiasca chemare, l-a
luat de mână şi l-a dus în mănăstire, zicând fraţilor: "Învăţaţi-l pe el
obiceiul, pravila călugărească şi rânduielile noastre". Astfel, fiind
primit în mănăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi
Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s-a călugărit, având 18
ani de la naştere, şi s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind
strâmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atâta înălţime
duhovnicească, încât pe toţi călugării de acolo i-a întrecut; căci
fraţii mâncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el
toată săptămâna o trecea nemâncând. Părinţii lui l-au căutat
pretutindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat
şi mult plângând pentru dânsul atât se mâhneau, încât tatăl său a murit
din acea întristare. Însă el, aflând tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a
aruncat din tinereţe.
Petrecând fericitul în acea lavră, a mers odată la fântâna să scoată
apă şi, luând de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de
finic, şi-a înfăşurat cu dânsa tot trupul său gol de la coapse până la
grumaz, încât îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul
său din cauza rănilor, căci se rosese carnea până la oase, şi era
cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: "De
unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul
greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar
când umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de
viermi".
Auzind acestea egumenul s-a mâhnit şi, înţelegând că sunt adevărate
cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: "Spune-mi, fiule, de unde
iese mirosul acesta greu?" Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristându-se
egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haină de pe el. Şi era
haina lui de păr însângerată, iar funia de finic se îngropase adânc în
carnea trupului său.
Văzând egumenul acestea, s-a spăimântat şi toţi care erau acolo cu mare
osteneală au putut să scoată de pe dânsul aceea. Iar el, răbdând
vitejeşte, zicea: "Lăsaţi-mă pe mine ca pe un câine împuţit, că sunt
vrednic de aceasta, pentru păcatele mele." Iar egumenul i-a zis: "Ai
optsprezece ani, deci care sunt păcatele tale?" ŞiSimeon răspunse:
"Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m-am zămislit şi în
păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6)." Auzind egumenul acestea, s-a
minunat de socoteală lui, că fiind tânărul neînvăţat, avea o astfel de
frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa că să nu-şi facă o chinuire ca
aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de
putere. Destul este ucenicului să fie că dascălul său." Şi abia în multe
zile a putut să se tămăduiască de acele răni.
După tămăduire, văzând egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai
înainte, obosindu-şi trupul, i-a poruncit să iasă din mănăstire, că nu
cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrând să-i urmeze pilda, să-şi fie
singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi
prin munţi. Apoi, aflând o fântână fără apă în care petreceau jivine şi
fiare necurate, s-a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a
văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumânări
înconjurând mănăstirea şi întrebând: "Unde este robul lui Dumnezeu,
Simeon? Arătaţi-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom
arde pe voi cu întreaga mănăstire, pentru că acela este mai mare decât
voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pământ!"
Deşteptându-se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie
înfricoşată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon.
Apoi a trimis să-l caute pretutindeni şi aflând pe nişte păstori păscând
oile, i-a întrebat despre el. Şi, înştiinţându-se de la dânşii că este
în acea fântână pustie, a mers cu sârguinţă acolo şi a strigat: "Aici
eşti, robule al lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: "Lăsaţi-mă pe mine,
sfinţilor părinţi, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru
că am mâniat pe Dumnezeu!" Iar ei, nevrând, l-au tras afară din
fântânăşi l-au adus în mănăstire, unde s-a nevoit fericitul câtăva
vreme. După aceea, ieşind în taină din mănăstire, umbla prin munţi şi
prin pustie. Apoi, povăţuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un
munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o
chilie mică săpată în piatră, în care, închizându-se, s-a nevoit trei
ani. După aceasta, aducându-şi aminte de Moise şi de Ilie, care au
postit patruzeci de zile, a gândit să se ispitească pe sine cu un post
ca acela.
Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, având
putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici,
ajungând şi la dânsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i
astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsându-i înăuntru
nimic de mâncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicându-i: "Nu se
cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că
aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat." Atunci i-a zis cuviosul:
"Pune-mi dar, părinte, pâine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust
şi să-mi întăresc puţin trupul cu hrană." Deci a făcut Vassos aşa,
punându-i pâine şi apă înăuntru, şi, astupând uşa cu pietre, s-a dus în
calea sa. Apoi trecând acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul
şi, dând la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l-a găsit pe
Simeon la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea era întreagă, asemenea
şi apa, precum le pusese, nici măcar atingându-se de dânsele acest
postitor. Deci, luând Vassos un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura,
împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon
hrană uşoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrânare spunea Vassos
multora, spre folosul lor.
În acea strâmtă chilie de piatră petrecând Simeon trei ani, s-a suit
într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat
un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi-a ferecat
piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna
căutând cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de
ceruri. Auzind despre dânsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii
Antiohiei, a mers şi, văzându-l aşa ferecat, a zis: "Poate omul şi fără
de obezi să se stăpânească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu
înţelegerea să se lege pe sine la un loc." Auzind aceasta, cuviosul
Simeon s-a folosit şi, scoţându-şi obezile, s-a legat pe sine cu voia
liberă, surpând gândurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra
înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus
Hristos.
Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi,
nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai
îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la
dânsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau
acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli
munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau,
unul tămăduire, altul mângâiere, altul folos, întorcându-se cu bucurie
la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa,
când tămăduia pe cineva: "Preamăreşte pe Dumnezeu care te-a tămăduit şi
nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ţi
fie ţie ceva mai rău." Şi puteai să vezi la dânsul, adunându-se ca
râurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni
şi perşi, armeni şi iberici, işpani, britani şi italieni. Aşa preamărea
Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atâta mulţime de
popoare se adună şi toţi căutau să se atingă de el, cerând
binecuvântare.
Supărându-se fericitul de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, a aflat
un alt chip de scăpare din gâlcevile omeneşti. A socotit să-şi zidească
un stâlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dânsul să nu
poată; deci a zidit stâlpul şi pe el o chiliuţă strâmtă de doi coţi,
unde, suindu-se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel,
întâiul stâlpnic. Şi era acel stâlp de şase coţi înălţime. Stând pe
dânsul câţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, având înălţimea de 12
coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i-au ridicat înălţimea
stâlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca
pe nişte trepte prin feluriţi stâlpi, multe suferind pe ei, udându-se de
ploaie, arzându-se de zăduf şi îngheţând de frig. Mâncarea lui era
linte muiată şi apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii şi două
îngrădiri de piatră lângă stâlp.
Aşa vieţuind sfântul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat
de străina lui nevoinţă, că până atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca
aceea, adică să stea pe stâlp. Deci, vrând ei să ispitească duhul ce era
într-însul, au trimis un sol, zicând: "Pentru ce nu mergi pe calea
Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stâlp şi
urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!" Au mai învăţat Părinţii
pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se
pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stâlp. Iar de ar asculta şi
de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru
că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de
el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi
făcut.
Deci, ajungând trimişii şi spunându-i cele hotărâte de soborul
sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe
scară, vrând să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: "Nu te pogorî,
sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul
tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător până la
sfârşit". A mers la dânsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost
după Sfântul Meletie, şi văzând o viaţă ca aceea s-a minunat şi, multe
vorbind cu dânsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi
s-au împărtăşit amândoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s-a întors
patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se
împotriva nevăzutului vrăjmaş.
Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s-a prefăcut în înger luminos şi
s-a arătat sfântului aproape de stâlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi
cum s-ar fi pogorât din cer, şi îi zicea: "Ascultă, Simeoane, Dumnezeul
cerului şi al pământului m-a trimis la tine, precum mă vezi cu careta
şi cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic eşti de o cinste
ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca
să-ţi mănânci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei
din mâna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi
pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi
arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te
vadă".
Acestea şi altele asemenea lor zicând diavolul, n-a cunoscut sfântul
înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicând: "Doamne, pe mine, păcătosul,
voieşti să mă iei la cer?", a mişcat piciorul drept să păşească în
caretă de foc. Apoi, întinzând şi mâna dreaptă, s-a însemnat cu Sfânta
Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s-a stins,
spulberându-se ca praful de vânt. Cunoscând Simeon diavoleasca
înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în caretă
lui greu l-a pedepsit, stând numai în piciorul acela un an întreg.
Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu
o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi
cu viermi pe stâlp spre pământ. Iar el, ca un alt Iov răbdând, punea
viermii pe rană, zicând: "Mâncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!"
În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind
multe despre Sfântul Simeon, a venit la dânsul şi vorbind împreună, mult
s-au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzând un vierme căzând pe
pământ, l-a luat în mâna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui
cuviosul, zicând: "Pentru ce au luat cinstitele tale mâini puturosul
vierme ce a căzut din putredul meu trup?" Iar Vasilic, deschizându-şi
mina, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: "Nu este acesta
vierme, ci mărgăritar". Şi i-a grăit cuviosul: "După credinţa ta s-a
făcut ţie"... Şi aşa saracinul, luând binecuvântare, s-a dus la locul
său.
După mulţi ani maica lui, Marta, aflând despre dânsul, a venit să-l
vadă şi plângea mult lângă uşă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu
dânsa, ci i-a trimis răspuns, zicând: "Să nu mă superi, maica mea, acum
că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!" Iar ea avea mai mult
dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dânsa iarăşi, rugând-o să aştepte
puţin în tăcere. Ea, culcându-se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi-a dat
Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscând sfântul sfârşitul ei, a poruncit
să o aducă înaintea stâlpului şi, văzând-o, s-a rugat pentru dânsa cu
lacrimi. Rugându-se el, sfântul ei trup se lumina şi-i strălucea faţa,
şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudând pe Dumnezeu, şi o îngropară
înaintea stâlpului său. Şi când făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două
ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii
stâlpul sfântului şi i-au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe
care a stat cuviosul până la fericitul său sfârşit.
Locul acela unde Cuviosul Simeon şi-a rânduit minunata sa viaţă nu avea
apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mâhnire
aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzând cuviosul strâmtorarea
ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu
stăruinţă să le dea apă, precum oarecând lui Israil celui însetat în
pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pământul şi
a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit că o
peşteră mai presus de nădejde, având multă apă. Poruncind sfântul să
sape mai mult în locul acela că de şapte coţi, îndată a început a ieşi
apă îndestulătoare.
Oarecând, a fost adusă la sfântul o femeie care, însetând noaptea, a
băut împreună cu apă un şarpe mic şi acela a crescut în pântecele ei şi
s-a făcut mare. Şi era chipul acelei femei că iarba de verde şi mulţi
ani doftorii au purtat grijă de dânsa, dar n-au putut s-o tămăduiască.
Iar fericitul a zis: "Daţi-i să bea din apa locului acesta". Deci, bând
ea, a ieşit dintr-însa un şarpe mare şi, târându-se pe dinaintea
stâlpului, îndată a crăpat.
În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru
rugăciune şi fiind arşiţă, s-au abătut din cale la umbra unui copac să
se odihnească puţin. Şezând acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o
cerboaică îngreuiată şi strigară spre dânsa, zicând: "Cu rugăciunile
Sfântului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin". Şi a stat cerboaica
în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfântului se făceau blânde
şi ascultătoare. Iar ei, prinzind-o, au ucis-o şi, luându-i pielea,
şi-au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mâncat, îndată,
pedepsindu-se de mânia lui Dumnezeu, şi-au pierdut glasul omenesc şi ca
nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergând, au mers la Sfântul
Simeon, ducând cu dânşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi
au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să-i tămăduiască şi să
vorbească omeneşte. Iar pielea cerboaicei aceleia au spânzurat-o lângă
stâlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.
În muntele acela, în care sfântul îşi ducea viaţa, se încuibase un
balaur înfricoşat, nu prea departe de stâlp, pentru care nici iarbă nu
creştea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept
un lemn ca de un cot şi i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din
zile s-a târât la stâlpul cuviosului şi, zăcând înaintea uşii ogrăzii,
cu totul se gârbovea, plecându-şi capul ca şi cum s-ar smeri şi milă
cerând de la Sfântul Simeon. Deci, căutând sfântul spre dânsul, îndată a
căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile,
zăcând înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau,
nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus la culcuşul
său, în văzul tuturor, mirându-se de minunea aceea prea mare.
În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigând pe
oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul
acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur.
Mergând lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia
pământ din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducându-se împrejurul
locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească.
Ascultând mulţimea pe sfântul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzând
că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute şi au aflat-o moartă,
zăcând pe pământul acela presărat cu ţarină din ograda cuviosului, şi
toţi au preamărit pe Dumnezeu.
Încă o altă fiară cuvântătoare, mai cumplită decât cea dintâi, s-a
arătat în acele părţi. Un oarecare tâlhar din Antiohia, Ionatan cu
numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind
tâlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deşi mulţi îi
pândeau calea, pentru că era puternic. Iar când s-a pornit toată
Antiohia şi a trimis ostaşi să-l prindă, el, neputând să se ascundă de
dânşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce-l urmărea, a alergat în ograda
Cuviosului Simeon, şi apucându-se de stâlp ca desfrânata de picioarele
lui Hristos, plângea cu amar. Deci a strigat sfântul către dânsul de
sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" El a zis: "Eu sunt
Ionatan tâlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de
păcatele mele!" Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostaşii ce-l
izgoneau, strigând către Cuviosul: "Dă-ne, părinte, pe acest tâlhar, că
iată şi fiarele din cetate sunt gata să-l mănânce!" Le-a răspuns
fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care
voieşte pocăinţa lui l-a povăţuit. De veţi putea intra înăuntru,
apucaţi-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a
trimis la mine".
Auzind ostaşii acestea şi neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică
cuvânt împotrivă, s-au întors cu frică şi au spus toate acestea în
Antiohia. Iar tâlharul a stat şapte zile lângă stâlp, căzând cu
rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi plângând cu amar,
încât şi cei ce erau acolo se umileau văzând pocăinţa lui. După şapte
zile a strigat către sfânt: "Părinte, îmi porunceşti să mă duc?" Iar
părintele i-a zis: "Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale
cele rele?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea".
Vorbind aşa cu dânsul, şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii
Sfântului Simeon, vrând să îngroape pe tâlhar lângă ogradă, mai marii
oştilor veniră de la Antiohia după el şi începură a striga: "Dă-ne nouă,
părinte, pe vrăjmaşul nostru, pentru care toată cetatea s-a
cutremurat!" A răspuns Cuviosul: "Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela
cu mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat la Sine curăţit prin
pocăinţă, deci nu mă mai supăraţi pe mine!" Auzind acestea acei
dregători şi văzând pe tâlhar adormit, s-au înspăimântat şi au lăudat pe
Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului. Şi întorcându-se, au spus
în cetate cele ce au auzit şi au văzut de la Cuviosul.
Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că preacuviosul părintele nostru
Simeon, stând pe stâlp ca o făclie în sfeşnic, lumină lumii s-a arătat,
luminând neamurile păgâne întunecate cu idoleasca închinare şi
povăţuindu-le la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar
al lui Dumnezeu aşa lucrând întru dânsul, deşi stătea la un loc, pe
mulţi la credinţă i-a adus, ca şi cum cineva ar străbate lumea învăţând
şi propovăduind. Căci razele îmbunătăţitei sale vieţi şi ale învăţăturii
celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriţi,
perşi şi armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pilcuri,
câte două şi trei sute; ba uneori şi câte o mie, care se lepădau cu
lacrimi de rătăcirea părinţilor lor, iar pe idolii pe care de mulţi ani
îi cinsteau şi se închinau lor, îi aduceau lângă stâlp, îi sfărâmau şi
cu picioarele îi călcau, primind Legea creştină. Apoi, învrednicindu-se
de dumnezeieştile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminaţi cu
lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii.
Un oarecare Filarh, mai mare peste ostaşi, având o rudă bolnavă, a
rugat pe Sfântul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfântul, poruncind să-l
aducă înaintea stâlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credinţa cea
rea a părinţilor săi. Iar acela a zis: "Mă lepăd". Iarăşi l-a întrebat
Sfântul: "Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh?" Iar el a
mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis
Sfântul: "Scoală-te". Şi îndată tânărul s-a sculat sănătos, ca şi cum
niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încredinţarea sănătăţii lui, a
poruncit fericitul tânărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh,
fiind mare cu trupul, şi să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a şi
făcut, luându-l în spate ca pe un snop. Văzând această minune toţi, au
dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.
Cuviosul avea şi darul proorociei, pentru că a proorocit seceta,
foametea şi moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a
spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, şi toate
proorocirile lui s-au împlinit. Oarecând a văzut în vedenie două toiege
pogorându-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus.
Această vedenie a spus-o celor care erau lângă dânsul, proorocind că
perşii şi sciţii se vor scula cu război împotriva stăpânirii greceşti şi
romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi şi cu neîncetată rugăciune
făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Şi întoarcă mânia cea dreaptă şi să nu
trimită pedeapsa aceea asupra creştinilor. Rugându-se lui Dumnezeu,
toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit.
Căci începând a se certa perşii între ei, singuri de voia lor au încetat
luptele.
S-a spus oarecând Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tânăr a
dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfântul a
trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţându-l şi înfricoşându-l cu
mânia lui Dumnezeu, netemându-se de puterea împărătească. Citind-o
împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica
înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica
l-a alungat din dregătorie, trimiţând rugăminte Cuviosului să facă
pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu. Soţia aceluiaşi împărat,
Evdochia, după moartea soţului ei căzând în eresul lui Eutihie, Cuviosul
a sfătuit-o prin scrisori şi, după patru ani, a întors-o la credinţa
ortodoxă. După întoarcerea ei, alţi patru ani trăind în pocăinţă, s-a
învrednicit de fericitul sfârşit în Ierusalim şi a fost îngropată în
biserica Sfântului întâiului mucenic Ştefan, zidită de dânsa. După
Teodosie cel Tânăr, luând împărăţia Marchian, adeseori cerceta pe
Cuviosul Simeon în taină şi mult se folosea de dânsul.
Împărăteasa perşilor, auzind de minunata sfinţenie a Cuviosului Simeon,
a trimis la dânsul, cerând binecuvântare, şi a luat untdelemn
binecuvântat de dânsul, pe care îl avea ca un mare dar şi-l păzea cu
cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la
dânsul, cerând rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se
numi mamă de copii. Şi s-a făcut aşa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea
ei şi a născut un fiu, pe care, luându-l, a pornit pe cale la Cuviosul.
Dar auzind că nu este cu putinţă femeilor să meargă la Cuviosul, căci
nici pre mama să nu a lăsat-o să vină la dânsul, a trimis pe fiul ei
prin mâinile slugilor sale pentru binecuvântare, zicând: "Acesta este,
părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvintează rodul
acesta!"
Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse ? Că precum întrec
puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de
toate - zice Teodorit - mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua
stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întâmplat oarecând că erau
luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi
până ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfântul era văzut de toţi multă
vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că
uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni,
aducând rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a
spus: "Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea
neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am
slăbit, neputând mai mult să privesc la înălţimea stâlpului, şi am
încetat a număra. Însă Sfântul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece
primea hrană o dată pe săptămână şi aceea foarte puţină şi uşoară, se
făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.
Din multă stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită
şi mult sânge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el
de la gândirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel
de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecând s-o arate pentru nişte
pricini ca acestea : Un preot din Arabia, om bun şi însuflat de
Dumnezeu, a venit la dânsul, zicând: "Te întreb pe tine, prin singur
adevărul care trage la sine neamul omenesc, să-mi spui mie: eşti om, sau
o fire fără de trup ?" I-a răspuns Cuviosul: "Pentru ce mă întrebi pe
mine de acestea ?" Iar el a zis: "Am auzit despre tine că nici nu
mănânci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sunt fireşti omului şi
nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură şi fără somn." Deci a
poruncit Cuviosul să se urce preotul la dânsul pe stâlp, şi l-a lăsat să
pipăie şi să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care
văzând-o preotul şi auzind de hrana lui foarte puţină, căci mânca o dată
pe săptămână, s-a minunat de răbdarea şi de nevoinţa Sfântului. După
atâta nevoinţă, după atâtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era
aşa de blând şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic
decât toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvânt de
dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la
sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dânsul căutare în faţă şi
toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfânta podoabă a feţei lui
şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui
era plină de darul Sfântului Duh. Având darul înţelepciunii, în toate
zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin râul învăţăturilor şi
mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pământeşti şi
ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mănăstiri,
alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lângă dânsul. Rânduiala
cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel:
noaptea toată şi ziua, până la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune;
după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întâmplau acolo; apoi
ascultă nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dânsul şi pe
bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblânzea certurile şi
pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunând soarele, iar se întorcea
la rugăciune. Având atâtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea
bisericească, risipind necredinţa păgânilor, biruind hulele evreilor şi
pierzând învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe
toate stăpânirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi
folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi
îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţând mult pe toţi
pentru folosul sufletesc.
Aşa ducându-şi minunata viaţă, care era cu greutate de purtat firii
omeneşti, s-a apropiat de sfârşitul său, având de la naştere mai mult de
o sută de ani - precum scriu cei vrednici de credinţă despre Sfântul
Simeon Stâlpnicul cel desăvârşit întru bunătăţi, înger pământesc şi om
ceresc. Pentru fericitul său sfârşit aşa scrie Antonie, ucenicul lui: "A
fost - zicea el - într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, când
aşteptam de la dânsul obişnuită învăţătură şi binecuvântare, dar n-a mai
privit de pe stâlp spre noi. Asemenea şi sâmbăta şi Duminică a încetat a
ne da, după obicei, părintescul său cuvânt. Deci eu m-am înfricoşat şi
m-am suit pe stâlp şi iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la
rugăciune, şi mâinile strânse la piept. Părându-mi-se că face
rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergând înaintea lui, am zis: "Părinte,
binecuvântează-ne, că iată poporul de trei zile şi trei nopţi stă
aproape, aşteptând binecuvântare de la tine." Iar el nu mi-a răspuns. Şi
iarăşi am zis către dânsul: "Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului
tău, care este în ascultare ? Oare te-am scârbit cu ceva ? Întinde-mi
acum mâna ta să o sărut" şi nu mi-a răspuns. Apoi, stând înaintea lui ca
o jumătate de ceas, m-am îndoit şi gândeam: "Oare nu cumva s-a dus la
Domnul?" Am plecat şi nu era suflare, fără numai mult miros ieşea din
trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscând că
s-a odihnit întru Domnul, m-am temut şi am plâns cu amar.
Deci, apropiindu-mă de dânsul, l-am aşezat şi i-am învelit moaştele şi
i-am sărutat ochii, barba, gura şi mâinile lui, zicând: "Cui mă laşi pe
mine, părinte ? Unde voi auzi învăţăturile tale cele dulci ? Unde mă voi
sătura de îngereştile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine
popoarelor care aşteaptă binecuvântarea ta ? Ce voi zice bolnavilor când
vor veni aici să ceară tămăduiri ? Şi cine nu va plânge văzând stâlpul
tău gol, nevăzându-te pe tine, luminătorul nostru ? Şi când mulţi vor
veni de departe, căutându-te pe tine, şi nu te vor afla, oare nu se vor
tângui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineaţă de mă voi duce în dreapta
sau în stânga, nu te voi afla.
Deci, plângând eu aşa peste dânsul, din amărăciunea sufletului am
adormit şi mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicându-mi: "Nu voi lăsa
stâlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvântat! Deci pogoară-te
tu şi dă binecuvântare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit
precum Domnul a voit şi să nu le spui lor, ca să nu fie gâlceava, ci să
trimiţi degrab în Antiohia, spunându-le pentru mine. Iar ţie ţi se cade
să slujeşti la acest loc şi-ţi va răsplăti ţie Domnul după osteneala
ta!"
<P=Apoi m-am deşteptat din somn şi, tremurând, am zis: "Nu mă uita
pe mine, părinte, întru sfânta odihna ta!" Şi am căzut la picioarele lui
şi am sărutat sfinţii lui paşi şi, luând mina lui, am pus-o pe ochii
mei, zicând: "Binecuvântează-mă, părinte!" Şi iarăşi am plâns foarte.
Apoi, sculându-mă, m-am şters de lacrimi ca să nu înţeleagă cineva
lucrul, m-am coborât şi am trimis în taină un frate credincios în
Antiohia la patriarhul Martirie, spunându-i despre mutarea Cuviosului.
Şi a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea şi Ardaborie
eparhul, cu ostaşii săi şi mulţime de popor, nu numai din Antiohia, ci
din toate cetăţile şi satele dimprejur şi de prin mănăstiri, călugări cu
lumânări şi cu tămâieri; şi din saracini s-au adunat multă mulţime
degrabă ca râurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas
pretutindeni, purtându-se ca de un duh.
Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stâlp şi, luând cinstitele
moaşte le-au coborât jos şi le-au pus lângă stâlp, plângând tot poporul.
Încă şi mulţimea păsărilor, precum se vedea de către toţi, zburând
împrejurul stâlpului, strigau, ca şi cum ar plânge pentru sfârşitul unui
luminător ca acesta al lumii; iar glasul plângerii a tot poporul se
revărsa la şapte stadii şi cele dimprejurul locului aceluia, munţii,
câmpiile şi copacii, se vedea că se întristează şi plâng. Pentru că
pretutindenea văzduhul era întunecos şi un nor întunecat se purta pe
deasupra. Eu am văzut pe un înger arătându-se lângă sfintele lui moaşte
şi era faţa lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu şapte
bătrâni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înţeles, pentru
că frica şi spaima mă cuprinseră."
În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul şi următorul
sfintei lui vieţi, Cuviosul Daniil - care, cu puţin mai înainte de acea
vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie
pe stâlp - a văzut mulţime de oşti cereşti din acele părţi lângă stâlpul
Cuviosului Simeon mergând de la pământ spre cer, iar în mijlocul lor
ridicând sufletul vesel al Sfântului Simeon. Dar nu numai Cuviosul
Daniil, ci şi fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din
Calcedon a fost chemat, a văzut aceeaşi vedenie, fiind atunci în
Bitinia. Iar când s-au pus cinstitele moaşte ale Sfântului Simeon pe
patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrând să ia de binecuvântare
puţini peri din barbă lui sfânta, şi-a întins mâna şi îndată i s-a
uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dânsul către Dumnezeu şi
către plăcutul lui, i s-a însănătoşit mâna. Apoi, luând sfintele moaşte
cu psalmi şi cu cântări, le-au dus în Antiohia şi a ieşit toată cetatea
în întâmpinare. Şi era acolo un om mut şi surd de patruzeci de ani.
Acesta, cum a văzut sfântul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat
legătura auzului şi a limbii, şi, cazând înaintea sfintelor moaşte, a
strigat: "Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta
m-a vindecat pe mine !"
Primind antiohienii trupul sfântului mai de preţ decât aurul şi
argintul l-au dus în biserica cea mare, făcându-se multe minuni şi
tămăduiri la mormântul lui.
<P=După câţiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul şi au mutat acolo sfintele lui moaşte.
Cuviosul s-a săvârşit în timpul împărăţiei lui Leon cel Mare, după
mărturia lui Gheorghe Kedrinos şi a celorlalţi, în al patrulea an al
împărăţiei lui, adică anul 460 de la Naşterea lui Hristos. Împăratul
Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaştele Cuviosului să le
aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrând să se lipsească de un ajutător
ca acesta, au zis trimişilor împărăteşti: "De vreme ce cetatea noastră
nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atât de mânia
împărătească, cât şi de cutremurul cel mare al pământului sfărâmându-se,
pentru aceasta sfântul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie
nouă zid şi apărare". Mai târziu o parte din moaştele Sfântului Simeon
s-au adus la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, după a lui rugăminte, precum
scrie de aceasta în viaţa acelui sfânt.
Pe locul unde era stâlpul Cuviosului Simeon au zidit credincioşii
biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, şi au aşezat
mănăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduinţa Cuviosului Simeon pe care a
spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său.
Căci minunile acolo nu se împuţinau şi tămăduirile bolnavilor izvorau.
În toţi anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra
stâlpului şi toată partea aceea o strălucea. Pentru arătarea stelei
aceleia, mulţi scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie
Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.
Să nu tăcem şi aceasta de care acelaşi Evagrie scrie, că locul acela
sfânt nicidecum nu era umblat de femei, şi nu puţină pază se făcea
pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior
femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să
intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbăteşte, ca fiind
necunoscută să intre în biserica Sfântului. Şi când s-a atins de pragul
bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deşi mergeau acolo femeile,
precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci
stăteau departe şi îşi făceau rugăciunile lor privind la stâlp, şi nu se
lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credinţă şi primeau
ajutor şi felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulţumind Unuia în
Treime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia I se cuvine
cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor,
Amin.
Deci de voieşti, cititorule, să ştii ceva mai mult despre minunile
Sfântului, citeşte în Prolog, la septembrie, ziua întâi; în Limonar,
pentru Mina diaconul din Răit, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei,
după proorocia Sfântului; şi pentru preotul cel lovit de duh necurat şi
care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; şi pentru alt
preot care a legat dobitoacele cele necuvântătoare cu numele Sfântului
Simeon.
Iar pentru anii lui, câţi a stat pe stâlp, unii scriitori nu se
potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alţii numai 40. Unii, precum
Teodorit, a scris viaţa Sfântului mai înainte de sfârşitul lui, şi
singur s-a sfârşit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii
scriitori de ani, ci şi din singură numărarea anilor, că a stat pe
feluriţi stâlpi 50 de ani. Despre aceasta şi în cartea care se numeşte
"Ospăţ sufletesc", în cuvântul dintii, care este în Duminica a doua după
Rusalii, se mărturiseşte. Pentru că toţi anii Cuviosului au fost 103,
precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rânduiala
călugărească la 10 ani de la naştere, trei ani a vieţuit închizându-se
în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la
înălţimea muntelui şi pe stâlp, având puţin mai mult de 20 de ani. Deci
unde i-a trecut pe ceilalţi ani care în numărul cel de o sută merg, dacă
nu pe stâlp.
Cu dragoste, Maria.
