PREDICA PARINTELUI CLEOPA,LA MAREA SI SFANTA ZI A SFANTULUI VASILE CEL MARE .

Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului !
( Despre chipul omului desăvîrşit )
Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc 
desăvîrşit este ! (Matei 5, 48)

Iubiţi credincioşi,
Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi vorbeşte în chip luminat despre aspra şi îngereasca viaţă a Sfîntului slăvitului prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul care, după mărturia Domnului Este cel mai mare om născut din femeie şi cu adevărat prooroc şi mai mult decît prooroc (Luca 7, 26-29). Întrucît chipul Sfîntului Ioan Botezătorul este chipul omului desăvîrşit, voi vorbi astăzi despre desăvîrşirea creştină, după a mea slabă putere. Zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul: "Mulţi sînt cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Însă nimenea nu trebuie să strice cuvîntul lui Dumnezeu pentru negrija sa propie, ca să-şi mărturisească neputinţa sa şi să ascundă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lîngă călcarea poruncilor, şi de răstălmăcirea cuvîntului lui Dumnezeu" (Filocalia, vol. II, Sibiu 1945, p. 114).
Deci, mîngîindu-mă cu mărturiile de mai sus şi nădăjduind la mila şi puterea cea fără margine a Preabunului nostru Dumnezeu, am îndrăznit să vorbesc puţin despre desăvîrşirea omului, măcar că eu nici cu vîrful degetului nu m-am atins prin lucrare de aceasta. Mai întîi, o întrebare: ce este desăvîrşirea? La aceasta voi răspunde nu cu cuvintele mele ci cu ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfinţii Calistrat şi Ignatie zic: "Desăvîrşirea omului sau nepătimirea este acelaşi lucru" (Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 191-192). Iar Sfîntul Ioan Scărarul, zice: "Desăvîrşirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului şi a doua treaptă după cea a îngerilor în cunoştinţa cea desăvîrşită a lui Dumnezeu" (Filocalia, vol. IX, Bucureşti, 1980, p. 418-419). Sfîntul Simion noul Teolog arată că desăvîrşirea este a patra treaptă duhovnicească, zicînd: "La aceasta se adaugă a patra treaptă şi schimbare de vîrstă duhovnicească. Ea este a bătrînului şi a celui albit la păr şi constă în aţintirea neabătută a privirii către cele dumnezeieşti" (Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 538).
Sfîntul Vasile cel Mare, zice: "Cel ce s-a făcut iubitor de Dumnezeu şi doreşte să aibă cît de puţin nepătimirea Lui, şi pofteşte să guste cît de puţin din sfinţenia Lui, precum şi din bucuria şi veselia ce se naşte din aceasta, să se străduiască să-şi depărteze gîndul de la toată patima materială care îi tulbură sufletul; să privească cu ochi curaţi, neumbriţi, la cele dumnezeieşti şi să se facă locaş nesăturat al luminii de acolo. Adică, omul desăvîrşit este locaş al Bunului Dumnezeu care doreşte să cuprindă cît mai mult pe Dumnezeu".
Iar Sfîntul Isaac Sirul spune despre nepătimire: "Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi" (Idem, p. 189). Sfîntul Diadoh al Foticeei zice: "Nepătimirea înseamnă nu a fi fără de patimi, căci aşa ar trebui, după Sfîntul Apostol Pavel, să ieşim din lume (I Corinteni 5 10); ci, fiind războiţi, să fim şi să rămînem nebiruiţi" (Idem, p. 191).
Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: "Nepătimirea este starea paşnică a sufletului, datorită căreia este greu mişcată spre păcat" (Idem, p. 192).
Sfinţii Părinţi ne mai arată că prin "îndumnezeire" sau desăvîrşire, încetează lucrarea naturii umane şi este înlocuită cu lucrările dumnezeieşti, atributele naturale fiind copleşite de slava dumnezeiască. Astfel Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune: "Sufletul devine ca un dumnezeu, odihnindu-se prin participarea la harul dumnezeiesc de toate lucrările sale mintale şi sensibile şi odihnind deodată cu sine toate lucrările naturale ale trupului care se îndumnezeieşte împreună cu sufletul în proporţie cu participarea lui la îndumnezeire, aşa încît, atunci se va arăta numai Dumnezeu, atît prin suflet cît şi prin trup, atributele naturale fiind biruite de prisosinţa slavei" (Pr. Prof. D. Stăniloae, Morala creştină, vol. 3, 1981, 313-314).
A doua întrebare: oare desăvîrşirea omului drept pe pămînt este cu totul desăvîrşită? Şi la această întrebare ne răspund Sfinţii Părinţi, zicînd: "Cei nepătimitori întinzîndu-se peste ei fără să se sature, urmăresc desăvîrşirea fără sfîrşit (nedesăvîrşită) ca una ce se ridică pururea peste sine însăşi prin adaosurile neostenite ce se înalţă neîncetat prin suişurile spre Dumnezeu" (Filocalia, vol. VIII, op. cit., p. 192-193). Sfîntul Nil Sinaitul, arătînd că sînt două desăvîrşiri, zice: "Trebuie să înţelegem două desăvîrşiri: Una vremelnică şi alta veşnică". Despre cea dintîi zice Sfîntul Apostol Pavel: Iar cînd va veni desăvîrşirea atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa (I Corinteni 13, 10).
Cînd va veni desăvîrşirea, înseamnă că aici pe pămînt nu putem cuprinde desăvîrşirea dumnezeiască. Şi iarăşi, două desăvîrşiri cunoaşte Sfîntul Apostol Pavel şi ştie pe acelaşi om desăvîrşit. Pentru viaţa de faţă îl numeşte desăvîrşit, iar faţă de cel cu adevărat desăvîrşit îl numeşte nedesăvîrşit. De aceea zice: Nu că am luat răsplată ori sînt desăvîrşit (Filipeni 3, 12). După puţin zice: Cîţi sîntem desăvîrşiţi aceasta să gîndim (Filipeni 3, 15). Sfîntul Ioan Scărarul zice: "Desăvîrşirea celor desăvîrşiţi este nedesăvîrşită" (Filocalia, vol. IX, 419). Încă şi Sfîntul Macarie cel Mare zice: "Nimeni nu ajunge desăvîrşit în veacul de acum că atunci n-ar fi arvună ceea ce se dă aici". Şi iarăşi: "Ştiu pe mulţi, şi mă număr şi eu printre aceştia, prin experienţă, şi ştiu bine că nimeni nu este desăvîrşit aici; chiar de ar ajunge cu totul nematerial şi s-ar uni aproape cu Bunul Dumnezeu, păcatul merge în urma lui şi niciodată nu piere cu desăvîrşire înainte de moarte" (Filocalia, vol. V, p. 227-228).
Iubiţi credincioşi,
Dacă aţi ascultat cu atenţie cele ce s-au vorbit pînă aici, aţi înţeles ce este desăvîrşirea omului pe pămînt şi că toată desăvîrşirea omului în această viaţă îşi are nedesăvîrşirea ei. Dar cum se poate una ca asta, ca să fie cineva desăvîrşit şi în acelaşi timp să fie şi nedesăvîrşit? Iată cum. Desăvîrşirea oamenilor, mai ales în faţa Ziditorului, este prea neînsemnată desăvîrşire. Pentru că oricît s-ar desăvîrşi cineva prin darul lui Dumnezeu în viaţa aceasta, el pururea se află la început de desăvîrşire, în creştere în cele duhovniceşti. Deoarece omul drept şi sfînt, după ce a trecut din viaţa aceasta în veacul viitor, el merge pururea spre o desăvîrşire mai înaltă. Căci în veacul viitor şi sfinţii şi îngerii merg dintr-o măsură de cunoaştere a slavei lui Dumnezeu în alta, după mărturia Duhului Sfînt care zice: Merge-vor din putere în putere (Psalm 83, 8) (Filocalia, vol. VII, p. 339-340.>. Aşa merg din slavă în slavă sfinţii lui Dumnezeu, pînă la măsura plinirii lui Hristos, după cum arată Sfîntul Apostol Pavel: Pînă vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13).
În acest fel stînd lucrurile, trebuie să înţelegem clar, că desăvîrşirea omului în viaţa de acum îşi are nedesăvîrşirea ei, deoarece cel desăvîrşit pururea însetează după mai multă desăvîrşire, pentru că cei nepătimitori pururea se întind spre vîrful cel dorit al desăvîrşirii fără să se mai sature. Prin aceasta ei fac desăvîrşirea lor nedesăvîrşită, deoarece bunătăţile veşnice, după cum am zis, n-au hotar. "Omul duhovnicesc se desăvîrşeşte în veacul de acum, pe măsura puterii omeneşti, iar faţă de oceanul cel fără de margini al desăvîrşirii dumnezeieşti el pururea este la început de desăvîrşire, fiindcă niciodată nu poate cuprinde pe deplin nemărginirea desăvîrşirii" (Filocalia, vol. IX, p. 419, nota 933).
Iată dar pentru care pricină şi Marele Apostol Pavel zice că: desăvîrşirea noastră este în ceruri (I Corinteni 13, 10; Evrei 11, 40; 12, 23). De aceea, în această viaţă, oricît de sporit ar fi omul în cele duhovniceşti, este numai la început de desăvîrşire.
Dar oare desăvîrşirea omului pe pămînt este obligatorie tuturor? Şi oare numai cei desăvîrşiţi se pot mîntui? La această întrebare vom putea răspunde dacă ne vom aduce aminte de cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis către tînărul bogat care L-a întrebat: Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Matei 19, 16). La această întrebare Mîntuitorul i-a răspuns: De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile lui Dumnezeu (Matei 19, 17). Iar de vrei să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor, apoi ia-ţi Crucea şi urmează Mie (Matei 19, 21). De aici înţelegem destul de clar că porunca Mîntuitorului pentru desăvîrşire este lăsată la voia omului.
În alt loc zice Domnul: Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai mult să aibă, adică cel ce vrea să se mîntuiască, să păzească poruncile lui Dumnezeu, iar cel ce vrea să aibă şi mai multă viaţă, adică să fie desăvîrşit, acela trebuie să părăsească toate ale lumii şi să urmeze lui Hristos cu multă răbdare şi lepădare de sine pînă la sfîrşit. De se va urca cineva la treapta cea mai înaltă a desăvîrşirii rămîne la voia lui. Aşadar să înţelegem că desăvîrşirea este lăsată la voia şi silinţa omului, spre a lui mai mare răsplată şi a avea răsplata în cer!
Acum să ne întrebăm prin ce virtute poate ajunge omul la desăvîrşire şi care sînt virtuţile de temelie ale celor ce vor să fie desăvîrşiţi? La această întrebare ne răspunde preaîndumnezeitul la minte, Sfîntul Grigorie Palama care, în această privinţă, zice: "Virtutea rugăciunii curate este începutul unirii noastre cu Dumnezeu, căci rugăciunea este legătura făpturilor raţionale cu Făcătorul. Dar unirea cu Dumnezeu, adică desăvîrşirea, este mai presus de rugăciunea curată. Desăvîrşirea înseamnă dragoste desăvîrşită şi aceasta nu o dă omul de la sine, ci vine de la Dumnezeu".
Aşadar dragostea desăvîrşită către Bunul Dumnezeu este temelia celor desăvîrşiţi. Însă nimeni nu ajunge la această dragoste, decît prin curăţia cea curată. Acest lucru îl arată şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: "Toate virtuţile ajută minţii să urce la dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decît toate ajută rugăciunea curată, căci prin aceasta zburînd către Bunul Dumnezeu iese afară din toate cele ce sînt" (Filocalia, vol. II, 1945, p. 39).
Rugăciunea curată ajută foarte mult omului să cîştige dragostea de Dumnezeu, iar dragostea este "desăvîrşirea". Despre aceasta spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul: "Cel desăvîrşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod sau, peste tot, între bărbat şi între femeie. Ci este ridicat mai presus de tirania patimilor şi, cugetînd la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el elin sau iudeu, nici bărbat sau femeie, nici rob sau slobod ci în toate şi în toţi este Hristos" (Idem, p. 615).
Încă şi Isaac Sirul arătînd că prin rugăciune cîştigă omul dragostea de Dumnezeu, zice: "Dragostea este din rugăciune".
Care sînt semnele prin care putem cunoaşte pe cei ce au ajuns la desăvîrşire? Iată ce ne răspunde Sfîntul Isaac Sirul: "Semnele celor ce au ajuns la desăvîrşire sînt acestea: De vor fi pedepsiţi de zece ori să fie arşi pentru dragostea oamenilor, nu se vor înlătura de ei" (Filocalia, vol. X, p. 395). Aşa a zis Moise către Dumnezeu: De le ierţi lor păcatul, iartă-l; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris (Ieşirea 32, 32). La fel a zis Apostolul Pavel: M-aş ruga să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei.
Deci primul semn al desăvîrşirii este să aibă creştinul dragoste desăvîrşită către oameni, după cuvîntul: Cine iubeşte pe Dumnezeu, acela iubeşte şi pe aproapele său (I Ioan 4, 21). Al doilea semn al celor desăvîrşiţi este să iubească la fel pe toţi oamenii, atît pe duşmani, cît şi pe prieteni (Matei 5, 44; 10, 37). Al treilea semn al celor desăvîrşiţi este să-şi pună cineva sufletul pentru alţii (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8). Al patrulea semn al celui desăvîrşit este a şti cineva să-şi stăpînească cu desăvîrşire limba (Iacov 3, 2). Al cincilea semn al celor desăvîrşiţi este a nu se rezema cineva pe puterea sa duhovnicească (Iov 9, 20; Filipeni 3, 12). Al şaselea semn al celor desăvîrşiţi este a nu avea frică de moarte, deoarece dragostea scoate afară desăvîrşit frica (I Ioan 4, 18). Al şaptelea semn al desăvîrşirii este a avea cineva desăvîrşită smerenieşi a se socoti pe sine cel mai păcătos (Luca 17, 10: I Timotei 1, 15: I Corinteni 15, 9; Iov 22, 29). Al optulea semn al celor desăvîrşiţi este a se cunoaşte omul pe sine şi a avea în el roadele Duhului Sfînt care sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare şi toate celelalte (Galateni 15, 23). Al nouălea semn al celor desăvîrşiţi este să aibă în inima lor totdeauna numai înţelesurile simple ale lucrurilor, fie în vreme de veghe a trupului, fie în somn (Filocalia, vol. II, p. 52).
Iubiţi credincioşi,
Duminica de astăzi dinaintea Botezului Domnului este cea dintîi Duminică a Anului Nou pe care l-am început. Tocmai de aceea am vorbit astăzi despre desăvîrşirea creştină în Hristos, care este scopul suprem al fiecărui credincios ortodox pe pămînt. Aţi auzit ce ne învaţă Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi despre desăvîrşire. Începutul desăvîrşirii este curăţirea de patimi sau despătimirea, care se face prin pocăinţă, spovedanie, rugăciune şi post. Mijlocul desăvîrşirii este iluminarea, adică plantarea virtuţilor în locul patimilor cu ajutorul harului Sfîntului Duh. Iar sfîrşitul sau cununa desăvîrşirii este dumnezeiasca dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Toate faptele bune ne ajută la desăvîrşire, dar cel mai mult rugăciunea, postul, fecioria sau curăţia, smerenia, milostenia şi dumnezeiasca dragoste care este Însuşi Dumnezeu.
În sărbătorile de la Naşterea şi Botezul Domnului, Biserica Ortodoxă ne-a pus în faţă două modele ale sfinţeniei şi desăvîrşirii creştine, pe cei mai mari sfinţi ai Bisericii lui Hristos, adică pe Maica Domnului şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul.
Preasfînta Fecioară Maria este model al desăvîrşirii pentru noi toţi, dar mai ales pentru femeile creştine, prin cele mai mari virtuţi ale ei: credinţa puternică în Dumnezeu, ascultare, feciorie (curăţie), rugăciune neîncetată, smerenie, care au făcut-o vrednică să nască în trup omenesc pe Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.
Sfîntul Ioan Botezătorul este modelul desăvîrşirii creştine mai ales pentru bărbaţi, prin marile sale virtuţi: viaţă îngerească în post, rugăciune, feciorie şi linişte şi apoi mărturisirea Evangheliei lui Hristos în lume prin cuvînt, prin exemplul personal şi prin propria jertfă a vieţii pămînteşti.
Acum la început de an nou să luăm de model pentru mîntuire şi desăvîrşire a vieţii noastre în Hristos, atît pe Maica Domnului, cît şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul, ca şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre. Femeile să rîvnească mai ales virtuţile Maicii Domnului: fecioria, mergerea regulată la biserică, rugăciunea cu lacrimi, ascultarea, smerenia, milostenia şi naşterea de copii. Iar bărbaţii să rîvnească a urca pe scara desăvîrşirii, urmînd virtuţile Sfîntului Ioan Botezătorul: rugăciunea, postul, înfrînarea trupului, tăcerea, liniştea, mărturisirea credinţei ortodoxe prin viaţa proprie, prin cuvînt şi, la nevoie, prin jertfa propriei vieţi.
Să ne silim, fraţii mei, a urma lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să punem început bun de pocăinţă, de împăcare, de înnoire duhovnicească a vieţii noastre, prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugăciune şi iubire care formează cea mai scurtă cale a desăvîrşirii noastre în Iisus Hristos,