Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii !

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii
( Despre semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu )

"Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa Sa". (Luca 8, 5)

Iubiţi credincioşi,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuşi Domnul  Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sînurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pămînt să semene sămînţa cuvîntului Său. Iar ţarina în care a semănat sămînţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).
Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pămînt bun, care, primind sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pămînt cu spini (Matei 13, 22), în care căzînd sămînţa cea bună a cuvîntului, nu a rodit, ci s-a pierdut.
Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mîntui, primind sămînţa cuvîntului vieţii şi aducînd roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvîntului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).
Dumnezeu este preadrept şi preasfînt şi nu voieşte a mîntui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi(Psalm 5, 12); la fel Sfîntul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfîntul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicînd: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).
Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvîntului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pămînt cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvîntul lui Dumnezeu se închipuie cu sămînţa; pentru că precum sămînţa este aruncată în pămînt ca să rodească, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămînţă, crescînd, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grîul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, semănîndu-se în pămînt bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămînţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvîntul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pămînt bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvîntul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).
Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

Iubiţi credincioşi,

V-am arătat că adevăratul semănător al cuvîntului lui Dumnezeu este Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu, de la începutul zidirii a trimis mulţi semănători ai cuvîntului Său în lume. Aşa au fost Patriarhii, Apostolii, Evangheliştii, Ierarhii, Mărturisitorii, Mucenicii şi o mare mulţime de propovăduitori şi dascăli, care au vestit şi au semănat cuvîntul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.
Dar oare toţi propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu au avut aceeaşi putere de convingere în sufletele oamenilor? La aceasta răspundem că toţi au avut darul şi puterea de a trezi minţile şi inimile oamenilor la credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, însă unii vesteau mai ales prin cuvînt; alţii întăreau predica lor cu multe şi mari minuni. Aşa de exemplu, au crezut ca la trei mii de suflete cînd a predicat Apostolul Petru, pentru că s-au minunat, auzind pe Apostol predicînd în diferite limbi. Au crezut ca la cinci mii de oameni, cînd acelaşi Apostol Petru a predicat pentru a doua oară, pentru că au văzut pe un olog din pîntecele mamei sale vindecat, umblînd pe picioarele sale.
Au crezut în Samaria bărbaţi şi femei, cînd a propovăduit Apostolul Filip, pentru că mulţi din cei ce aveau duhuri necurate şi slăbănogii se vindecau. A crezut proconsulul Sergius Paulus din Insula Cipru, cînd propovăduia Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum l-a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Cu adevărat semnele şi minunile ajutau şi întăreau propovăduirea Apostolilor, cum aceasta mărturiseşte şi Marcu Evanghelistul, zicînd: Iar ei ieşind, au propovăduit pretutindenea şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvîntul prin semnele care urmau (Marcu 16, 20).
Vedem, însă, că mulţi au crezut şi fără să vadă minuni. Oare ce  minune a văzut famenul arap, dregător al puternicei Candachii,  împărăteasa Etiopienilor, cînd Apostolul Filip i-a tălmăcit graiul proorocului Isaia, binevestindu-i pe Iisus Hristos? Nici o minune nu a văzut, însă auzind tîlcuirea Apostolului Filip, a crezut îndată şi s-a botezat. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, cînd Apostolii Pavel şi Varnava s-au arătat şi i-au învăţat credinţa în Hristos? Nici una. Însă neamurile de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau şi primeau cuvîntul Domnului şi au crezut cîţi erau rînduiţi pentru viaţa veşnică. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, cînd iarăşi aceiaşi Apostoli Pavel şi Varnava, intrînd în sinagoga lor, au grăit cuvîntul lui Dumnezeu şi mare mulţime de iudei şi elini au crezut. Nici o minune nu au văzut atenienii, dar au crezut la propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei. Ce minune făcea Sfîntul Ioan Botezătorul, cînd propovăduia şi zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2)? Nici una, dar mergea către tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului şi se botezau în Iordan de la dînsul, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3, 5-6).
Să ne punem întrebarea: prin ce mijloace şi cu ce putere atrăgea acest dumnezeiesc prooroc, atîta mulţime de oameni la pocăinţă? Căci nici minuni nu făcea, cum am mai zis, nici mare retorică şi filosofie nu întrebuinţa la convertirea celor ce veneau către el. Ci cu cuvinte scurte le zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Atunci care era puterea şi magnetul duhovnicesc ce atrăgea la el în pustie tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului? Era viaţa îngerească şi cu totul sfîntă a Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul. Cu vieţuirea cea mai presus de om el a pus în uimire şi mirare mulţimea poporului.
Toţi auzind de minunata lui viaţă, spuneau unii către alţii: "Veniţi să vedeţi un mare prooroc care s-a arătat în pustiu! Veniţi să vedeţi un om mai presus de om, cum nu s-a mai arătat pînă acum între oameni. Veniţi să vedeţi un om sfînt, îmbrăcat cu peri de cămilă şi încins cu brîu de curea, care se hrăneşte numai cu muguri de copaci şi cu mierea amară pe care o fac albinele sălbatice prin peşterile pustiului" (Marcu 1, 6). "Veniţi să vedeţi şi să auziţi de la acest preaminunat prooroc, cum cheamă pe toţi la pocăinţă şi spune, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!" (Matei 3, 2).
Aşa, auzind unii de la alţii, se grăbeau şi alergau către Iordan să vadă un asemenea om sfînt şi mare prooroc. Veneau cei îmbrăcaţi în haine de mătase şi de mare preţ să vadă pe cel îmbrăcat în peri de cămilă. Veneau cei ce aveau palate şi dormeau pe paturi moi şi scumpe să petreacă în aer liber sub cerul senin al nopţii şi sub arşiţa soarelui de ziuă şi să doarmă pe rogojini şi chiar pe nisipurile şi prundurile Iordanului şi primeau de bună voie cele neobişnuite lor, cu mare dragoste şi evlavie, numai să vadă viaţa cea prea aspră şi minunată a dumnezeiescului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Căci minunea vederii lui depărta de la dînşii osteneala călătoriei obositoare. Bine a zis unul din Sfinţii Părinţi, că: "Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia şi viaţa cea liniştită, mai slăvită decît mulţimea aurului!" (Filocalia, vol.I, p. 172).
Cu adevărat, fraţii mei, de la semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu, adică de la preoţi, pe lîngă meşteşugul bunei vorbiri şi cunoştinţa Sfintei Scripturi, se cere şi filosofia cea practică, adică trăirea lor potrivit cu învăţătura Evangheliei. Şi chiar de nu putem pune în practică cele ce învaţă. Căci acest lucru este cu anevoie celor neputincioşi, măcar cîtuşi de cît să ne rugăm la bunul Dumnezeu, să ne dea şi nouă o fărămitură din lucrarea celor ce se silesc spre mîntuire.
Unii din dumnezeieştii părinţi, voind a ne învăţa că se cade şi prin trăire să predicăm altora, au zis: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Nil Ascetul, Cap. 28). Altul a zis: "Mustră şi învaţă pe alţii, prin puterea faptelor şi nu prin multă vorbire" (Filocalia, vol. X, 1981).
Sfîntul părinte Isaac Sirul, arătîndu-ne că a predica prin trăire este lucru mult mai înalt decît a vorbi fără de lucrare, zice: "Altul este cuvîntul din lucrare şi altul este cuvîntul cel frumos şi fără iscusinţa lucrului".
Se cuvine ca păstorii Bisericii, preoţii şi episcopii, în trei feluri să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu: cu gura să predice, cu mîna să scrie cele spre învăţătură şi zidire sufletească, iar al treilea, păstorii trebuie să predice pe Hristos cu viaţa lor proprie prin lucrarea faptelor bune.
Acestea sînt pe scurt datoriile păstorilor Bisericii lui Hristos. Să  amintesc acum şi datoriile celor ce ascultă şi primesc cuvîntul lui Dumnezeu, prin gura arhiereilor şi a preoţilor care au binecuvîntarea Bisericii de a predica cuvîntul lui Dumnezeu în lume.
Prima datorie a credincioşilor noştri este să nu judece pe preoţii  Bisericii, care sînt sfinţiţi şi numiţi canonici de Episcopul locului, să fie slujitori şi predicatori ai cuvîntului lui Dumnezeu, cît timp aceştia predică dreapta credinţă şi adevărul Sfintelor Scripturi, chiar dacă unii au ca oameni unele neputinţe şi slăbiciuni. Cine nu cunoaşte din Sfînta Evanghelie, cît de vicleni, de mincinoşi, zavistnici, mîndri şi făţarnici erau cărturarii, arhiereii şi fariseii de pe vremea Mîntuitorului, pentru care Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, de atîtea ori cu vaiul i-a ameninţat (Matei 23, 13-29)? Dar poporului nu i-a dat voie să-i judece ci le zicea: Toate cîte vor zice vouă făceţi-le şi păziţi-le (Matei 23, 3).
Însă trebuie să ştim că nici sfinţenia preotului nu este pricina rodirii cuvîntului lui Dumnezeu, nici răutatea sau păcatele lui nu sînt împiedicarea rodirii cuvîntului său. De exemplu dacă un plugar are în sacul său sămînţă bună, fie de grîu, de porumb, de orz, sau de alte plante şi dacă el ar fi un beţiv sau alte păcate ar avea, ce piedică are sămînţa lui de a rodi, cînd ea ar fi semănată în pămînt bun?
La fel şi cuvîntul Domnului nu are nici o piedică de a rodi, de va fi semănat în pămînt bun, deşi preotul ar avea unele păcate sau neputinţe omeneşti. Cine are o aşezare sufletească bună şi primeşte cu credinţă cuvîntul lui Dumnezeu, acela aduce roade însutite, măcar de ar primi cuvîntul Domnului chiar de la un păstor păcătos. De aceea a zis unul din sfinţii părinţi: "Cuvîntul folositor auzind, nu judeca pe cel ce îl vorbeşte, ca să nu pierzi pe lîngă folosul cuvîntului şi roada cea din credinţă".

Iubiţi credincioşi,

Deci, dacă învăţătorul seamănă sămînţa cea bună a cuvîntului lui Dumnezeu şi învaţă dogmele dreptei credinţe şi legile cele dumnezeieşti rînduite de Biserica Ortodoxă, cu mare credinţă şi evlavie să-l ascultaţi că mare folos veţi avea. Nu este nevoie ca să se caute numaidecît la viaţa lui. Iar dacă vom înţelege că cel ce predică este sectant şi seamănă neghinele cele vătămătoare de suflet ale ereziilor şi sectarilor, rătăciţi de la dreapta credinţă, atunci să ne astupăm urechile şi să fugim din faţa acestor predicatori, ca din faţa unor lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi ca nişte şerpi veninoşi, care prin predica lor seamănă neghina în ţarina lui Hristos şi otravă pentru sufletele cele neîntemeiate în adevărul dreptei credinţe.
După cum vedem cu toţii, astăzi în ţarina lui Dumnezeu, care este lumea aceasta, au ieşit fel de fel de semănători şi predicatori, dar nu toţi seamănă sămînţa cea curată şi adevărată a cuvîntului lui Dumnezeu. Ci unii dintre ei seamănă neghinile vrăjmaşului (Matei 13, 39), alţii seamănă erezii, amestecînd cuvîntul Domnului cu seminţele blestemate ale înşelăciunilor şi ale rătăcirilor sectare. De aceea, fraţii mei, vă rog să fiţi cu mare grijă şi să nu primiţi sfaturi şi învăţături de la oricine vorbeşte, ci numai de la slujitorii Bisericii lui Hristos.
Aduceţi-vă aminte de învăţătura Sfîntului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvîntător de Dumnezeu care ne sfătuieşte, zicînd: Nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Iar dacă se întîmplă să auziţi asemenea predicatori şi prooroci mincinoşi, adică sectanţi, nu-i ascultaţi, ci părăsiţi-i şi alergaţi la preoţii dumneavoastră şi la toţi cei ce au iscusinţă în Sfintele Scripturi şi care sînt fii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi de către aceştia vă lămuriţi şi vă luminaţi şi vă călăuziţi spre Hristos. Cereţi sfatul preoţilor care au învăţat şi cunosc Sfînta Scriptură, ca să nu cădeţi pradă lupilor celor îmbrăcaţi în piei de oi şi mincinoşi prooroci, care, după cuvîntul Domnului, pe mulţi vor înşela (Matei 24, 11).
Luaţi aminte şi la cuvintele Sfintei Scripturi, care ne învaţă zicînd: Sfatul bun te va păzi şi cuvîntul drept te va apăra (Pilde 2, 11). Şi iarăşi, de cele scrise: Cei ce n-au cîrmuitori cad ca frunzele, iar mîntuirea stă întru mult sfat (Pilde 11, 14).
Să cerem sfatul preoţilor şi călugărilor, ori de cîte ori avem vreo  nedumerire şi nu înţelegem cele ce citim sau auzim. Este un semn de mare mîndrie a nu cere sfat cînd sîntem în nedumerire şi nu putem înţelege Sfînta Scriptură. Aduceţi-vă aminte de cele întîmplate cu famenul, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care se întorcea de la Ierusalim acasă, şi şezînd în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar duhul a zis lui Filip Apostolul: Apropie-te şi te lipeşte de carul acesta. Şi alergînd Filip, l-a auzit citind pe proorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi cele ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el în car şi să-i explice cele ce nu înţelegea (Fapte 8, 27-31). Aşadar, fraţii mei, să ştiţi că în Sfînta Scriptură sînt locuri tainice, acoperite şi cu anevoie de înţeles, şi dacă cineva citeşte sau ascultă din ea şi n-are călăuză spre a-l face să înţeleagă, uşor cade în rătăcire şi se depărtează din sînul Bisericii lui Hristos.
Sfînta Scriptură, fraţii mei, este ca o mare fără fund a înţelepciunii lui Dumnezeu şi oricine voieşte să străbată această mare fără să ştie a înota, se încurcă în ea, şi în loc de folos poate să-şi piardă mîntuirea sufletului său. De aceea faceţi ceea ce a făcut famenul Candachiei, de care am amintit mai sus, şi întrebaţi pe preoţi, ori unde nu înţelegeţi adîncimea Sfintelor Scripturi.
Tocmai acest lucru a fost pricina rătăcirii de la adevăr a atîtor mii de suflete, care au căzut în erezii şi în diferite secte, că au voit să se conducă după capul lor şi să explice liber Sfînta Scriptură. Sfîntul Casian Romanul, zice: "Cine vrea să se mîntuiască, cu întrebarea să călătorească" (Filocalia, vol. IV, p. 135).
Deci, rugaţi-vă cu credinţă Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Păstorul cel mare al Bisericii creştine, să rînduiască preoţi şi ierarhi buni în fruntea Bisericii Sale. Apoi să dea sămînţă bună, adică cuvinte înţelepte, pline de har, tuturor preoţilor care vă păstoresc. Iar dumneavoastră să vă dea Dumnezeu darul înţelepciunii, al blîndeţii şi smereniei, al dreptei credinţe şi al ascultării ca să împliniţi cu fapta ceea ce vă învaţă Hristos prin preoţi, prin Sfinţii Părinţi şi prin Sfînta Scriptură. Amin.