PREDICA LA INVIEREA FIULUI VADUVEI, DIN NAIN !

 

PREDICA PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

MOARTE SAU „SOMN”?

“Dreptmaritori crestini,

Ati auzit pe unii semeni de-ai nostri, nu prea credin­ciosi, spunand — cu privire la viata de apoi, in care nu cred — „dar ce, a inviat cineva de acolo, ca sa ne spuna ca exista viata de veci”? Ei bine, iata ca a inviat, astazi, fiul vaduvei din Nain. Altadata, Hristos a inviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar in Betania l-a inviat pe Lazar cel mort de patru zile (In. 11,39-44). Va aduceti aminte, insa, cum au reactionat fariseii si carturarii cand au aflat ca Iisus l-a inviat pe Lazar? Cautau sa-l omoare, deranjati de „dovada vie” a invierii lui (In. 12,10).

Iata ca astazi a mai venit cineva de „dincolo”, pentru a ne marturisi despre viata de apoi! Cum s-a intamplat? Iisus Hristos a intrat in cetatea care se numea Nain — un sat mic, dar construit sub forma de cetate — de pe poarta careia tocmai scoteau un mort, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta era vaduva. Domnului I S-a facut mila, vazand lacrimile si suferinta femeii si, fara a I-o cere nimeni, a savarsit minunea:

                  

„Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui”.

Aceasta este, pe scurt, pericopa evanghelica! As vrea, insa, sa staruim in chip special astazi asupra a trei momente: asupra cuvintelor „nu plange”, pe care Hristos le-a adresat vaduvei indurerate; asupra cuvintelor „tinere, tie iti zic, scoala-te”, cu care l-a inviat pe mort; si asupra cuvintelor prin care Mantuitorul „l-a dat pe acesta mamei sale”.

Intaiul cuvant — “nu plange”. “Nu plange” i-a spus Domnul femeii si tot “nu plange” spunem si noi adeseori unei persoane pe care dorim sa o consolam cand se intampla sa piarda pe cineva drag. Dar, cu ce gand ii spunem noi “nu plange”? Cu gandul ca exista viata de dincolo si ca cel plecat ar putea fi acum in Imparatia Cerurilor? Sau in virtutea mentalitatii aceleia neputincioase, omenesti, in intelesul de: “nu plange, nu are rost, nu poti sa mai faci nimic, asta este viata si asta este soarta noastra, a muritorilor…” Din pacate, aceste din urma cuvinte si ganduri staruie in subconstientul nostru atunci cand incercam sa-i mangaiem pe ceilalti, pentru pierderea suferita.

Cu ce gand, insa, dragii mei, credeti ca a adresat Hristos cuvintele “nu plange”, femeii de astazi? Cu neputinta resemnarii, care frizeaza necredinta si neincrederea in realitatea vietii de dincolo, sau cu puterea Celui ce este deopotriva Stapanul vietii si al mortii? Prin “nu plange”, Domnul a vrut sa incredinteze pe vaduva ca fiul ei este viu, asa dupa cum vii sunt toti cei care au plecat de aici, traind in veci. Sa nu va lasati inselati de necredinta unora, care spun ca dupa viata aceasta disparem in neant, ca celelalte vietuitoare care nu au suflet. Daca suntem crestini, trebuie sa credem ca Domnul a inviat ca sa ne incredinteze si pe noi ca dupa moarte urmeaza invierea, ca dupa aceasta viata urmeaza o alta, pentru care, de fapt, suntem chemati noi sa ne pregatim cu multa minutiozitate.

Al doilea cuvant, asupra caruia merita sa ne oprim astazi, este cel pe care l-a adresat Hristos celui plecat deja pe taramul celalalt: “Tinere, tie iti zic, scoala-te”. Nu este pentru prima data cand Domnul minimalizeaza moartea. Aduceti-va aminte, cand a inviat pe fiica lui Iair, ce le-a spus celor ce venisera la capataiul tinerei? “Nu plangeti; copila n-a murit, ci doarme” (Lc. 8, 52). La fel a banalizat Hristos moartea, numind-o somn, si la vestea mortii lui Lazar: „Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc” (In. 11,11), iar ucenicii Sai, necunoscand limbajul acesta, care a trecut apoi si in crestinism, s-au gandit ca daca a adormit se va face bine, pentru ca somnul reface trupeste si reda puterile. De aceea, vazand Domnul ca ei s-au gandit la somn in intelesul cel mai cunoscut, le-a zis direct: „Lazar a murit.” (Lc. 11,14).

Iata deci ca si astazi, la fel ca la invierea fiicei lui Iair si la fel ca in cazul dreptului Lazar, Hristos ridiculizeaza moartea, realitatea aceasta care ne ingrozeste pe toti, caci parca de nimic nu ne este frica in viata aceasta mai mult ca de moarte! Din pacate, ne este frica mai mult de moarte, decat de Dumnezeu; mai degraba ne ingrijim sa nu murim trupeste, decat sa luam aminte sa nu pacatuim, ca sa nu murim astfel sufleteste in veci!

Domnul banalizeaza moartea, adresandu-Se tanarului ca si cum l-ar scula din somn, ca sa ne arate ca moartea nu este ceea ce o considera „cei care nu au nadejde” (I Tes. 4, 13). Mucenicii, sfintii care si-au dat viata pentru Hristos, mergeau la moarte cu incredere si convingere ca Dumnezeu „ii va invia (si pe ei) in ziua cea de apoi” (In. 6, 40; 44 si 54). Nu vedeau in moarte, asa cum vad multi astazi, cea mai mare catastrofa care li s-ar putea intampla pe pamant. Domnul a minimalizat moartea si ca sa ne arate cat de neputincioasa este ea in fata Lui. Caci, ce a fost moartea pentru tanarul din Nain? Ce a fost moartea pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazar? Ce a fost moartea pentru Hristos, Care „cu moartea pe moarte a calcat’, pogorandu-Se in iad si slobozind de acolo sufletele stramosilor care se chinuiau asteptandu-I venirea?…

Al treilea cuvant, la care cred, de asemenea, ca ar trebui sa meditam cu totii astazi, este acela ca Hristos „i l-a dat (pe fiu) mamei sale”. I l-a dat ca pe un dar, aratand ca viata este un dar, asa dupa cum nasterea de prunci este un dar pentru familia care doreste sa aiba copii. Spun aceasta,  pentru ca este la moda acum ca familiile sa dea nastere la cat mai putini copii, unul-maxim doi, socotind ca sunt prea  sarace ca sa isi permita si un al treilea sau un al noualea copil.

Minciuna, menita sa scuze fie putina credinta sau insuficienta incredere in Dumnezeu, fie comoditatea noastra moderna, pentru ca bunicii nostri nu erau mai bogati decat noi, si totusi nu considerau nasterea de prunci saracie. Nu aveau nici masina, nu aveau nici vila, nu-si petreceau nici concediile in strainatate si, cu toate acestea, dadeau nastere tuturor copiilor pe care li-i daruia Dumnezeu. Puneau pe masa nu doua-trei feluri de mancare, ci mancau o simpla oala de fasole cu totii si cresteau mult mai sanatosi si mai vigurosi. Din cei noua sau doisprezece copii — saisprezece frati are astazi un ierarh din Sfantul nostru Sinod — are si Dumnezeu de unde sa-Si aleaga pentru manastire si preotie, ca sa-I slujeasca Lui. Dar daca familiile au un singur copil, care creste egoist, caci nu va invata niciodata ce inseamna sa imparta ceva cu cineva, si va mosteni singur intreaga avere a parintilor lui, nu va deveni el oare un monstru, ridicat pe mormantul fratilor sai avortati? Biserica noastra ne avertizeaza, vizavi de moda uciderii de prunci prin avort, ca acesta este pacat inaintea lui Dumnezeu, pentru care vor raspunde nu numai femeile, ci si barbatii, daca si-au dat impreuna consimtamantul pentru ucidere. Responsabilitatea este deopotriva a amandurora.

Hristos „l-a dat pe tanar mamei sale” astazi ca pe un dar, asa dupa cum tot in dar i-l daduse si la nastere, ca sa ne arate noua ca avem de-a face, in cazul nasterii de prunct cu un dar, pe care nu avem voie sa-l tratam ca pe un bun personal, de care sa dispunem dupa bunul nostru plac. Nu ne da Dumnezeu dreptul sa hotaram noi cand sa dam nastere unui copil si cand nu, ori sa ne alegem o anumita luna, cu o anumita zodie, pentru a avea acela anumite calitati spirituale… Atentie ca pe copil il nastem doar, nu il cream!

Iata, asadar, cate lucruri putem invata din evanghelia de astazi!

Invatam, in primul rand, ca trebuie sa abordam moartea cu mentalitate si constiinta crestina, pentru ca nu avem motive sa ajungem la disperare ori sa ne pierdem credinta atunci cand survine aceasta. Ea nu este cel mai mare rau care ni se poate intampla, pentru ca mai rau decat moartea este iadul, adica despartirea vesnica de Dumnezeu. Din cauza pacatului, moartea a devenit la fel de fireasca precum viata. Si stim prea bine ca, din clipa in care ne-am nascut, urmeaza sa si murim. La fel se intampla cu toti. De ce atunci ne aratam atat de nepregatiti sa intampinam moartea, in loc sa avem constiinta crestina ca prin ea mergem in lumea cealalta, unde stapaneste Hristos, si unde El, daca ne-am pregatit cum se cuvine, cu dragoste si fapte bune, ne va randui in fericirea cea vesnica?

Mai invatam din evanghelia de astazi si faptul ca la Dumnezeu moartea este ca un somn, ca o adormire, nu neant, nu disparitie, nu nefiinta, care ne-ar putea intr-adevar indreptati disperarea. Caci, asa cum ne trezim dimineata pentru a trai o alta zi, asa ne vom trezi si din moarte la o alta viata, pentru ca moartea nu este vesnica, decat in intelesul despartirii de Parintele vesniciei. Ne vom trezi din morti la trambitele ingerilor care vor suna Parusia, ca Domnul sa ne judece pe toti, dupa faptele noastre. Asta este moartea la Dumnezeu, trecere si adormire, nu catastrofa catastrofelor.

Noi numim locul unde ne ingropam mortii „cimitir”. Si, stiti ce inseamna cimitir in limba greaca? Inseamna dormi­tor, de la verbul a dormi. Aceasta pentru ca cei dragi ai nostri, pe care i-am dus la cimitir, nu au trecut in nefiinta, ci se odihnesc intru asteptarea invierii si a vietii de veci, ca si cum ar dormi. De aceea a poruncit Hristos tanarului de astazi „scoala-te”, despre fiica lui Iair a spus ca „n-a murit, ci doarme”, iar despre Lazar a zis ca „a adormit”.

In sfarsit, mai invatam din evanghelia de astazi ca viata este dar al lui Dumnezeu, si de aceea nu putem pune stapanire pe ea, ca sa nu-L uzurpam pe El. Pentru obraznicia noastra de a decide in locul Sau, Domnul s-ar putea sa refuze la un moment dat sa mai binecuvanteze cu partea Lui de binecuvantare atunci cand, dupa zece ani de ucis copii sau refuz al darului Sau, te hotarasti si tu intr-un final sa fii mama si tata. Nu asa, ci trebuie sa respectam darul vietii, sa il luam in serios, sa ducem o viata bineplacuta lui Dumnezeu, potrivit Evangheliei Lui, pe care El ne-o tot propovaduieste duminica de duminica.

Sa-L rugam, asadar, pe Hristos Domnul, sa ne intelepteasca si sa ne lumineze sa pricepem invatatura Sa, sa punem in inimile noastre aceste valoroase invataturi pe care ni le propovaduieste in Evanghelia Sa si sa ducem viata bineplacuta Lui, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)