PREDICA LA ZIUA SFANTULUI MARE SPIRIDON,MARE FACATOR DE MINUNI !

 

                                 12 DECEMBRIE 2022 !

SFANTUL SPIRIDON AL TRIMITUNDEI sau lectia SIMPLITATII care vadeste si biruieste MINCIUNA VICLEANA si “INTELEPCIUNEA” HULITOARE A LUMII. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nichifor: NEW AGE – NOUL ARIANISM

(icoana de diacon Nicolae Balan)

Vedeti si:

• SFANTUL IERARH SPIRIDON si puterea facatoare de minuni a SIMPLITATII si a SMERENIEI
• SFANTUL SPIRIDON. Minunile sfantului calator, cu papucii uzati, care se schimba in fiecare an. MARTURII ALE CITITORILOR. Tropar, acatist, vecernie
• Vladica Hierotheos Vlachos alaturi de IPS Serafim de Pireu, de SF. SPIRIDON: LUMEA S-A SATURAT DE VERBALISM TEOLOGIC, E NEVOIE DE OAMENI ARZAND DE CREDINTA VIE!
• SFANTUL IERARH SPIRIDON si SFANTUL CUVIOS PATAPIE – minuni din zilele noastre

***

Predica Parintelui Ciprianan Negreu (Cluj) la sarbatoarea Sf. Ierarh Spiridon (2013):

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, Amin!

Un scurt cuvant in ziua acestui mare, mare sfant, Spiridon al Trimitundei, sfant care face parte dintre acei alesi ai lui Dumnezeu, chiar alesi ai lui Dumnezeu. Totdeauna oamenii au si pe alesii lor, totdeauna in Biserica s-au strecurat si oameni care nu neaparat prin credinta au urcat, ci mai ales prin prestanta, prin cuvant oratoric exceptional, prin cunostinte foarte inalte si deosebite despre teologie sau despre orice altceva, printr-o viata cat mai aleasa – atentie la tot ceea ce fac in litera, si in cirta, si in iota –, prin vorbe de spirit. Si, totdeauna acestia s-au impus usor in fata oamenilor, chiar daca ei, de multe ori, nu au fost oameni duhovnicesti, s-au dovedit asa. Dar aveau alte calitati, native, cei mai multi dintre ei. Acestia s-au impus foarte usor – cum se impun si in societate, se impun si in Biserica – si au urcat pe treptele cele mai inalte, de multe ori, si au luat hotarari. Totdeauna Dumnezeu, daca hotararile n-au fost bune, sau nu au fost intelepte, atunci cand oamenii [le-au luat], le-a indreptat mai tarziu, sau chiar in timpul vietii lor. Dar, pe langa acestia, au fost totdeauna [adevaratii] alesi ai lui Dumnezeu, cei care nu de mana omeneasca, si nu prin maini omenesti – pana la urma si prin atingerea mainii omenesti, prin hirotonie  – au ajuns pe aceste trepte ale preotiei, sau ale episcopatului. Dar ridicarea lor a fost mai presus de vointa omeneasca, asa cum a fost la Sf. Ambrozie al Mediolanului, asa cum a fost la Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei, asa cum este la Sf. Spiridon al Trimitundei. Si ca ei sunt altii, nenumarati, care au primit harisme mari si daruri de la Dumnezeu, si care erau, poate, pentru oameni, [pleava] societatii, socotiti cei din urma, nebagati in seama, nestiuti, niste straini in locurile acelea pe unde erau. Unii dintre ei fara carte, fara stiinta, unii dintre ei n-au urcat niciodata nici pe o treapta, nici macar a diaconiei, dar au fost alesii lui Dumnezeu. Asa cum a fost Andrei cel Nebun pentru Hristos, care tinea tot Constantinopolul, desi el era un nebun care umbla pe strazi. Si ganditi-va ca in timpul asta erau Patriarhul si cu zeci de episcopi care locuiau in Constantinopol, fiecare episcop cu zeci de diaconi care mai de care mai destept, si care mai de care mai intelept in dogmatica, in liturgica, canonisti buni, in toate exceptionali. Si, pe langa acestia, si marea Academie duhovniceasca, care era la Constantinopol, vestita, prima “universitate” a lumii, care avea profesori si preoti de o prestanta si de o putere a cuvantului. Si altii, mii si mii, sute de biserici in Constantinopol, mii de preoti, arhimandriti, oameni ai lui Dumnezeu, dar pentru niciunul nu tinea Dumnezeu Constantinopolul, decat pentru Andrei cel Nebun pentru Hristos.

Acestia sunt cei care sunt alesi de Dumnezeu si care, prin simplitate, prin curatie, prin evlavie sincera sunt mai mari inaintea lui Dumnezeu, cum zicea Petre Tutea: o batrana care isi pleaca genunchii, in Baragan, inaintea lui Dumnezeu, si se roaga cu evlavie, e mai mare decat toata Academia Romana inaintea lui Dumnezeu. [Citatul exact din Tutea: “O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor“]. Asa este! Asa era acesta, acest Andrei cel Nebun, asa era Spiridon al Trimitundei, om fara scoala, pastor simplu pana la sfarsitul vietii sale.

Una dintre ultimele amintiri pe care le au oamenii despre el, la batraneti adanci: urcand,mergand pe un deal cu oamenii la seceris in zile de iulie, foarte calduroase, ale Ciprului. Si urcand la seceris, urca firesc cu oamenii sa secere impreuna cu ei. Iarasi amintesc oamenii de el ca-si pastea oile dupa-masa – oile pe care i le daduse episcopiei, ca nu mai avea ce sa faca, nu erau ale lui personale. Fusesera ale lui, dar acum le daduse episcopiei, si le pastea in continuare. Atat de simplu imbracat, atat de nebagat in seama, incat, cand a venit imparatul Constantie… – fiul lui Constantin cel Mare ce imparatea in partea de rasarit a imperiului, in Antiohia care era atunci capitala lui –, fiind foarte bolnav, s-a rugat mult lui Dumnezeu si a rugat pe toti sa se roage sa se vindece. Si el a avut de mai multe ori vise in care i s-a aratat – el n-a putut banui ca e episcop -, i s-a aratat in vis Sf. Spiridon impreuna cu Trifilie. Trifilie era ucenicul lui Spiridon. Trifilie era om invatat, om cu scoala, din Beirut; facuse scoala la Beirut, si pe vremea aia se numea Berit. Si i-a visat pe cei doi, clar spunandu-i-se: „pana nu vor veni cei doi, nu te vei vindeca”. Si el nu stia unde sa ii gaseasca. Nici nu putea banui ca acela, Spiridon, era episcop, nu se putea banui, dupa cum il vedea in vis. Si primi semn si Sf. Spiridon sa mearga sa il vindece pe Constantie. A venit din Cipru cu vaporul pana in Asia Mica spre Antiohia si acolo a coborat, a intrat in palatul imperial si soldatii de-abia l-au lasat sa treaca, au crezut ca e un cersetor, si curtenii care pazeau acolo, seful garzii imperiale vazandu-l ca vine pe coridoarele acelea spre imparat, l-a oprit si i-a tras o palma, si i-a zis: „Mai nevrednicule, ce cauti tu, ce umbli tu pe-aicea!?”. El era cu acel clop de paie, pe care il stiti si pe care il vedeti si in icoane, simplu, ca un pastor, si la gat purta, cum se obisnuia in vremea aceea, un ulei sfintit care se scurgea din Sfanta Cruce – care exista, si inca nu era facuta bucatele de pelerini – Sfanta Cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care era de la Ierusalim. Si oamenii evlaviosi din Ierusalim purtau la gat un fel de fiola, din lut, in care tineau uleiul acela care se scurgea din Sfanta Cruce, si il purta asa, ca un fel de ulcior practic de lut, care se batea tot timpul de pieptul lui, acel ulcior din care, la oamenii necajiti sau la bolnavi, turna putin din el spre vindecare. Si atata de simplu era, incat acela i-a tras o palma asa, nici n-a intrebat bine ce doreste. Si nu lui Trifilie, care era ucenicul sau, ci lui, care era, parea cel mai simplu. Si dupa ceea a aflat ca e episcop si i-a parut rau si l-a lasat sa intre si l-a vindecat pe imparat.

El facea parte dintre acesti oameni nebagati in seama, asa cum Simeon Noul Teolog s-a pus cu toata protipendada teologica a vremii, a Constantinopolului. El era un traitor al lui Dumnezeu, ceilalti erau buni vorbitori, priceputi sa despice firul in sapte, in zece, in patru, in cate trebuie sa il despice. Toti se pricepeau bine „sa vorbeasca” despre Dumnezeu. El era singurul care Il traia pe Dumnezeu cu adevarat, si oamenii simteau. Prima oara a fost un simplu monah, si a fost un simplu diacon, dupa aceea un simplu preot, si totusi fiind atat de simplu, la el veneau sute si mii de preoti si aducea multa invidie in sufletele multora de la Constantinopol, din sinodul episcopal, si dintre cei care erau tot timpul pe langa curtea imparatului si pe langa camerele Patriarhului, pentru ca: „cine este acest simplu, care strange atata lume, si ca de ce vine lumea la el?”. Si a inceput Stefan al Constantinopolului, un episcop de acolo, unul dintre cei mai destepti oameni ai vremii – cel mai destept, dar nu si cel mai duhovnicesc – o cearta aspra cu Simeon Noul Teolog, incercand sa ii arate ca greseste, ca ceva nu e in ordine cu el, ca faptul ca vin oamenii spre el, si invataturile lui si tot ce traia el, lucrurile pe care le traia el, aratarile, descoperirile lui Dumnezeu pe care le traia Sfantul Simeon Noul Teolog pareau niste nebunii, pareau niste inselari. Asa cum Gheron Iosif, acum cinstit de toti, era vazut de parintii din muntele Athos, in vremea vietii lui, ca un inselat. El traia niste lucruri atat de mari, incat ceilalti se minunau, si ziceau: Nu poate fi, e un inselat! Cum Paisie Velicicovschi traia rugaciunea inimii si vorbea despre ea, si ceilalti, toti din jurul lui, si din Athos si, mai tarziu, din Moldova, toti protopopii din Poltova pana in Bacau, jos, il socoteau un inselat si ziceau: „Ce-s prostiile astea, sa zici rugaciunea inimii si sa rostesti acelasi cuvant asa de des. Trebuie sa faci ce trebuie sa faci, trebuie sa-ti faci slujbele, trebuie sa-ti termini slujba, trebuie sa-ti pui, eu stiu, patrafirul in cui si sa mergi acasa, sa-ti vezi de treaba!”. Osteneala lui, si evlavia lui, si stradania lui, pareau o nebunie si o prostie si o inselare.

Si acum din viata lui as vrea sa va atrag atentia despre o minune a Sfantului Spiridon al Trimitundei, care e mai putin cunoscuta. Sfantul Spiridon al Trimitundei avea atata simplitate, incat il stiau toti foarte bun, bland, ingaduitor, rabdator. De aceea se si revarsa peste el atata har. Si un negustor de acolo, din zona Ciprului, ajunsese intr-o vreme la destul de multa saracie si a venit sa-i ceara ajutor:

„Parinte, din banii episcopiei, daca ma poti imprumuta, uite am un necaz”.

Si el a zis:

„Uite, acolo este casa de bani a episcopiei, intra in casa, in camera nu stiu care, vezi ca acolo este lada de bani a episcopiei unde tinem noi banii, ia-ti de acolo”.

Si s-a dus acesta mirat ca i se da atata incredere, s-a dus acolo:

„Cat ai luat?”

„Atat am luat”.

S-a dus, si-a facut treburile, banii au venit inapoi, a investit, au venit banii inapoi, s-a dus dupa un timp inapoi si a zis:

„Parinte, am venit sa vi-i dau”.

„De unde i-ai luat, pune-i la loc!”

S-a dus acolo, a intrat inapoi, i-a pus iara in lada aceea, s-a minunat ca are atata incredere in el, a facut asta probabil de doua, de trei ori, de patru ori, si a inceput sa se nasca in inima negustorului:

„ce sa-i dau eu inapoi, daca el nu se uita in lada sa vada daca am luat, nu am luat, cat am luat? Nici nu-l intereseaza – atata lipsa de importanta da lucrului acesta, si atata incredere in mine”.

Si cand a fost o vreme mai grea a zis:

„Parinte, iarasi, ma poti imprumuta?”.

„Da, cum sa nu, du-te si ia-ti, stii de unde”.

S-a dus si a luat si cand a venit inapoi a zis:

„Am venit sa ti-i dau inapoi”.

”Du-te si pune-i inapoi”.

A vazut ca in lada nu mai era nimic, dar a zis:

„Doamne, dar de ce sa ii dau inapoi, o duc greu. El nu baga in seama, oricum, nu stie ca am pus, nu am pus”.

I-a pus inapoi in buzunar si s-a dus. Despre banii aceia, a zis:

„Lasa ca pe acestia ii investesc, ma scot din necazuri”.

Din clipa aceea banii s-au facut ca un foc care a ars toata averea lui, tot ce a facut, din clipa aceea toata avutia lui a secat, ca si cum n-ar fi, a pierit, pentru ca nu erau bani cinstiti, erau bani furati. Si nu numai banii aceia s-au pierduti, ci toata avutia lui si, disperat, a venit la Sfantul Spiridon si i-a zis:

„Parinte, nu-mi dai voie sa mai imprumut niste bani, ca sunt intr-un necaz mare!”

Si Sfantul i-a zi:

„Du-te si ia de unde stii!”

Si s-a dus acolo si a zis:

„Dar nu e nimic!”

Si a zis:

„Frate, tu ai fost ultimul care a umblat acolo, eu nu m-am uitat. Tu ai pus ultimii bani. Stiu ca ai venit sa ii pui inapoi. Daca nu sunt acolo, inseamna ca nu i-ai pus data trecuta. De ce nu i-ai pus?”

Si atunci a recunoscut si a zis:

„Da, parinte!”

L-a vadit Dumnezeu fara sa umble Sfantul Spiridon sa faca studii criminalistice, sa studieze cum s-a intamplat, ce s-a intamplat, daca au venit, daca n-au venit. Asa l-a vadit Dumnezeu si i-a parut rau. Si Sfantul Spiridon i-a zis:

„De-aia ti-a pierit toata avutia si de-aia nimic nu a ramas, pentru ca tu ai furat, si banii de furat, lucrurile care sunt necinstit luate ard si ceea ce ai bun, si piere totul”.

Si cred ca aceasta este o invatatura pe care trebuie sa o luam, ca nu numai lucrurile furate, vazute, materialnice ard totul si fac ca toate sa piara si sa ne dispara printre degete, ci si cand munca altuia ne-o luam noi ca si cum ar fi a noastra, si ne laudam noi cu ea, cat si, eu stiu, slava altuia sau cinstea pe care ar trebui sa o dam altuia ne-o luam noi, si socotim ca noi meritam, si in fata oamenilor ne laudam ca si cum noi am merita acea lauda. Cand orice luam cu necinste, luam cu nedreptate, cred sincer ca aceasta nedreptate, pe care ne-o adaugam noua si ne-o punem noua, va arde tot binele din noi si vom saraci si mai mult. Cred ca aceasta invatatura a Sfantului Spiridon al Trimitundei ni se potriveste tuturor, fie ca, chiar daca nu luam bani, chiar daca nu luam avutii, orice altceva luam si ne adaugam noi, cu voia noastra, crezand ca ni se cuvine, desi nu ni se cuvine, sau ne laudam cu acel lucru ca si cum ar fi al nostru, nu numai ca nu va ramane si il va vadi Dumnezeu pana la urma ca nu-i asa, si daca noi ne vom lauda cu ceva, pana la urma se va vadi tuturor ca nu am fost noi cei care am facut acel ceva, si nu numai ca se va vadi, ci si chiar o imagine rea vom dobandi in fata oamenilor incetul cu incetul. Si cred ca, daca va ganditi bine, o sa vedeti ca si cu noi, si cu altii, s-a intamplat asa, care au vrut cat de mult sa se ridice inaintea oamenilor si sa aiba o imagine buna in fata oamenilor, cu cat au dorit mai mult aceasta, si cu cat au nedreptatit mai mult, ca sa isi inlesneasca imaginea buna, cu atat au dobandit o imagine mai rea. Si cele bune pe care le fac nu se mai socotesc bune, si cele bune pe care le gandesc nu li se mai socotesc bune.

Dumnezeu sa ne ajute si sa ne intareasca!”

***

Predica Arhim. Nichifor Horia (Iasi) la Sfantul Ierarh Spiridon (2010):

“Suntem in intampinarea marelui praznic al Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, praznic care ne cheama sa intelegem lucrarea lui Dumnezeu in lume, sa intelegem ca suntem in aceasta asteptare pe care o marturisim in Crez, ca asteptam „invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie” – asteptare care nu este una pasiva, nu este una care nu presupune lucrarea noastra. Iar lucrarea noastra este recunostinta si dragostea pe care noi insine o aratam catre Mantuitorul, si intelegerea ca Dumnezeu lucreaza in inimile noastre, si in lumea aceasta, si in zilele noastre, in care vedem, in acelasi timp, atata coruptie, viclenie, sau necinstirea cuvantului intre noi, sau a Cuvantului Care este Cuvantul, Hristos.

Astazi praznuim un mare ierarh care a fost cinstitor al Cuvantului si care insusi a fost facator de minuni. Si luna decembrie indeosebi ii cinsteste pe cei doi ierarhi ce se si pomenesc impreuna la rugaciuni: Sfantul Ierarh Nicolae si Sfantul Spiridon, amandoi grabnic ajutatori oamenilor, sfinti care, asemenea Mantuitorului Hristos, sunt aproape de sufletul omului, intelegandu-i suferintele dar, in acelasi timp, cu multa fermitate, atunci cand este vorba de adevar, atunci cand omul are de ales intre rau si bine, intre viclenie si cinstire, amandoi dintre ei ajutand celor neputinciosi, celor ce, chiar in greseala fiind, si-au inteles pacatul dar, in acelasi timp, sunt impotriva celor mandri, si celor vicleni, si celor care nu inteleg sa-si traiasca viata in lumina adevarului.

Amandoi au marturisit, la Sinodul I Ecumenic, Sinod in care Arie – de care probabil multi ati auzit – aducea o mare hula adevaratei credinte, o mare hula si, in acelasi timp, o greseala, si o deruta in mijlocul multor oameni, pentru ca insusi imparatul Constantin cel Mare nu stia ce sa creada si cum sa creada. Si, de aceea, la initiativa lui a fost invocat la Niceea acest Sinod, in anul 325. Arie spunea ca Mantuitorul Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu – asa cum Il cinstim, asa cum stim, asa cum Il marturisim in Crez – ci este o creatura a Tatalui, o creatura prin care Dumnezeu a lucrat in lume, a fost un timp cand “el” nu era. Si astazi, intr-o asemanare a religiilor in care toti proorocii sunt „buni”, toti proorocii sunt „adevarati”, fiecare religie este „vadita ca adevarata”, si astazi, un nou Arie a zis, prin curentul New Age, care cauta sa ne seduca, spunand ca: Mantuitorul Hristos a fost un prooroc asemenea altor „prooroci”, fie el Buda, fie Confucius, fie Mohamed. Poate cel mai mare, poate cel mai bun, poate crestinismul fiind o religie mai presus decat acestea, dar intemeiata de „un om”, Iisus Hristos Care, asemenea lui Mohamed si lui Buda, a intemeiat si „el” o religie, o filozofie mai inalta, si mai dreapta de viata. E bine sa o cinstim, sa o urmam, dar pana la urma Hristos este „un prooroc asemenea lor”, sau „poate cel dintai dintre ei”.

Acesta a fost intelesul ereziei lui Arie care a pus pe Mantuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel din veac, pe acelasi palier cu intemeietori de religii care n-au cunoscut adevarata revelatie, care nu au stiut adevarul credintei. Iata ca Mantuitorul Hristos nu este „un prooroc”, asemenea acestor prooroci, nici macar asemenea lui Moise, care a fost un prooroc adevarat si insuflat de Dumnezeu, sau Ilie sau toti ceilalti, ci mult mai presus decat acestia, pentru ca nu a fost un om ce ne-a descris un adevar, sau o filozofie de viata mai dreapta, ci a fost Insusi Dumnezeu care a luat trup. Si de asta noi cinstim Nasterea Lui cu atata evlavie. Pentru ca Mantuitorul a luat trupul nostru plin de neputinte si de boala si supus mortii, l-a luat pentru ca pe noi sa ne indumnezeiasca, l-a luat ca prin acest trup sa ni se faca inteles, sa ne arate ca nu se scarbeste de noi. A purtat chinurile si batjocura noastra, si scuipatul, si biciul pe care omul, pentru pacatele lui Adam, ar fi trebuit [sa le fi luat]. Si Dumnezeu nu le-a pus pe spatele lui, [al omului], ci Insusi Domnul le-a luat pe spatele Lui. A luat chipul mortii ca sa se inteleaga cu ce fel de dragoste iubeste Dumnezeu pe om incat, cum spune Evanghelistul Ioan, pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat.

Iata, dar, ca Mantuitorul Hristos nu a fost „un prooroc”, „un om” asemenea altor oameni, ci Insusi Dumnezeu cel Viu. Si de aceea cinstim cu post, si cu rugaciune, si cu bucurie Nasterea Domnului, pentru ca este actul cel mai de smerenie si dragostea vadit aratata a lui Dumnezeu. Si atunci, cand Arie, din neintelegere si din mandrie, si-a dat seama ca tot adancul credintei il batjocorea si il acoperea de intuneric si de minciuna, atunci i-a stat impotriva acest sfant Parinte bland, si minunat, si smerit. Sfantul Spiridon fusese pastor la oi si, ca arhiereu, in continuare avea grija de oi si de capre, dar avea grija mai ales de oile cele cuvantatoare, si facea minuni, dar in acelasi timp isi pastra blandetea si simplitatea inimii, asemenea Sfantului Nicolae. Si iata ca, la cel dintai Sinod Ecumenic pe de o parte, in dialog cu Arie, care tinea blasfemiile sale, Nicolae i-a dat o palma. Te minunezi cum omul acesta bland si bun, care aruncase pungi de galbeni in casa unui tata sarac, care isi pusese sufletul pentru atatia saraci, care a intervenit pe la imparat, in vis, pentru slobozirea a trei oameni inchisi pe nedrept, cum acest om plin de jertfelnicie pentru cei aflati in necaz si suferinta, iata, sta impotriva, cu asprime si duritate, impotriva minciunii, si da o palma lui Arie. Si cei din Sinod s-au smintit, pentru ca era o adunare oficiala, era imparatul de fata, toata crema credintei, toti preotii si arhiereii. Si s-au smintit, si pe buna dreptate, imparatul s-a tulburat, dar pe nedreptate l-a inchis. Si iata ca aceasta nedreptate a vadit-o Insusi Mantuitorul Hristos cand i S-a aratat Sfantului Nicolae dandu-i in inchisoare ceea ce imparatul ii luase. Mantuitorul ii da omoforul si Maica Domnului, Sfanta Evanghelie.

Sfantul Ierarh Spiridon al Trimitundei era si el in randul celor ce participau la Sinod. Si erau unii invatati, altii mai putin invatati. Sfantul Spiridon nu era foarte invatat si foarte stiutor de carte, desi statea impotriva filozofilor cu intelegerea mintii lui. Si aici fac o paranteza ca sa vorbesc de un alt neinvatat din acelasi timp, in secolul IV, la scurt timp dupa Sinod, la scurt timp dupa perioada persecutiilor, Sfantul Antonie cel Mare. Se spune ca avea atata intelepciune, incat oamenii de peste tot veneau sa-i asculte cuvantul plin de intelepciune si sa ia de la el nu doar intelepciunea omeneasca mare la care ajunsese, ci intelepciunea dumnezeiasca care se vadea prin el. Si erau cativa filozofi care s-au aratat mirati cum de la acest om simplu si neinvatat vin atatia sa ia cuvant de folos. Si vin ei insisi sa intrebe mirati: „cum de el, care nu citise carti si nu avea intelepciunea acestei lumi, poate sa dea asemenea sfaturi?”. Si, inca, inainte de a veni ei, Sfantul Antonie cel Mare ii intreaba simplu:

„Ce a fost la inceput, cartea sau omul, care a facut cartea?”

Si filozofii raspund, firesc:

„omul, care a facut cartea”.

Si atunci Sfantul Antonie cel Mare spune:

„Iata, dar, ca cel ce are mintea limpede si mintea curata nu are trebuinta de carte, ci el insusi este cel ce creaza cartea”.

Si Sfantul Spiridon, ca si Sfantul Antonie cel Mare, nu fusese om care sa citeasca mult, dar avea intelepciunea dumnezeiasca. Si, stand in acest loc de mare tensiune si, in acelasi timp, de importanta marturie a credintei, indrazneste sa ceara a lua si el cuvantul spre a vadi dreapta credinta. Si ceilalti, stiindu-l necarturar, ii spun:

„Parinte sfinte, lasa pe altii care au darul filozofiei si intelegerea cea adevarata sa vorbeasca!”

Si el insista sa vorbeasca el insusi lui Arie care nu intelegea taina Sfintei Treimi – la drept vorbind de neinteles mintii omenesti. Si atunci iata, mai cutremurator si mai graitor decat orice alt cuvant, Sf. Spiridon, luand o caramida, ii vadeste aceasta pilda spunand:

„Iata, in caramida aceasta ceea ce vedem este o bucata de lut, ca de piatra aproape fiind”

Si, strangand-o, Sfantul Spiridon a facut prin minune sa tasneasca deasupra focul, si in jos apa, curgandu-se, elemente din care caramida fusese constituita: din lut, apa si foc, si aratand ca acestea coexistau in caramida insasi. Si aceasta caramida a vadit-o ca fiind chipul Sfintei Treimi. Desigur ca aceasta minune a Sfantului a vorbit mai mult decat graiurile celor din jur.

Vedem, asadar, ca fiind blanzi si cu simplitate si cu apropiere de sufletul oamenilor dar, cand este vorba de adevarul credintei, cand este vorba de marturisirea lui Hristos, devin plini de asprime si de curaj, stand impotriva oricarei minciuni.

In chipul acestor sfinti suntem chemati si noi, iubiti credinciosi, sa pregatim sufletele noastre de Craciun: buni si blanzi – atunci cand este vorba de a intelege suferinta aproapelui -, buni si ingaduitori cu cei ce ne gresesc – atunci cand acestia se caiesc si-si cunosc greseala lor si si-o marturisesc -, aspri, in acelasi timp, si indepartandu-ne de orice viclenie, si de orice om care ramane in pacatul sau [nedorind sa se caiasca, n.n.].

Se spune ca la Sfantul Spiridon a venit un barbat care fusese plecat de un an de zile de acasa si intre timp femeia lui ramasese insarcinata si iata ca, – sigur ca s-a suparat si s-a cutremurat –, impreuna cu el intreaga comunitate, intregul sat din care erau, pentru ca era vadit ca tatal copilului nu era cel care fusese plecat timp de un an de zile, si femeia nu recunostea. Si a venit la Sfantul Spiridon si pacatul ei era vadit, desigur, pentru ca tatal fusese plecat de un an de zile, si ceea ce mira, si durea mai mult pe comunitate si pe sotul femeii, nu era atat desfranarea in care cazuse, cat mai ales minciuna in care staruia. Si Sfantul Spiridon o cearta mai ales pentru aceasta impietrire spunandu-i:

„Iata, din pacat ai cazut in deznadejde si din deznadejde in nerusinare, cum indraznesti sa minti si sa stai impotriva adevarului?”

Si ea staruia in nerusinarea ei. Si atunci Sfantul Spiridon ii pune cuvant ca de blestem:

„Bine, atuncea n-ai sa nasti pana cand nu vei vadi adevarul, nu vei putea sa fii in cele ale firii, pe care Domnul le-a dat, pana cand nu-ti vei vedea, in firea pe care Domnul ti-o cere, adevarul”.

Si se spune ca, venind vremea nasterii ei, femeia n-a putut sa nasca pana la sfarsit, dar nevrand, pana la sfarsit, sa se smereasca si sa-si marturiseasca pacatul si greseala, a murit in acel chin. Si s-a intristat Sfantul Spiridon si a spus: „Nu voi mai face judecata oamenilor!” – vazand cat de mult pot sa se inversuneze si sa se impietreasca oamenii in minciuna si in negraire a adevarului.

Iubiti credinciosi, ne pregatim de zilele Craciunului. Sa luam aminte la minunile pe care acesti sfinti le-au facut in jurul nostru, sa citim minunile Sfintilor Ierarhi Spiridon si Nicolae. Cei care ati fost, sau care veti putea sa mergeti in Kerkira unde sunt moastele lui, nenumarate minuni au fost – si sunt in continuare la sfintele lui moaste-, asa cum nenumarate minuni sunt si la moastele Sfintei maicii noastre Parascheva. Insa, cand e vorba de sfintii lui Hristos, toti ne sunt aproape, in Iasi, sau la Kerkira, sau in Timisoara, sau in zone mai indepartate, toti ne sunt apropiati pentru ca in fiecare din noi este acelasi dor, aceeasi credinta, aceeasi multamita lui Dumnezeu, aceeasi dragoste de Dumnezeu pe care o purtam in sufletele noastre. Cu aceasta dragoste de oameni si de Dumnezeu, dar si cu aceasta acrivie pentru adevar, si cu aceasta separare de orice pacat si de orice minciuna si de orice intepenire in rau, sa ne pregatim a intra in sarbatorile sfinte ale Nasterii Domnului si sa putem sa cantam si noi, precum auzim in biserica: „Hristos Se naste, slaviti-L!”. Slavindu-L din toata inima noastra si multumindu-I cu recunostinta pentru darul vietii si al tuturor minunilor pe care le-a pus in aceasta viata. Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”