PREDICĂ , LA DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI !

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

---

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe FiuI Său Cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” (loan III, 16)

Fraţi creştini,

                    Sfânta Evanghelie de astăzi, ne desco­peră iubirea cea mare a lui Dumnezeu pen­tru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, deci a pus în eI suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi fru­museţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumne­zeiască, care este sufletul omului.

                    Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porun­ca dumnezeiască a mâncat din pomul oprit. Dar iată că s-a dezbrăcat de toată fericirea dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din cauza păcatului neascultării, a mândriei, precum şi invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargä în su­ferinţele iadului.

                  Vrăjmaşul – diavol - care tot din rnândrie şi neascuItare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, înce­pu să ispitească pe oameni, cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristo­s a făcut mare prăpăd în lume, deci a coborât omenirea mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu, ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.

         Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecu­noscătoare, a zis în inima Sa: ,,Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-l pierd.” A înecat astfel cu apă toată suflarea ome­nească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.

         Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat din potop, iată că acum se îneacă în paharul cu vin şi aşa intră răuI şi blestemul în lume, deci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, cri­mele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav rănit şi chinuit de tâlhari.

Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, din cauza blestemului ajungeau tot în temniţele itadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi ­criminalii făceau să curgă multe lacrimi am­are şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.

Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, ­serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care-şi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a găsit să coboare  la noi ca să ne salveze.

Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea ­noastră, să ia această misiune minu­nată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ­ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.

         Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate răutăţile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitor­ul că ,,nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel Ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer”. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî numai Dumneze­u o are.

         El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut în dreapta Tatălui.

         Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar această izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mintuito­ul în Evanghelia de astăzi: ,,După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

         Icoana aceasta a răstignirii, Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii au început să cirtească împotriva lui şi i-au zis: ,,La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu? Caci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.”

         Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seamă de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut să-L roage pe Dumne­zeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: ,,Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va  privi Ia şarpele de aramă nu va muri.” Moise a făcut întocmai şi şarpele de ararnă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.

         Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hnistos pe Cruce, căci şarple de ararnă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care pnivesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă acolo, pe această înălţime a Golgotei.

         Această icoană a răstignirii Mântuitorului, ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie Ia rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci, ce greşeală mare fac sec­tanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele repre­zintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesu­lui Sf. Scripturi. Asemenea Înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Tes­tament care întăresc zugrăvirea şi închipui­rea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: ,,Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mintuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.

Dar pentru ca să se mântuiască, lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dum­nezeu Tatăl şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna Patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele bătute în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi a oţetului, înjurăturile bar­bare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfişiau inima.

lată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşealele noastre. Dumnezeu care este iub­ire desăvârşită a putut face această mare jertfă. Pământul ţării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit, ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le, parcă-L auzim spunând: ,,Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine?”

Să stăm o clipă şi Să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste ca a Lui şi să ne dăm viaţa pentru El, sau, mai degrabă, ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii cât a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.

Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu nădejde şi credinţă, nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, caci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi nă cheamă pe toţi zicându­ne : ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.

El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii, s-a sfârşit aştepta­rea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.

Cei care şi-au astupat urechile la dragos­tea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplată focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.

Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pă cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămăneau după aceea recunoscători toată viaţa.

Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care il duceau la moarte, au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani, pentru că voiau să-L scape de la moarte. În cele urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel candamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fast şi el  recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.

Cu cât suntem noi mai mult datori scumpului nostru Mântuitor, care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului ca să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El — Mântuitorul nostru — să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de mila şi bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?

Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocainţă şi de aş face toate faptele bune ce-s posibile omului şi n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.

Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei bănuţi, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul  se plânge că n-are timp de biserică şi de rugăciune, dar, în  schimb nu-i ajnge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor sau la calculator, iar pentru suflet nu găseşte timp nicizece minute de rugăciune.

Unii vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii --deşi sunt aproape-- nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, pină într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-si ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.

Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, ca atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.

Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi  să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim untdelemnul, pâinea, fructele şi toate bunătăţile şi, în schimb, nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră, ci dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţ­umiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astazi.

Unii nu au credinţă de loc, în timp ce alţii credinţă ce se aseamană cu a demonilor, lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi L-a vândut pe Domnul Hristos, cum fac şi creştinii noştrii.

Credinţă, spun ca au şi beţivii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumne­zeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutor celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă, se  roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.

Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţa în Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot face cât de multe fapte, dacă nu-s facute în numele Sfintei Treimi, al lui Dumnezeu şi al credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.

Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum pină nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic şi purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.

Astăzi să ascultăm glasul dulce al lui Iisus, să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.

Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în aceste două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari, nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa, căruia i-a zis: ,,mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în cîmp, să fugi în munte ca să nu piei cu ei”.

Tot aşa şi noi, să căutăm mântuirea sufle­tului, să fugim în munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilorr şi a duhurilor necurate. Să ne salvam sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căruia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitindu-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.

Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu, care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioane şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa.

0, dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer ne-ai văzut căzuţi în ghearele demo­nului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plinsul nostru şi Te-ai milos­tivit de lacrimile noastre, Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ti-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi să-i întoarcă la cre­dinţă.

N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi, La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arătat-o am înţeles că suntem îndatoraţi pe vecii veciior ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.­

De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decît vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dim­preună cu toţi creştinii ortodocşi. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor. AMIN