PREDICĂ LA MAREA ŞI SFÂNTA SĂRBĂTOARE, A SFÂNTULUI IERARH NICOLAE !

                         6  Decembrie 2015 !

                     Sfântul  Ierarh Nicolae, 

                        Mare Făcători de Minuni !

Predica la sarbatoarea Sfantului Ierarh NICOLAE, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei

                                              

“Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” (TROPARUL).

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit ţinuturile Mirelor Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstitţi şi de bun neam, drept credincioşi şi bogaţi. Tatăl său se numea Teofan, iar mama sa – Nona. Această binecuvântată pereche, petrecând cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi mari faceri de bine, s-au învrednicit a odrăsli această fiinţă sfântă – ei înşişi fiind de neam sfânt. Deci, născând pe acest sfânt prunc, i-au pus numele NICOLAE care se tâlcuieşte BIRUITOR DE POPOR; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii. După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă până la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întâi şi pe urmă, care din pântecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat, căci n-a început a vieţui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge piept, făcând minuni din fragedă copilărie, deprizându-se încă de la naştere cu postul.

Aici trebuie să ia aminte părinţii ca de la vârsta de şapte ani să-şi obişnuiască copiii cu rugăciunea şi cu postul, căci, după Sfintele Canoane sunt scutiţi de post numai copiii până la şapte ani, bolnavii şi femeile însărcinate. După naşterea sa, fiind în baie, Sfântul Nicolae a stat trei ceasuri pe picioarele sale, nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia, mai pe urmă avea să-I devină mare slujitor. Când se apropia de pieptul Macii Sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se, nu după obiceiul pruncilor celorlalţi, pentru că numai din sânul cel drept sugea lapte, având să dobândească cu cei drept credincioşi – starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai odată sugea lapte şi atunci seara, după săvârşirea obişnuitelor rugăciuni creştineşti, de care lucru, părinţii lui se minunau foarte tare, pricepând ce fel de postitor va fi copilul lor mai târziu. Acel obicei de a posti, deprinzându-l din scutece, l-a ţinut toată viaţa până la fericitul său sfârşit, petrecând miercurea şi vinerea în post.

Crescând Sfântul Nicolae cu anii, creştea şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni, fiind ca o holdă roditoare care primeşte în sine sămânţa învăţăturii celei bune care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune. Aici ar trebui să mediteze şi părinţii, care ajunşi la bătrâneţe, se plâng de odraslele lor căci sunt stricate, dar, Dumnezeu a făcut toată creaţia bună (FACERE 1,31), dar, ei prin anumite păcate şi fărădelegi pe care le-au comis în timpul vieţii, le-au semănat şi le seamănă în sufletul copilului. Venind vremea şcolarizării, el a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, ajungând cu harul Sfântului Duh şi cu mintea lui ageră, la multă înţelepciune. Apoi, atât de mult a sporit în învăţătură, pe cât era nevoie pentru a cârmui corabia lui Hristos – Biserica.

Deci, făcându-se desăvârşit în cuvântul învăţăturii, s-a arătat desăvârşit şi în lucrul vieţii. De la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare, cu totul se abătea (noi astăzi în vâltoarea lor ne place să ne aruncăm şi să ne desfătăm simţurile cu ele) şi a vorbi cu femeile şi a căuta cu ochii la faţă femeiască, foarte mult se ferea şi mereu se depărta de petrecerile împreună cu femeile. Având adevărată înţelepciune şi minte curată, Îl avea mereu pe Dumnezeu în inimă. El avea RĂBDARE DE A STA ÎN BISERICĂ ŞI O ZI ÎNTREAGĂ LA RUGĂCIUNE, pe noi cei din zilele noastre ne plictisesc şi câteva ore. El având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzând cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încât nu se vedea la el nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrân, pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit; căci precum omul cel bătrân, dacă are obiceiul celor tineri este luat în râs de toţi, tot aşa şi tânărul, dacă are năravul bărbatului bătrân, este cinstit de toţi, pentru că nepotrivite sunt tinereţele pentru bătrâneţe, dar cintite şi frumoase sunt bătrâneţele pentru tinereţe.

Sfântul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi el. Unchiul său văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, i-a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu, iar ei au acceptat aceasta. Primind episcopul pe TÂNĂRUL BĂTRÂN care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a avansat pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când a fost hirotonit, episcopul, întorcându-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit, zicând: “Iată, fraţilor, văd un nou soare luminând marginile pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednicii a avea acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”. Această proorocie se va împlini mai târziu.

Primind Sfântul Nicolae treapta preoţiei, adăuga osteneală după osteneală, petrecând în post şi neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor, sârguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii. În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca să se închine la Locurile Sfinte, a încredinţat toată cârmuirea Bisericii nepotului său. În acea vreme, părinţii Sfântului Nicolae părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfântul Nicolae rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o la cei săraci. Pentru ca multele lui milostenii să fie mai bine cunoscute, în cele ce urmează, vom relata una. Era un bărbat în cetatea aceea slăvit de lume şi bogat, care mai târziu a rămas sărac şi fără slavă lumească, căci viaţa aceasta pământească este nestatornică şi plină de răsturnări de situaţii. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum fiind lipsit de toate cele necesare traiului, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi de-a fetele să se desfrâneze, iar casa lui să devină un fel de bordel, crezând că prin astfel de câştig se va îmbogăţi.

Deci bătrânul acela având astfel de gânduri rele, Dumnezeu Care nu voieşte pierderea păcătoşilor, Se apleacă spre nevoile noastre, punând bunătate în inima Sfântului Nicolae şi l-a trimis în ajutorul acelui bărbat care era în pericol de a-şi pierde sufletul, cât şi pe cel al fetelor. Auzind Sfântul Nicolae de sărăcia acelui bărbat şi prin Revelaţie dumnezeiască înştiinţându-se de cugetarea lui cea rea, l-a ajutat cu o legătură de galbeni. Mântuitorului, Care zice: “Luaţi aminte la faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; astfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel dinceruri. Deci când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie în ascuns şi Tatăl tău Care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie” (MATEI 6,1-4).

Sfântul Nicolae atât de mult fugea de slava lumească, încât chiar de acelă căruia i-a făcut bine, se sârguia a se tăinui pe sine. Dimineaţa, sculându-se bărbatul şi aflând legătura, a dezlegat-o şi văzând galbenii s-a înspăimântat, căci socotea că este o nălucire, temându-se ca nu cumva aurul să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vârful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscând căci este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie plângea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetând mult în sine cine i-ar fi făcut lui un asemenea bine, nu-i venea să creadă ochilor. Socotind că această binefacere a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Îl laudă şi Îi mulţumşte neîncetat. Apoi, îndată pe fata cea mare a măritat-o şi i-a dat ca zestre de nuntă aurul primit. Lucruile s-au petrecut la fel şi cu celelate două fete. Când a fost la a treia fată, tatăl vrând să descopere cine este binefăcătorul său, a alergat în urma lui şi cunoscându-l cine este, a căzut la picioarele lui, sărutându-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mântuitor sufletelor, zicându-i: “De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul Cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine suntem mântuiţi din amara cădere în păcat”.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae faţă de cei săraci şi în suferinţă. De s-ar povesti faptele lui de milostenie una câte una, ar trebui foarte mult timp. După aceasta, Sfântul Nicolae a voit a se duce la Locurile Sfinte şi a se închina acolo unde a umblat cu trupul Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae care era împreună cu ei, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi vânturi cumplite. El îi avertizase pe corăbieri că l-a văzut pe vicleanul diavol intrând în corabie ca să o scufunde. După aceea s-a pornit asupra lor o furtună mare, iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de moarte năpraznică şi rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de această nenorocire, căzută fără veste asupra lor, zicându-i: “Sfinte a lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom scufunda în adâncul mării şi vom muri!”.

Sfântul Nicolae zicându-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnica izbăvire, însuşi a început cu sârguinţă a se ruga lui Dumnezeu. Marea îndată s-a liniştit şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, scăpând, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Nicolae. Tot atunci, unul dintre corăbieri s-a urcat în vârful catargului, precum este obiceiul celor ce dirijizează corabia şi, când era să coboare de acolo, a alunecat şi a căzut pe punte, murind pe loc, iar Sfântul Nicolae l-a înviat cu rugăciunea şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicând toate pânzele şi fiind vânt, au plutit în linişte spre Alexandria, ajungând cu bine în acel oraş, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae a tămăduit pe mulţi bolnavi.

Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mângâind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungând în Sfânta Cetate a Ierusalimului s-a urcat pe Golgota, unde Hristos săvârşise opera de răscumpărare a neamului omenesc. Acolo a înălţat din inimă rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, dând mulţumire Mântuitorului pentru ceea ce a făcut pentru noi. Apoi a cercetat cu de-amănuntul Sfintele Locuri, făcând multe închinăciuni pretutindeni, iar când uşile erau închise, s-au deschis singure, semnificând deschiderea uşilor raiului pentru cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc. Stând în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea să meargă în pustie, dar printr-un glas dumnezeiesc a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa, pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rânduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul Mitropoliei din Lichia; deci, aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceştia s-au gândit să săvârşească un vicleşug, adică să îndrepteze corabia în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a urcat în corabie şi depărtându-se de la mal, Sfântul Nicolae a văzut căci corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze corabia spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în direcţia dorită de ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. În urma rugăciunilor Sfântului Nicolae, adresate către Dumnezeu, vântul a întors corabia catre Lichia şi i-a îngrozit pe corăbieri. Aşa, Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu a ajuns în patria sa. El fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăşmaşi, nici s-a pornit spre mânie şi nici măcar un cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a eliberat să meargă fiecare la casa lui, iar el a mers la mănăstirea pe care o zidise episcopul Patarelor şi o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae era iubit foarte tare de toţi fraţii săi (de mănăstire, căci fraţi trupeşti nu avea), care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul Domnului, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurilor lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul său.

Aflând Sfântul Nicolae în aceasta manastire viata linistita, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo; dar Dumnezeu îi arata calea, voind ca acea comoara bogata a faptelor bune sa nu fie ascunsa, ci sa fie cunoscuta de oameni pentru mântuirea lor. Astfel, el stând o data la rugaciune, a auzit glas de sus: ,,Nicolae, sa intri în nevointa poporului, daca doresti sa fi de Mine încununat!”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a înspaimântat si cugeta în sinea sa: ,,Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la el?”. Si iarasi auzi glas, spunându-i: ,,Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci întoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine, numele Meu!”.

Atunci, Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasând linistea, sa mearga sa slujeasca mântuirii oamenilor.

În acea vreme, s-a mutat la Domnul arhiereul Ioan al Mirelor Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, în Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna întelepciune, erau nedumeriti între ei, pe cine sa-l aleaga. Unii, fiind porniti din râvna dumnezeiasca, au zis ca aceasta alegere nu trebuie sa fie a omului, ci a lui Dumnezeu si s-au hotarât sa faca rugaciuni în aceasta privinta si sa posteasca. Dumnezeu, vazând râvna lor, a descoperit bunavoirea Sa unuia din episcopii mai în vârsta, ca acel barbat trebuie sa fie Nicolae.

Când a fost vremea Utreniei, Sfântul Nicolae îndemnat de Duhul Sfânt, a ajuns mai înainte decât toti la biserica. Intrând în biserica, l-a întâmpinat episcopul care se învrednicise de aceasta vedenie si l-a întrebat: ,,Cum te cheama fiule?”. La aceasta întrebare, din smerenie, Sfântul Nicolae n-a raspuns nimic. Acela l-a întrebat din nou, iar Sfântul Nicolae i-a raspuns cu blândete: ,,Nicolae ma cheama pe mine, stapâne, robul prea sfintiei tale”.

Acel dumnezeiesc barbat care a auzit acel glas blând, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spuse în vedenie, ca se numeste Nicolae, iar pe de alta parte, prin smerenia lui, ca Sfântul a raspuns cu blândete; deci a cunoscut ca acela este cel pe care îl binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al Bisericii din Mira Lichiei, caci stia ca Dumnezeu cauta pe acela despre care Scriptura zice: ,,Pe cel blând si smerit cu inima” (MATEI 11,29). Atunci acel episcop s-a bucurat foarte tare, ca si când a descoperit o comoara ascunsa si îndata, luându-l de mâna pe Sfântul Nicolae, i-a zis: ,,Urmeaza-ma, fiule!”.

Episcopii din Mitropolia Lichiei umplându-se de bucurie duhovniceasca, l-au adus în mijlocul bisericii si atât ei, cât si poporul, l-au ales pe Sfântul Nicolae sa le fie mitropolit si în cele din urma, dupa roata rânduiala bisericeasca a fost hirotonit arhiereu.

Chiar de la începutul pastoratiei în calitate de arhiepiscop si mitropolit, placutul lui Dumnezeu graia în sine: ,,O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri: deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora!”.

Apoi, vrând a învata pe pastoritii sai faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea plina de fapte bune ca mai înainte, caci înainte de a fi arhiepiscop, numai Dumnezeu îi stia viata, slujindu-I în taina, iar dupa ce a ajuns arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru slava desarta, ci pentru folosul si înmultirea slavei lui Dumnezeu, ca sa se împlineasca si în cazul lui, cele relatate de Marele Arhiereu în Predica de pe Munte: ,,Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, asa încât sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (MATEI 5,16).

Sfântul Nicolae avea urmatorul comportament:
– era blând, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare;
– hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai odata pe zi si atunci seara;
– toata ziua se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la el, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun cu toti si le era apropiat, tratându-i astfel: sarmanilor le era tata, saracilor le era milostiv, celor ce plângeau le era mângâietor, celor napastuiti le era ajutator, tuturor le era de bine facator.

Astfel, el bine pastorea turma lui Hristos încredintata lui. Dar ochiul rau al diavolului nerabdând a vedea credinta cea buna înflorind în oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos prin împaratii pagâni ai Romei: Diocletian si Maximian. Acestia au dat porunca în tot Imperiul ca toti crestinii sa se lapede de Hristos si sa se închine idolilor, iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti prin temnite si prin chinuri groaznice si cu moarte pedepsiti. O asemenea porunca pustiitoare, a ajuns si în cetatea Mira, iar Sfântul Nicolae fiind capetenia tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta în Iisus Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins si bagat în temnita împreuna cu multi crestini.

Petrecând în închisoare multa vreme, a suferit multe rele, rabdând foame, sete si strâmtorarea temnitei. Pe colegii de suferinta îi hranea cu cuvântul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale Ortodoxiei, sporind în ei credinta în Hristos-Domnul si punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita, îndemnându-i sa fie gata oricând sa patimeasca pentru Hristos.

Suferintele lui si a celor dimpreuna cu el închisi, au luat sfârsit, când din voia lui Dumnezeu, pe tronul Imperiului roman s-a urcat împaratul Constantin cel Mare, care prin puterea Crucii lui Hristos l-a învins pe Maxentiu la Podul Vulturului în noiembrie 312. Acesta i-a eliberat pe toti cei închisi pentru Hristos si astfel si Sfântul Ierarh Nicolae s-a întors si a ocupat scaunul de arhiepiscop al Mirelor Lichiei. El cu darul lui Dumnezeu vindeca neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi.

Sfânta noastra Biserica îl numeste, nu fara temei ,,ÎNDREPTATOR CREDINTEI”. De remarcat este faptul ca pe vremea sa a început sa se raspândeasca învatatura cea ratacita a lui Arie. Acesta, desi preot fiind, s-a pornit ca un lup rapitor sa învrajbeasca turma lui Hristos si s-o sfâsie printr-o erezie, în care sustinea ca Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevarat, ci numai cea dintâi creatura a Tatalui. Aceasta ratacire a lui Arie a produs multa tlburare în sânul Bisericii. Pentru clarificarea învataturilor celor drepte despre dogma Sfintei Treimi, a fost convocat la Niceea, în anul 325, SINODUL I ECUMENIC, unde s-au formulat primele 7 articole ale Simbolului de Credinta, în care se cuprinde si învatatura privitoare la DUMNEZEIREA lui Iisus Hristos. În timpul lucrarilor Sinodului, Sfântul Nicolae vazând îndaratnicia lui Arie si mânat de o râvna sfânta, traditia ne spune ca i-a dat acestuia o palma.

În afara de faptul ca a fost ,,îndreptator credintei” împotriva lui Arie, Sfântul Nicolae a fost si ,,CHIPUL BLÂNDETELOR”. El s-a identificat cu blândetea si cu smerenia. Inima sa plina cu asemenea virtuti a fost ca o mare în care s-au varsat siroaie de lacrimi si noian de suferinte. Sufletul sau era un adevarat potir în care se varsau necazurile si suferintele crestinilor, din inima si sufletul sau izvorând ca dintr-o fântâna puhoi de binefaceri si milostenii, de blândete si bunatate. Aceasta virtute a blândetii i-a împodobit viata cu o deosebita stralucire. Ce bine si frumos ar fi daca si în mijlocul credinciosilor crestini de astazi s-ar alcatui o comunitate a blânzilor pe principiul iubirii si al smereniei. În aceasta obste n-ar exista ura, cearta, asuprire, bârfa, fatarnicie, ci ar domni pacea, iubirea, adevarul si întelegerea.

O alta virtute care-l caracterizeaza pe Sfântul Nicolae este ÎNFRÂNAREA, de aceea Troparul sarbatorii îl numeste ,,ÎNVATATOR ÎNFRÂNARII”. În viata sa a luptat tot timpul si a biruit doua pacate de moarte: poftele trupesti si lacomia. E mare lucru ca poti sa-ti înfrânezi gândurile, vorbele si pornirile patimase ale trupului, dupa cum tot mare lucru este ca, fiind episcop, sa umbli cu rasa calugareasca, sa te hranesti cu verdeturi ca pustnicii, sa traiesti într-o simpla chilie monahala, sa dormi numai câteva ore, fie pe jos, fie pe scaun. Acestea sunt câteva din motivele pentru care Sfântul Nicolae este numit ÎNVATATOR ÎNFRÂNARII.

Virtutea MILOSTENIEI l-a facut cunoscut si mai mult lumii. El a iubit saracia si pe saraci. Posibilitatile lui materiale le-a folosit pentru a-i ajuta pe saraci, facându-si comoara în ceruri. Fiind foamete în tinutul Lichiei si în cetatea Mirei, poporul fiind în mare liprsa, arhiereul lui Dumnezeu milostivindu-se de poporul cel sarac, s-a aratat noaptea în somn unui negutator din Italia care umpluse o corabie cu grâu, vrând sa mearga cu ea în alta tara si dându-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga în cetatea Mira si acolo sa-si vânda grâul cu pret bun. Desteptându-se negutatorul din somn si aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspaimântat, minunându-se de un vis ca acela. Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator spre a face ceea ce i s-a poruncit, ci s-a dus în cetatea Mira si a vândut grâul celor ce erau acolo, netainuind aratarea Sfântului Nicolae ce i s-a facut în somn, iar cetatenii, aflând mângâiere si auzind cele istorisite, au dat slava lui Dumnezeu. Este bine cunoscuta milostenia facuta pentru scapare celor trei fete de la o viata necinstita.

Sfântul Nicolae este si FACATOR DE MINUNI. Cuvântul lui Dumnezeu zice: ,,Eu preamaresc pe cei ce Ma preaslavesc pe Mine” (1 REGI 2,30). Sfântul Nicolae a preamarit pe Dumnezeu prin rugaciuni, învataturi si fapte, iar Dumnezeu l-a preamarit cu darul facerii de minuni, dar ca toti sfintii, n-a folosit darul pentru sine, ci pentru cei aflati în nevoi si suferinte. Pe bolnavi i-a vindecat, pe cei asupriti i-a izbavit, pe cei învrajbiti i-a împacat, ajutând pe toti cei ce alearga la el.

Cea mai mare cinstire ce i se poate aduce Sfântului Nicolae care a trecut la cele vesnice la 6 decembrie 340 sau 343 este sa-i urmam faptele. Fericitul Ieronim zice: ,,E necuviincios a lauda prin mâncari si bauturi pe acela care, în viata sa, prin înfrânari si jertfe s-a facut placut lui Dumnezeu”.

Alta cinstire pe care putem s-o aducem Sfântului Nicolae este aceea de a pune copiilor nostri numele NICOLAE. O mare greseala fac parintii astazi care pun copiilor tot felul de nume straine si pagâne.

Din cauza invaziei arabe si turcesti din secolul al XI-lea, moastele Sfântului Ierarh Nicolae au fost rapite pe ascuns de câtiva corabieri italieni si duse în orasul Bari din Italia, fiind asezate în catedrala Sfântului Stefan. La moastele sale se închina zilnic multi pelerini din tarile crestine.

În secolul al XIX-lea, mâna dreapta a Sfântului Ierarh Nicolae a fost adusa în Bucuresti si se pastreaza în biserica Sfântul Gheorghe-Nou, unde se afla si mormântul voievodului-martir, Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai sai; deci la noi în tara se afla mâna care a palmuit pe ereticul Arie pentru rea credinta si care a semnat primele 7 articole din Simbolul Credintei, care totodata a împartit daruri nevoiasilor vremii si care a binecuvântat si întarit poporul credincios si pe care trebuie sa o cinstim.

Sa-l rugam pe Sfântul Nicolae sa-si îndrepte privirea si gândul spre noi, precum si-a îndreptat spre cele trei fete si le-a izbavit de la caderea în pacat prin mila, dragostea si jertfa lui. AMIN.