PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA, ÎN DUMINICA SAMARINENCEI !

                                                   Hristos  a  Înviat !                                                            

            .


                                                   
 

Predică la Duminica Samarinencii
( Despre rugăciunea în duh şi în adevăr ) Versiune fara diacritice | Predici la duminici

Zis-a un bătrîn: "Precum vederea este mai mare decît toate simţurile,
aşa şi rugăciunea este mai mare decît toate faptele cele bune" (Pateric, cap. 22)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, şi pururea însetînd de mîntuirea sufletelor omeneşti, umblînd prin locurile Palestinei, a ajuns şi la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întîlni cu o femeie din acea cetate la fîntîna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înţelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoştinţa adevărului şi printre alte învăţături tainice pe care i le dă, îi vorbeşte şi despre adevărata închinăciune făcută în duh şi în adevăr, zicîndu-i: Vine ceasul şi acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23).
Fiindcă ne va fi cuvîntul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh şi în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălţa cu mintea şi cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adîncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeieşti, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet şi din trup. Cînd mintea se înalţă nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se osteneşte la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creştinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh şi în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa şi nu va lucra şi cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Toate poruncile Tale sînt adevăr (Psalm 118, 86).
Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu şi s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea şi dreapta credinţă şi de nu îl va mărturisi prin cuvintele şi faptele sale, după învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfînt cînd zice: Aproape este Domnul de toţi cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18).
Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gîndi-toare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Cînd ne rugăm cu mare credinţă şi evlavie şi cînd, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gîndurile minţii cu simţurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh şi în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creştine.
Cînd auzim pe marele Apostol Pavel, zicînd: Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea (I Corinteni 14, 15), să înţelegem că despre rugăciunea în duh şi în adevăr vorbeşte aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, cînd auzim pe Mîntuitorul, zicînd: Tu însă cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6), să ştim şi să înţelegem că despre rugăciunea cea tainică şi gînditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.
Despre aceeaşi înaltă rugăciune, vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel cînd zice: Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii decît zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă şi psalmistul care zice: Dintru adînc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu. Acelaşi lucru ne spune şi înţeleptul Solomon, zicînd: Eu dorm, dar inima mea veghează (Cîntarea Cîntărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfînt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: Neîncetat vă rugaţi (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga şi psalmistul David, zicînd: Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta (Psalm 118, 145).
Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorociţa, fiind îndurerată, care grăia întru inima sa şi buzele ei numai se mişcau, dar glasul ei nu se auzea (I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieşirea din Egipt, şi cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luînd aminte la graiurile inimii lui, i-a zis: Ce strigi aşa către Mine? (Ieşirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută în duh, s-a rugat însăşi Preasfînta şi Preacurata Fecioară Maria, în sfînta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povăţuită la aceasta de însuşi Sfîntul Duh.
Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfînta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sînt destule pentru a ne îndemna şi pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua şi noaptea cu gura, cu mintea şi mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă şi sîntem fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe şi dacă ştim că poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după cuvîntul psalmistului: Legea Ta este adevărul (Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul şi cu adevărul, adică cu mintea pogorîtă în inimă şi de aici "să înălţăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minţii", spune Sfîntul Isaac Sirul.
Dar şi cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mîntuitorul ucenicilor Săi, învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh şi în adevăr, fără a lucra şi toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit pe scurt despre sfînta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deşi păgînă, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fîntîna lui Iacob, unde şi cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).
Să vedem cine era această femeie şi cum a fost cîştigată de Mîntuitorul pentru Împărăţia Cerurilor. Samarineanca, şi toţi locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separîndu-se de templul din Ierusalim şi respectînd numai primele cinci cărţi ale lui Moise. De aceea, între iudei şi samarineni era o veche duşmănie, încît nici nu vorbeau unii cu alţii. De aceea a şi refuzat să-I dea apă Mîntuitorului însetat, care i-a zis: Dă-Mi să beau! Pe lîngă credinţa ei rea, samarineanca era şi o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbaţi în desfrînare şi acum avea al şaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credinţă şi desfrînată în fapte, ea aştepta venirea Mîntuitorului în lume, era însetată de "apa vie" a credinţei în Hristos şi se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.
Să vedem acum în ce fel a vînat la credinţă pe samarineanca aceasta păgînă şi păcătoasă.
Mai întîi, Domnul i-a făgăduit femeii "apa cea vie", adică învăţătura Sfintei Evanghelii. Şi după ce femeia a crezut în puterea mîntuitoare a Evangheliei, îi zice Mîntuitorului cu glas smerit şi rugător: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingîndu-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au deşteptat credinţa în suflet. Dar pentru mîntuirea ei nu era de ajuns numai credinţa dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia şi fapta bună, căci credinţa, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Şi cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie şi în căinţa păcatelor? Prin mărturisire. Prin cîteva cuvinte, cu multă iscusinţă duhovnicească, Mîntuitorul i-a îndemnat conştiinţa să-şi mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: "Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici", samarineanca a mărturisit: "Nu am bărbat". Adică sînt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrînare cu cinci bărbaţi şi acum trăiesc în fărădelegi cu altul!
Vedeţi cum vînează Hristos sufletele noastre pe calea mîntuirii? Vedeţi cît de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mîntuitorul decît două virtuţi principale: credinţă tare în Dumnezeu, şi pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căinţă şi înnoirea vieţii prin fapte bune. Pe amîndouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mîntuitorul lumii, şi-a recunoscut păcatele şi a cerut "apa cea vie", adică botezul creştin, harul Duhului Sfînt şi învăţarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge şi o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toţi, pentru fiecare creştin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie şi în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate uliţele şi striga în auzul tuturor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate cîte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El (Ioan 4, 29-30).
Vedeţi cum o femeie păcătoasă a reuşit să tragă la credinţa în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toţi, mamele şi credincioşii noştri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvîntul Evanghliei în casele şi familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii şi soţii lor în sărbători la biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cît de puţin îşi împlinesc credincioşii nostri această datorie!
Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, aşa cum citim în Vieţile Sfinţilor, pe 26 februarie, şi în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif şi Fotinos şi surorile ei Fotis şi Fotos. Apoi rîvnind pentru Hristos, au plecat toţi la Cartagena şi de acolo la Roma, predicînd cu bărbăţie cuvîntul Evangheliei şi convertind pe mulţi să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toţi în temniţă, chinuindu-i cumplit. Apoi văzînd că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele şi se face pomenirea lor la 26 februarie.

Iubiţi credincioşi,

Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fîntîna lui Iacob este o lecţie de catehizare creştină şi o călăuză pe calea mîntuirii pentru noi toţi. În această Evanghelie, preoţii învaţă cu cîtă înţelepciune trebuie să cîştige sufletele oamenilor pentru viaţa veşnică, ştiind că nu este meşteşug mai mare şi mai greu decît acela de a vîna pe cei păcătoşi la pocăinţă. În Evanghelia de astăzi, creştinii buni învaţă că "apa cea vie", dătătoare de viaţă a credinţei ortodoxe şi toate izvoarele mîntuirii se află numai la fîntîna vieţii care este Biserica. Aici ne aşteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, şi să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele şi să-I cerem iertare şi mîntuire.
Aici, la Biserică, păcătoşii vorbesc de Dumnezeu, îşi recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare şi aşteaptă cu smerenie şi speranţă Sfînta Împărtăşanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioşi şi răucredincioşi se convertesc la dreapta credinţă ca femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinţei. Aici, mai ales aici la Biserică, învăţăm să ne rugăm în duh şi în adevăr, învăţăm să ne mărturisim şi să ne plîngem păcatele, învăţăm să ne smerim şi să ne iubim unii pe alţii. Aici învăţăm cum putem convinge şi aduce la Hristos pe fraţii noştri care zac în întunericul păcatelor şi al nepocăinţei.
La Biserică învăţăm a mărturisi pe Hristos pe pămînt, învăţăm a ne ruga în duh şi în adevăr şi a dobîndi viaţa veşnică. Deci să venim regulat la Sfînta Biserică şi să lucrăm cu rîvnă ogorul mîntuirii noastre, ştiind că nu este mîntuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne aşteaptă la fîntînă, ne cheamă la Biserică, ne învaţă să ne rugăm, ni se descoperă prin învăţătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curăţăm de patimi, ne hrăneşte şi ne adapă cu Trupul şi Sîngele Său din sfîntul potir şi ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele şi să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăţia Lui în vecii vecilor. Amin.
Hristos a înviat!