STEFAN CEL MARE PORNESTE LA LUPTĂ,CU SFANTA CRUCE LA MÂNERUL SABIEI SALE !ROMÂNIA SALVATĂ!

.

9 August 2025, ora 4,53 !

Dragii mei, 

In aceasta dimineata in zori, m-a trezit un glas care spunea ceva tare induiosator despre România Adevarului Duhului Sfânt.

"ROMÂNIA salvată de Adevarul Duhului Sfânt si de Maicuta Domnului !

Clipa in care, O văd pe Maicuta Domnului in Mijlocul Hărtii României,asezata pe un pat de Lumina aurie si orbitor de stralucitoare.

Un alt glas,graieste asa:

"Vrei o ordine în Țara ta, în România Duhului Sfânt?

Atunci, Ordinea trebuie începută de la vârf în jos!

Ce nevoie avem noi ,de o ordine Mondiala?

S-au scurtat drumurile.

Revine de la Podul si mai înalt!"

Clipă în care, îl vad pe STEFAN Cel MARE si Sfânt ,Domnitorul Moldovei intre anii 1457-1504, îl văd înspre Răsarit ca pe un câmp de luptă, împreuna cu multi soldati, ale căror săbii aveau la mânerul fiecareia ,semnul Sfintei Cruci.

Si sabia DOMNITORULUI Stefan Cel Mare si Sfant, avea la varful mânerului semnul Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos.

Dragii mei, in Mesajul Divin ni se graieste de Lupta de la Podul înalt, adica, 

   Lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, care se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ştefan cel Mare fiind primul principe creştin care bătuse pe turci într-o bătălie aşa de mare.

În acest Mesaj divin,ni se spune ca va si o luptă de la PODUL și mai înalt.

Noi putem întelege că, Lupta va fi mai apriga decât in ianuarie 1475 când STEFAN CEL MARE a învins pe Turci.

Dar oare,acum cu cine ne vom lupta, si cum de va fi mai apriga aceasta lupta de pe un POD si mai înalt?

Dragii mei, doresc ca sa va spun cu mâna pe inima si pe sufletu-mi intreg, toti înaintasii nostri, sunt vii acolo Sus in Ceruri.

Toti văd si stiu ce se întâmplă cu ROMÂNIA lor cu ROMÂNIA zilelor noastre, toti văd cum Poporul Român este umilit si batjocorit de cei de ieri si de cei de azi.

Toti văd cum ROMÂNIA pentru care ei si-au dat viata, este distrusa de cei care au condus-o si o conduc, si nu mai pot răbda acolo Sus.

Vor interveni de acolo de Sus si vor salva ROMÂNIA ADEVARULUI DUHULUI SFANT! 

O vor salva din ghearele hienelor de azi ,din ghearele hienelor de ieri.

Haideti sa ne amintim impreuna ,ce s-a întamplat in ianuarie 1475, la Vaslui,la PODUL inalt. 

                                                               Cu dragoste,Maria.

ȘTEFAN CEL MARE ȘI  LUPTA DE LA PODUL ÎNALT, DIN 10 IANUARIE 1475

De către

 Monitorul de Vaslui

 -

10 ianuarie 2024

0

 „Pe oasele lor s-a așezat și stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriași”

                                       (Barbu Ștefănescu Delavrancea – ,,Apus de soare”)

Cunoașterea istoriei, în general, a celei naționale, în special, de către tineri și nu numai, este o necesitate stringentă în înțelegerea lumii, în cultivarea sentimentelor de solidaritate națională, de educație civică și patriotică. În spiritul  acestor considerații se înscrie  și victoria de la Vaslui  din timpul domniei îndelungate a lui Ștefan cel Mare (1457 -1504), cu puțin depășită  de cea a lui Carol I, primul rege al României.  În vremea sa, au avut loc multe bătălii, dar cea mai importantă este de la Podul Înalt, simbol al luptelor românilor pentru neatârnare. De aceea, în ficare an, la 10 ianuarie, sărbătorim marea victorie a  moldovenilor împotriva turcilor de la Vaslui și uneori nu este  marcată aşa cum se cuvine de massmedia centrală și locală. După cum se cunoaşte, cauzele conflictului dintre Moldova şi Imperiul Otoman erau  profunde şi au rădăcinile în planurile turcilor de cucerire a Europei Centrale, sultanul  Mahomed al II-lea, dorind să reînvie gloria strămoşilor, de extindere a stăpânirii otomane asupra ţărilor din Peninsula Balcanică.

       La 29 mai 1453 a căzut Constantinopolul și turcii puteau să pornească nestingheriţi la noi cuceriri în Europa. Peste câţiva ani, îmbătaţi de victorii, ei strigau: „La Roma, la Roma”. Numai că pe drumul Romei se ridicau urmaşii  romanităţii orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, personalităţi care au atras atenţia umaniştilor, că la Dunărea de Jos, urmaşii Cezarilor se luptau indirect pentru „Cetatea Eternă”.

       Or, pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării – numit şi Iordanul românilor, cu fortificaţiile sale, era esenţială. În afara avantajelor pe care fluviul le prezenta în stăpânirea Peninsulei Balcanice, Dunărea deschidea posibilitatea cuceririi Câmpiei Panonice şi de aici a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanţa strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi comandanţi militari,  ale căror armate s-au confruntat  în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea şi Ştefan cel Mare. Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, arăta  importanţa Dunării şi a cetăţilor de pe malul stâng în următorii termeni: „Atât timp cât Chilia  şi Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”. Aşa se explică de ce în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea  a trimis o flotă în Marea Neagră ca să ocupe cetatea Chilia. Dar Ştefan cel Mare intuieşte evoluţia ulterioară a  situaţiei politice şi militare la Dunărea de Jos şi se hotărăşte să intre în posesia Chiliei, pentru întărirea hotarului sudic al ţării, pe care o cucerește în 1465.

      Cronica de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova „cu gândul, că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”, subliniind  importanţa strategică a Țării Mușatinilor.

       Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acelei vremi şi să confirme faptul că războiul purtat de Ştefan cel  Mare cu Imperiul Otoman, în anii 1473-1476, a avut caracterul  unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut şi sub numele de „fluviu al destinelor”,  ce traversează Europa de la Vest la Est.

         Desigur, planul de apărare conceput de Ştefan cel Mare era condiţionat de potenţialul uman şi economic al Moldovei, de conjuctura interanaţională. El prevedea înt-o primă fază adoptarea  defensivei active, în scopul uzării forţei  adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la contraofensivă, înfrângerea inamicului şi alungarea rămăşiţelor  lui peste frontieră. 

        Ca atâtea ori în trecutul de luptă al ţării, şi de această  dată, superioritatea numerică  şi tehnică a adversarului, a fost contracarată  prin obstacole opuse înaintării acestuia, cum au fost: hărţuireaa duşmanului, alegerea unui loc favorabil pentru luptă şi tactica adoptată în bătălie.

       În legătură cu locul de desfăşurare a luptei de la Vaslui, sunt mai multe păreri în istoriografie legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broşură despre acesată bătălie, generalul V. Popovici pune în discuţie un bogat material în care sublinia: „Locul se confirmă prin urme de teren care se pot vedea şi azi, prin denumirile locale păstrate de tradiţia populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului şi a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetăţuia…”

      Mai departe, regretatul istoric ieşean, Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susţinea că podul Arapului din apropierea barajului de la Puşcaşi, nu şi-ar trage numele de la un „arap”, ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care au existat cu numele de Arapu până în secolul XVIII. Retragerea lui Soliman-Pașa de la locul bătăliei s-a făcut în derută şi panică, iar urmărirea a durat trei  zile „de marţi până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat şi de Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.

     Lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ştefan cel Mare fiind primul principe creştin care bătuse pe turci într-o bătălie aşa de mare. În timpul domniei marelui voievod s-au scris cinci cronici care descriau lupta. Astfel, în Letopiseţul anonim sau în Cronica de la Putna, marea victorie de la la Vaslui este consemnată lapidar, conicarul fiind interesat mai mult de importanţa ei şi de personalitatea lui Ştefan cel Mare care era considerat alesul lui Dumnezeu şi urmaş al vechilor împăraţi bizantini, fiind întâmpinat în capitala ţării, Suceava, cu strigarea „să trăiască Țarul”.

      Spre deosebire de vechile cronici moldoveneşti care ne oferă puţine amănunte despre bătălia de al Vaslui, în Letopiseţul  lui Grigore Ureche, informaţiile sunt mai numeroase şi se referă la:  forţele care se confuntă, locul şi data de desfăşurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoştinţă lui Dumnezeu pentru marea biruinţă. Se pare că numărul de 120.000 de turci care au participat la lupta de la Vaslui, preluată de Grigore Ureche de la cronicarul polonez Ian Dlugosz este exagerată, cea de 100.000 fiind mai apropiată de adevăr.

        Participarea  secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz consideră că Ştefan cel Mare rupsese „ţara acestora din regatul Ungariei şi o supusese sie-şi”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezenţa secuilor la Vaslui se datora mai mult bunelor relaţii dintre Ştefan cel Mare şi voievodul Transilvaniei decât bunăvoinţei regelui Matei Corvin. De altminteri, cât a înţeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondenţa sa cu principii din Occident şi cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.

       În continuare, cronicarul Gr. Ureche, arată că Ştefan cel Mare a venit înaintea turcilor „din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informaţie este greşită precum şi ziua de joi când a început bătălia. În realitate, lupta  a avut loc în ziua de marţi şi nu joi, cum se prezintă în cronică. În încheiere, cronicarul arată acţiunile de mulţumire faţă de divinitate, inițiate  de marele voievod prin ţinerea a trei zile de post şi  zidirea bisericii cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” care ar fi construită  imediat după această victorie, dar, în realitate, edificarea ei s-a făcut mai târziu, la 15 ani de la marea bătălie.

       În urma victoriei obţinute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui capătă treptat un caracter politic şi domnul Moldovei se înfăţişează tot mai mult ca un monarh feudal care trebuia să ocupe unul din primele locuri între principii vremii. Această tendinţă apare clar şi în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilinţă, ci cu demnitate: „Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor care vă scriu”

      Înşiruirea împresionantă a efectivelor turceşti şi a paşalelor care au participat la luptă aveau să demonstreze nu numai proporţiile victoriei, dar şi faptul că Imperiul Otoman nu era  de neînvins. De aceea, se înfăţişează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forţele pe care le-a înfruntat: „I-am biruit şi i-am călcat în picioare pe toţi şi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”. Prin această scrisoare,  Ştefan cel Mare  se adresa  principilor creştini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.

       O altă cronică care cuprinde aprecieri elogioase ale acțiunilor energice ale lui Ştefan cel Mare în lupta de la Vaslui, este Chronicon Dubnicense, numire ce derivă de la comuna slovacă  Dubnic în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838  şi ea menţionează dezinteresul manifestat de regele Matei Corvin faţă de pericolul  care primejduia însăşi existenţa regatului maghiar şi în acelaşi timp sunt arătate  nemulţumirile oamenilor de rând faţă de dările numeroase impuse în scopuri străine interesului lor

      Aprecieri elogioase la adresa marelui voievod sunt exprimate şi de cronicarul polonez Ian Dlugosz în lucrarea  Historia Polonia, care relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz, conţine informaţii preţioase legate de locul bătăliei, de efectivele celor două armate şi despre importanţa  luptei.  Ian Dlugosz, ca mai toţi cronicarii timpului, a văzut în Ştefan cel Mare pe oşteanul, cruciatul, cel mai vrednic şi mai indicat să fie numit în fruntea coaliţiei statelor  europene dornice să lupte împotriva turcilor, după  victoria de la Podul Înalt. Ştirile consemnate de Dlugosz, au fost preluate şi de alţi cronicari polonezi ca: Miechowski, Crommer, Strykovski şi Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.

     Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat o atenţie deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Studiul unor documente veneţiene evidenţiază faptul că vestea victoriei moldovenilor interesa în cel mai înalt grad  statul dogilor şi de aici alte oraşe aflate sub influenţa lor. Astfel, cronica veneţiană a lui Francesco Longo arată că în bătălia de la Vaslui hoardele turceşti  numai suferiseră până atunci o aşa mare înfrângere.

     Un alt document important în care apar informaţii despre lupta de la Vaslui, este scrisoarea de la Buda, unde se menţionează că urmărirea turcilor a durat de marţi până vineri ca şi la Dlugosz. Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menţionate şi în Cronica Austriacă, dar şi în Cronica Lituaniană. În  Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită în lucrările  lui Johannes Leunclavius şi ale iezuitului Philippus  Briotius. Acesta din urmă îşi începe lucrarea cu bătălia de la Baia din 1467.

     Cronicarii turci prezintă în scrierile lor succint  bătălia de la Vaslui, dar toţi recunosc dezastrul  expediţiei conduse de Soliman-Paşa. Desigur,  victoria de la Vaslui a arătat încă odată  forţa de luptă a românilor de care turcii vor trebui să ţină seama în viitor şi rolul acestora  ca zid de apărare a Europei şi civilizaţiei creştine.

        Scrierile  creştine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne cât şi cele externe, redau mai mult proporţiile sau măreţia luptei şi în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenţia cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau  de mai târziu,  a  avut în vedere  gloria militară  a marelui voievod,  „ Palatinus Valahiae”, care apărându-şi ţara, apăra  şi Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Mai toţi cronicarii vremii au văzut în marele voievod pe conducătorul capabil  să lupte împotriva turcilor  cum îl aprecia şi Dlugosz, domnitorul fiind comparat de unii chiar cu Alexandru cel Mare.

     Cu trecera vremii, scrierile despre bătălia de la Podul Înalt devin mai  bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce au dus la apariţia unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua şi locul de desfăşurare a ostilităţilor.

      Pe baza  izvoarelor istorice de care dispunem se poate afirma că  în lupta de la Vaslui au participat forțe impresionante, circa 40.000 de oşteni moldoveni, dintre care mulţi răzeşi, 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de polonezi, având şi 20 de tunuri. Prezenţa  unui mare număr de secui la bătălie s-a datorat mai mult înţelegerilor dintre voivodul Transilvaniei şi domnul Moldovei, înţelegeri impuse de nevoia constituirii unui front comun în faţa aceleiaşi  primejdii. Era o acţiune de solidaritate impusă de gravitatea momentului.  

      Opiniile diferite în legătură  cu ziua şi locul desfăşurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informaţii mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei  în Cronica moldo-germană şi în Letopiseţul Ţării Moldovei  al lui Grigore Ureche,   apare   ziua de  joi, 10 ianuarie  1475, dar informația  este eronată. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în legătură cu locul de desfăşurare  a luptei de la Vaslui. Din cauza informaţiilor contradictorii existente în izvoare, istoricii din trecut  s-au împărţit în două tabere. Unii au admis că lupta  a avut loc  la 14 Km.  nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănţălăreşti, alţii, precum Constantin  C. Giurescu şi Constantin Rezachievici   consideră că bătălia a avut loc  la sud de  Vaslui,  în apropiere de Munteni de Jos, la confluenţa Racovei cu Bârladul.

      De asemenea, toate izvoarele  istorice, ale învingătorilor şi învinşilor recunosc că bătălia de la Vaslui  s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Timp de trei zile,  cavaleria uşoară  moldoveană a urmărit şi a distrus  o mare parte din  armata otomană în retragere. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului  Murad I,  „ niciodată    o oaste  turcească  n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.      

       După 1989, în amintirea faptelor de vitejie  ale marelui  voievod a intrat în tradiţia autorităţilor locale, ca în fiecare an, la  10 ianuarie,  când se sărbătorește bătălia de la Vaslui și la 2 iulie, când  se comemorează trecerea în eternitate a  domnitorului  Ştefan cel Mare, să se  omagieze,  aşa cum se cuvine,   pe  cel care a fost numit ,, Soarele Moldovei”.

         În rândurile de mai jos, prezentăm succint câteva  consideraţii asupra acestui conducător de excepţie din istoria patriei. Această personalitate complexă,  simbolizează  forţa creatoare a poporului român în diverse domenii, cât şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei statale. De altminteri, efigia  domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene şi nu numai.

        Ştefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun. Devine domn în aprilie 1457, după ce înfrânge pe rivalul său, Petru Aron, la Doljeşti, la 12 aprilie,  şi la Orbic, în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie. Este înscăunat ca voievod pe ,, Câmpia de la Direptate ”, de lângă Suceava, fiind  uns cu mir de mitropolitul  de atunci, Teoctist. A fost  cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăţi strategice construite în interior și pe Nistru. Târgul Vaslui, era, în acea vreme, în centrul ţării.

Într-adevăr, această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naţionale prin eroicele fapte de vitejie săvârşite de oastea condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt,  din 10 ianuarie 1475, denumită de N. Iorga „Termopilele Româneşti”, comparând această victorie cu a grecilor împotriva perşilor, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o „drept cea mai mare biruinţă câştigată de creştini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”, armata  moldovenilor  fiind cea mai mare  din epoca medievală.  De curând, diorama cu bătălia de la Vaslui de la Muzeul Județean, a fost modernizată și adaptată  noului sistem informațional.

Ştefan cel Mare a fost fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor.  El rămâne un model al poporului în slujba căruia şi-a pus calităţile sale excepţionale de organizator, diplomat şi comandant de oşti, cu urme adânci în istoria patriei noastre. Strălucita sa domnie  s-a desfăşurat într-o perioadă, când  ameninţarea otomană era  tot mai mare şi  se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei ţării. Marele voievod  a înţeles just cerinţele epocii şi s-a sprijinit pe păturile de bază  în consolidarea ţării. În timpul domniei sale, târgurile şi satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, dobândesc o dezvoltare social-economică, politică şi culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizaţiei româneşti sub numele de epoca ştefaniană.

De altminteri, însuşi  marele domnitor considera Moldova o „Poartă a creştinătăţii  și  dacă aceasta  va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie”. De aceea,  victoria  de la Vaslui şi  alte bătălii susţinute de marele voievod,  au împiedicat expansiunea Islamului la nordul Dunării.

Pe plan intern, a iniţiat măsuri menite să întărească puterea centrală şi  să contribuie la dezvoltarea economică, la creşterea capacităţii de apărare a Moldovei – domnia sa,  fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în evul mediu. Istoricul  Nicolae  Iorga arăta că domnitorul ,, a găsit o ţară de lemn şi a lăsat-o de piatră”.  Marele  voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curţile domneşti, iar moşia târgului îi aparţinea,  ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ştefan cel Mare. Dintre acestea, amintim pe aceea legată de ,, Movila lui Burcel”,  situată la 20 Kilometri de reşedinţa judeţului,  unde se organizează anual, ca şi în alte localităţi,  manifestări cultural–artistice.

De asemenea, acţiunile sale militare şi politice aveau drept scop întărirea credinţei ortodoxe, fiind un mare ctitor de biserici  şi  mănăstiri  cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim dintre acestea:   mănăstirea Putna,  numită        ,, Ierusalimul neamului românesc ”,  bisericile de la  Voroneţ şi  ,, Sfântul  Ioan” din Vaslui, ultima construită   doar în patru luni de zile (aprilie –septembrie 1490), aşa cum ne relevă pisania de la intrare în această ctitorie ştefaniană. Este demn de semnalat şi faptul că în fiecare zi la vecernie în mănăstirile de la muntele Athos  se pomeneşte  numele binecredinciosului  Ştefan. A fost  numit şi „atlet al lui Hristos ” de   Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul  din acea vreme a Bisericii Catolice. Protecţia  viguroasă acodată de Ştefan cel Mare bisericii,  este exprimată în mod elocvent,  prin dezvoltarea arhitecturii ecleziastice a ,, stilului moldovenesc”,  care constituie un element cheie în înţelegerea regimului său. De asemenea,  Preasfințitul Episcop Ignatie al Eparhiei Hușilor, evidenția   la 10 ianuarie 2022,  la manifestările omagiale dedicate bătăliei de la Vaslui,  că marele voievod  a fost : ,, Un om smerit,  un om plăcut, care îți inspiră multă liniște, foarte mult duh de înțelepciune, foarte multă așezare lăuntrică și, mai ales, duh de pace în relațiile dintre oameni”.  Din vremea sa,   se păstrează  şi trei  steaguri, cu imaginea Sfântului Gheorghe, omorând balaurul, care simboliza pericolul otoman, unul se află la Muzeul Militar Central din Bucureşti, altul la Putna şi  al treilea la mănăstirea Zografu de la muntele Athos. Steagul din Capitală, a fost supus recent unui proces de restaurare ,  care a durat mai bine de şapte ani. Iniţial, broderia a fost lucrată pe suport din  mătase, dublată cu o ţesătură din in. Suportul de mătase s-a  degradat de-a lungul vremii  şi a fost înlocuit de călugări, din neştiinţă, cu o catifea de calitate inferioară care a afectat starea originară a piesei.  Exponatul este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea, care îl înfăţişează pe Sfântul  Mare Mucenic Gheorghe, socotit simbolul  armatei şi birunţei militare.

De altminteri, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, a  hotărât în 1992,  sanctificarea  şi trecerea marelui voievod în Sinaxar, în  rândul sfinţilor, alături de Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.  Ziua sa de prăznuire este  în fiecare an la 2 iulie, când a trecut în lumea celor drepţi şi au loc manifestări omagiale în judeţ. Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut şi greşeli, a omorât fără ,, judeţ” pe boierii trădători  în târgul Vasluiului, în 1471,  precum Isaia vornicul, Negrilă paharnicul şi Alexa–stolnicul. A avut trei soţii legitime şi  a fost un erou al ortodoxiei  prin luptele sale de apărare a civilizaţiei creştine, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puţin timp după moarte. Recent, un sondaj desfăşurat în rândul românilor, l-a situat pe primul loc între personajele cele mai iubite din Istoria Neamului.

 Domnia lui Ştefan cel Mare s-a remarcat prin fapte de rezistenţă şi succese diplomatice, care stau la baza regimului său. Marele voievod a  fost  descris  nu doar ca împărat, ci chiar ca un descendent al lui Consatantin cel Mare, fondatorul Constatinopolului şi protectorul creştinătăţii ortodoxe răsăritene.

A dominat istoria Moldovei aproape o jumătate de secol şi fascinanta sa personalitate l-a determinat pe marele istoric N. Iorga să-l caracterizeze cu  următoarele cuvinte: ”Domn adevărat…Iubitor de Ţară şi Neam –Într-însul găsise poporul român cea mai curată şi deplină icoană a sufletului său” …, care exprimă chintesenţa virtuţilor neamului românesc, aprecieri ce sunt  înscrise şi  pe statuia din bronz, înaltă de 5 m, a marelui voievod din centrul civic al urbei, operă a sculptorului ieşean, Eftimie Bârleanu. Printr-o hotărâre a autorităţilor locale, începând cu anul 1997, Ştefan cel Mare şi Sfânt a devenit patronul spiritual al judeţului Vaslui – efigia sa fiind emblematică în cadrul unor manifestări culturale şi spirituale din acest colţ de ţară.

 Asupra acestei domnii s-au aplecat mari istorici, dintre care amintim: C.C. Giurescu, Nicolae Grigoraş, Şerban Papacostea, Ion Cupşa, C. Rezachievici, Gh. Duzinchevici, C. Cihodaru  etc.  Dar cea mai importantă carte despre Ştefan cel Mare aparţine lui N. Iorga, apărută în 1904, care  a circulat clandestin în Bucovina, contribuind la întărirea conştinţei naţionale din această zonă a ţării.

 În amintirea faptelor sale de vitejie înfăptuite de marele voievod pe aceste meleaguri, la sud de Vaslui, la Secuia, s-a inaugurat în 1975, în prezenţa autorităţilor locale,  cea mai frumoasă statuie ecvestră din ţară a lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Mircea Ştefănescu  care domină frumoasa vale a Bârladului. Pentru această lucrare, artistul a fost distins cu premiul naţional pentru sculptură pe 1975. Monumentul are o înălţime de 7 m şi o greutate de 19 tone de bronz, fiind aşezat pe un soclu de 8 m. Recent,  întregul ansamblu, se află într-un program de restaurare.

De asemenea, temporar, în anii celui de-al doilea război mondial, statuia lui Ştefan cel Mare de la Chişinău, având crucea în mână, simbol al conştiinţei naţionale din Basarabia, a fost adăpostită în curtea Bisericii „Sfântul Ioan” din Vaslui, pentru a fi ferită de furia bolşevică. Totodată, cea mai veche stradă din municipiu îi poartă numele, azi bulevardul Ştefan cel Mare, care traversează urbea de la nord la sud, recent modernizată. Alte instituţii  şi societăţi culturale din urbe şi judeţ îi poartă numele, precum Muzeul Judeţean de Istorie, Şcoala nr. 5 Vaslui, Centrul Civic etc…

Aşadar, faptele măreţe ale viteazului domnitor să fie exemplu de virtute moral-creştină, de unitate nu de dezbinare în momentele importante ale neamului românesc şi nu de partizanat politic, mai ales acum în vremuri de criză, într-o lume în schimbare, secularizată, când sunt pervertite modelele neamului românesc, iar educaţia patriotică este în declin… El rămâne o personalitate excepţională în istoria naţională prin realizările sale în toate segmentele societăţii, înfăptuiri apreciate în ţară şi peste hotare. Marele voievod devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului. Fie ca  actele sale de vitejie să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor.  

Minunile Sfântului Ştefan

După cum spune tradiţia, în lupta cu polonii de la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, soarta armelor era de partea marelui voievod Ştefan. În acea zi de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii ce însoţeau oştirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ştefan Vodă i-a venit în ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i s-a arătat călare şi înarmat ca un viteaz, anunţând izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ştefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, de data aceasta prin Sfântul Mucenic Procopie. Drept mărturie stă inscripţia bisericii din Milişăuţi - Suceava: "În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan Voievod ... a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr ... şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan Voievod şi a biruit ... De aceea, Ştefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie". Totodată, cronicarul Grigore Ureche istoriseşte că, "în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului, călare şi înarmat ca un viteaz, fiind întrajutor lui Ştefan Vodă (…).”

O altă întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu faţă totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.

Cu o mână de oşteni, Ştefan a ţinut piept hoardelor barbare, punându-şi viaţa pentru ţară şi credinţa creştină. Noi, urmaşii sfântului voievod, ne-am lăsat însă atât de uşor grumajii prinşi sub jugul umilitor al tuturor compromisurilor, încât nu mai ştim ce-a mai rămas azi din moştenirea inestimabilă pe care ne-a lăsat-o cândva Ştefan cel Mare. Suntem, oare, demni de sacrificiul înaintaşilor noştri?