Invierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Duminica Intrarii lui Hristos in Ierusalim. Cele doua zile alcatuiesc impreuna hotarul si puntea de legatura intre Postul Pastilor si Saptamana Patimilor: sunt doua zile de praznuire, o anticipare a bucuriei pe care o va aduce, peste o saptamana, Invierea lui Hristos – biruinta asupra mortii.
Informatiile pe care ni le ofera Sfintele Evanghelii despre Lazar sunt putine. Stim ca era din Betania, localitate identificata astazi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, „locul lui Lazar”. Era fratele Martei si al Mariei. Sfantul Evanghelist Ioan ne spune ca „Iisus iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar”. Din aceste cuvinte intelegem ca Lazar ocupa un loc aparte in inima Mantuitorului Hristos: se numara, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiati Lui, si, cu siguranta, aceasta se datora sinceritatii si deschiderii lor fata de Hristos.
Intrucat Betania era la numai trei kilometri departare de Ierusalim, Iisus venea deseori in casa celor trei frati pe care ii iubea. Traditia spune chiar ca Lazar ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a facut cina Mantuitorului in casa sa.
In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obisnuia sa se retraga cu ucenicii Sai in locuri pustii. Ura conducatorilor religiosi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decat evidente pe care le savarsise in ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din nastere) si mustrarile adresate lor ii determinasera sa-I doreasca moartea. De aceea, cautau prilej pentru a-L prinde si a-L omori. Insa nu venise inca vremea, Hristos Insusi avea sa aleaga cand sa fie dat in mainile lor.
„Eu sunt invierea si viata”
Hristos se afla, asadar, dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu, unde Ioan botezase candva. Aici a primit mesageri de la cele doua surori, Marta si Maria: Il rugau sa vina cat mai repede la casa lor, deoarece Lazar era grav bolnav. Nu se spune ce boala avea, insa aceasta era fara vindecare si ducea spre moarte. Totusi, Iisus nu raspunde imediat rugamintii lor; ramane inca doua zile in locul in care se afla. Apoi, insotit de ucenici, porneste spre Betania. Ajunge in sat in cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei si Mariei era inca mare: multi prieteni si cunoscuti de-ai lor erau inca alaturi de ele pentru a le consola.
La marginea satului, Iisus o intalneste pe Marta, care, usor mustrator, Ii spune: „Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Hristos ii raspunde: „Eu sunt invierea si viata!”, adica El este Cel care a adus la viata toate, dar si Cel care are putere sa biruiasca moartea. O va dovedi, de altfel, peste putine zile, cand, prin moartea Sa, primita de bunavoie, va birui moartea.
O intalneste apoi pe cealalta sora, Maria, venita si ea in graba, intrucat auzise ca Invatatorul a sosit in satul lor. Vazand durerea celor doua surori si a prietenilor acestora, Iisus S-a intristat si El, si, in fata mormantului lui Lazar a plans. Hristos, Viata si datatorul vietii, se afla fata in fata cu moartea. Cel care crease omul pentru o viata vesnica vedea inaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune si descompunere. Cere atunci sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului. Marta incearca sa se impotriveasca, spunand ca deja miroase urat, adica Lazar intrase in putrefactie. Hristos, indemnand-o sa aiba credinta, multumeste mai intai Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample, apoi il cheama pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata. Bucurie, uimire, cutremurare… Vazand minunea, unii dintre cei prezenti au crezut in Hristos, altii insa, amintind de fratii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea sa le fie trimis saracul Lazar inviat pentru a crede, au gasit cu cale sa mearga si sa-L parasca la farisei. Acum, sinedriul se intruneste si hotaraste uciderea lui Iisus, dar si a lui Lazar cel inviat.
Lazar cel inviat, episcop al Ciprului
Dupa Cincizecime, cand au inceput prigonirile impotriva crestinilor prin omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar a fugit, impreuna cu surorile lui, in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat, deoarece insasi existenta lui constituia dovada vie a dumnezeirii lui Iisus Hristos: fusese mort, iar acum era viu. Cand apostolii Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit. Avand totdeauna in fata ochilor imaginea iadului din cele patru zile cat a fost mort, Lazar nu a mai zambit niciodata.
A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul, care avea o mare pretuire fata de Sfantul Lazar si care a compus stihirile de la vecernia Sambetei lui Lazar, a mutat moastele la Constantinopol, capitala imperiului. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica „Sfantului Lazar”, care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident, pe langa alte odoare, si moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii „Sfantul Lazar” din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: „Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.
La slujba inmormantarii crestinilor, dar si la fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa mijloceasca pe langa Hristos: „…pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti…”
Episcopul Ciprului, vizitat de Maica Domnului
Se spune ca Lazar voia sa o revada pe Maica Domnului, intrucat trecuse mult timp de cand plecase din Tara sfanta. In acest scop, i-a trimis o corabioara. Maica Domnului, insotita de Sfantul Ioan Evanghelistul, a plecat cu aceasta corabioara spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtuna mare si, in loc sa ajunga la Larnaca, unde era Lazar, corabia a fost dusa la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plina de idoli si temple pagane. Maica Domnului si Sfantul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevarat. Foarte multi au fost convertiti atunci la crestinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o tara a monahilor, numita pana astazi Gradina Maicii Domnului.
De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit in Cipru si l-a intalnit pe episcopul Lazar. I-a oferit in dar doua manecute arhieresti si un omofor lucrate de ea. S-a intors apoi in Tara Sfanta.
Suntem chemati sa ne identificam cu Lazar
Slujbele Bisericii din aceasta perioada nu privesc insa minunea invierii lui Lazar ca pe un simplu eveniment petrecut candva, mai mult sau mai putin exterior noua, de care se face numai amintire in aceasta sambata; toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate in urma cu aproape doua mii de ani, raportand intamplarile de atunci la propria persoana.
Astfel, luni ni se spune: „Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar…”, marti: „Ieri si astazi a fost boala lui Lazar…”, miercuri: „Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile…”, joi: „Doua zile are astazi Lazar cel mort”, iar vineri: „Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei”.
Pe de alta parte, suntem chemati sa ne identificam cu Lazar: „Rastoarna, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trandaviei celei rele, si ma ridica din mormantul nesimtirii, spre lauda Ta, Cuvantule”. Asadar, pe fiecare dintre noi il invie Hristos in Lazar si pe fiecare dintre noi il elibereaza din moarte.
pr. Bogdan DEDU