Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei - Pr. Ilie Cleopa !

 .

Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Li­turghie.

El a fost cel mai ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice şi locale care s-au ţi­nut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut seama de autoritatea canoa­nelor lui.

Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la sfârşitul veacurilor.

Unde s-a născut? În Cezareea Capadochiei. Părinţii lui s-au numit Vasile şi Emilia. Tatăl său era din Pont, adică de lângă Marea Neagră, unde e Turcia de astăzi. Era unul din zece fraţi. Unul a murit şi nouă au trăit. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvântătorul de Dumnezeu, zice de familia lui că a binecuvântat-o Dumnezeu cu Ma­rele Vasile, măcar că nici ceilalţi copii n-au rămas mult mai jos decât dânsul. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor petreceau cu sfinţenie, cu cucernicie, cu milostenie şi cu o bună aşezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinţi a fost familia Sfântului Vasile (vezi Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).

Când s-a născut Sfântul Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata, gata să moară. Iar maica lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dă­ruieşte-mi copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită nu­mai rugăciunilor din adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Biseri­cii lui Hristos.

Cum am zis, ei au fost patru băieţi şi cinci fete. Şi băieţii au fost aceştia: Sfântul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare şi a fost şi el Ierarh, iar Sfântul Vasile a fost după dânsul. După ei au fost Sfântul Naveratie, mare pustnic făcător de minuni în pustia Sinaiului şi Sfântul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinţi şi un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfânta Macrina, mai mare şi decât Sfântul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor şi ea i-a învăţat pe toţi, din faşă, dreapta credinţă.

Deci mare merit îl are în familia sfântului Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile, cuvioasă şi sfântă, ce a fost stareţă a unei mari mănăstiri de călugăriţe de atunci; şi ea s-a sfinţit, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Şi a mai avut Sfânta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au căsătorit, dar au trăit cu totul o viaţă creştinească şi sfântă.

La cele dintâi învăţături, Marele Vasile a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe tatăl său, ce era într-acea vreme ca un dascăl al învăţăturilor şi al fap­telor bune pentru întregul Pont. Acesta i-a dat nu numai învăţătura în­conjurătoare, ci şi toată buna credinţă, făcându-se astfel începător al desă­vârşirii la care avea să ajungă mai apoi fiul său.

Iar când a sosit vremea de şcoală, l-a dat la şcoală în Cezareea Capadochiei, căci acesta era un oraş de cultură, cu şcoli multe. Aici, primind tot felul de învăţătură – fiind iu­bitor de osteneală ca şi albina care, din tot felul de flori, îşi culege cele tre­buincioase – în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, covârşind pe mulţi cu buna sa ştiinţă şi chiar asemănându-se cu unii din cei mai învăţaţi dascăli.

Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii în Constantinopol, în ca­pitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat şi a avut învăţători pe unii din marii retori şi filozofi ai vremii, de la care în scurtă vreme a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte învăţături, cu care şi-a împodo­bit sufletul său.

De la Constantinopol, terminând şcoala, Vasile s-a dus la Atena, în capitala Greciei de astăzi, unde s-a întâlnit cu prea iubitul său prieten, Grigore de Nazianz, Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi mare prietenie duhovnicească a crescut între dânşii, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui Dumnezeu.

Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica.

Aşa au petrecut ei acolo opt ani de zile. Tot la Atena, Vasile a aflat şi pe Iulian Paravatul, care mai pe urmă a fost împărat, mare vrăjmaş şi muncitor al creştinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preaînţeleptul Eubul, care i-a fost dascăl şi pe care mai apoi l-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu.

De acesta fiind întrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morţii”, arătând prin aceasta că cea mai înaltă filozofie şi înţelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereşte de rău şi se sârguieşte spre fapta bună.

După aceea, Vasile şi Eubul s-au întors la Cezareea şi au înfiinţat o şcoală de retorică, adică de elocvenţă, de bună vorbire. Dar pentru că aceasta îi cerea grijă multă şi răspândire de la rugăciune, mai cu seamă după sfatul Sfântului Grigore de Nazianz şi al surorii sale Macrina, prea înţeleapta fe­cioară, a părăsit şcoala aceea înaltă şi la anul 357, a întreprins o călătorie care a durat un an, în Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, în părţile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, în pustia Iudeii, pe unde vieţuiau părinţi mari cu fapta bună şi în toate părţile unde a auzit că sunt bărbaţi sfinţi şi pustnici vestiţi şi mari sihaştri.

Şi s-a străduit în răstimpul acestei călătorii să afle de la cei mai iscusiţi pustnici meşteşugul vieţii pustniceşti şi lepădarea de sine şi cele mai înalte virtuţi; să vadă din cele ce trăiau – nu doar că vorbeau – făcliile lui Hristos răspândite în toate pustiile.

Când au ajuns la Ierusalim, Vasile şi Eubul s-au închinat lui Dumne­zeu cu credinţă şi cu dragoste, înconjurând toate sfintele locuri. Apoi s-au arătat episcopului cetăţii, Maxim şi s-au rugat să-i boteze în Iordan, căci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile având la acea dată aproape 29 de ani. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, le-a împlinit dorirea, după care întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa aproape un an.

După aceasta, întorcându-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon şi acolo a tâl­cuit cuvintele Pildelor lui Solomon.

Când s-a întors din această călătorie, în Cezareea Capadochiei păsto­rea episcopul Leontie, care auzind de fapta bună şi de înţelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era în Biserică şi această treaptă de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se îngrijea de îngroparea celor ce mureau. Trebuia să spună un cuvânt la groapă, să aşeze slujba înmormântării, să facă pomenire celor adormiţi la soroacele cuvenite. Deci se îngrijea mai ales de slujba înmormântării. După Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, rânduindu-l a fi povăţuitor monahilor.

După Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfântul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns şi a fost ridicat la arhie­piscopie Evsevie, bărbat îmbunătăţit, dar neiscusit în Sfintele Scripturi şi în cele cărturăreşti, pentru a putea face faţă luptelor mari pe care Biserica le dădea cu ereticii în acea vreme.

Acesta ştiind pe Vasile foarte cinstit şi lăudat de toţi pentru înţelepciunea şi viaţa lui sfântă, biruindu-se de za­vistie, ca un om neputincios, a început a i se arăta răuvoitor. Care lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigore de Nazianz şi unde, adunând cu dânsul mulţime de mo­nahi, a făcut rânduială de viaţă monahicească – fiind luminat de Duhul Sfânt – şi petrecea viaţă îngerească pe pământ.

Acolo a scris şi vestita sa carte „Hexaimeronul”, despre facerea lumii; şi purta o haină ruptă cu sute de petice, cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul, când îi scrie vărului său, episcopul Ieroteu Naziul, zicând: „Prea Sfinţite, să nu-ţi faci haine de mătase. Adu-ţi aminte de peticele Ma­relui Vasile, căci şi acela a fost episcop, de cojocul Sfântului Serapion. Adu-ţi aminte că aici, în Sfântul Munte, avem mitropoliţi care au venit cu traista în spate şi nepieptănaţi şi numai cu Hristos în minte; şi umblă în­călţaţi cu opinci”.

Sfântul Vasile a fost primul – şi ca preot şi ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arăta că episcopul nu trebuie să umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, însuşi alergând desculţ şi mai mult cu capul gol făcându-şi rugăciunile. Tot acolo a scris şi „Aşezămin­tele călugăreşti”.

Deci, conducând marele Vasile obştea aceea în pustia Pontului, le ajuta la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica sa, petrecând nu departe de dânşii, de cea parte de râu, în sat, îngrijindu-se de hrana lor; apoi ră­mânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o sută de femei şi fecioare şi le conducea Sfânta Macrina şi mama ei, Emilia.

Sfântul Vasile având multă grijă cu mănăstirea de călugări, aflată peste râu, a stat acolo patru ani – timp în care a întemeiat-o cu desăvârşite rânduieli – după care, încredinţând conducerea ei fratelui său Petru, mai târziu episcop al Sevastiei, el a plecat în pustie, împreună cu iubitul său prieten Grigore de Nazianz.

Vreme de câţiva ani au vieţuit ei în coliba pe care şi-au făcut-o în pustie, studiind adânc Sfânta Scriptură şi petrecând numai în rugăciune şi în meditaţie şi în gândiri duhovniceşti. Şi când au ple­cat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, să nu ruşinăm pe cei ce şi-au pus nădejdea în noi! Trebuie să fim noi întâi ochi, ca să putem lumina pe al­ţii”. După această petrecere şi desăvârşire în liniştea pustiei, cei doi mari prieteni au ieşit de acolo ca doi luminători.

Unul – Marele Grigore – a plecat episcop în cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatăl său, ce era episcop acolo şi care, fiind bătrân şi neputincios, lupta din greu cu ereticii.

Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a căit foarte de zavistia sa şi l-a rugat să se întoarcă şi să ajute Biserica, ce lupta contra arienilor. Fericitul Vasile, văzând o primejdie ca aceea a Bisericii şi mai mult cinstind trebuinţa cea de obşte decât viaţa pustnicească, a lă­sat singurătatea şi a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cu­vântul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri.

Apoi episcopul Evsevie şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, Marele Vasile, chiar nevrând, a fost ridicat la scaun, fiind sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigore, tatăl lui Grigore de Nazianz. Acela, deşi era bătrân şi neputincios, a po­runcit ca să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepisco­pie, ca nu cumva prietenii să ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.

Şi după ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli şi Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atât de milostiv era, că în toată Cezareea şi în toate părţile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile.

A fost foamete mare în anul 373, iar în foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie în toate părţile. El a înfiinţat, dacă aţi auzit, în Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, nişte spitale mari pentru călugări, pentru preoţi şi pentru popor. Şi din averile Episcopiei ţinea aceste uriaşe spitale şi el sin­gur cu mâna lui ştergea bolnavii şi-i îngrijea şi cu rugăciunea îi făcea să­nătoşi.

Umbla din spital în spital şi a pus călugări să slujească, cum în­grijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo îşi are originea slujirea călugărilor, de la Marele Vasile pogoară obiceiul acesta.

Dar erau călugări sfinţi şi tămăduiau oamenii şi cu rugăciunea şi cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episco­piei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care între timp ajunsese împărat – şi socotind că episcopul are averi multe de a făcut atâtea spitale, l-a cuprins o ură mare, că se cunoşteau deja de la Atena, unde făcuseră studiile împreună.

Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare răutate ţine pământul Greciei astăzi”, căci l-a ştiut mai înainte că o să ajungă împărat lepădat de credinţă. Acela se făcuse întâi evreu, pe urmă păgân şi aducea jertfe la idoli, pînă ce în sfârşit l-a lovit mânia lui Dumnezeu.

Iulian Apostatul, auzind de Vasile că a înfiinţat nişte spitale aşa de mari şi împlineşte o misiune aşa de mare, că are sute de mănăstiri de că­lugări şi de maici şi face atâta binefacere şi asistenţă socială, şi-a zis: „Cum un om, un călugăr, are atâta trecere la popor şi atâţia bani?!”. Căci poporul îi dădea averile, cum dădeau la Sfinţii Apostoli, să facă atâta bine de obşte la tot poporul creştinesc. Şi i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Să vii la mine”.

Marele Vasile, ştiind de ce e chemat, n-a vrut să se ducă. Dacă a văzut că nu vine, Iulian îi scrise: „Dacă nu vrei să vii (el a spus că e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, că mă duc cu război împotriva perşilor şi am nevoie de cheltuieli de război”. Iar Marele Vasile a răspuns: „Nu! Căci banii care-i am de la Episcopie sunt ai săracilor, ai văduvelor şi ai bolna­vilor, nu ţi-i dau pentru război. Poporul mi i-a dat să fac spitale şi mănăs­tiri cu ei”.

Atunci Iulian a fost cuprins de o şi mai mare furie şi a spus: „Eu mă duc cu război împotriva perşilor, dar când mă întorc înapoi, pe tine şi pe Grigore de Nazianz vă voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost împreună odată, la şcoală, dar acum să vedeţi că eu sunt împărat!”.

Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul şi ştiind răutatea lui, a zis către popor: „Iată, Iulian Apostatul trece peste o lună de zile cu răz­boi contra perşilor pe aici, prin Cezareea şi are să se abată pe la noi ca să ne ceară aur”. Şi a spus poporul: „Noi îi vom da ceva ca să-l mulţumim, dar nu-l mulţumim, că are mare ură pe creştini”. Şi aşa a fost.

Iulian Apostatul a pornit război împotriva perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul şi când a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci era o secetă mare şi o foa­mete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine.

Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”. Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli, ca să spună să-i trimită negreşit.

Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă din cele ce mănâncă el.

Deci, primind îm­păratul darul, a zis slujitorilor lui să-i răsplătească dându-i iarbă din li­vadă. Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, îm­părate, ţi-am adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.

Şi s-a dus cu mare mânie, iar Marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a adunat tot poporul în biserica Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”.

Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului. Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe.

Şi deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maică a Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian Apostatul, de când s-a le­pădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel decât „Fiul Mariei” şi „Galileeanul”.

Şi într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie şi ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui Iulian Aposta­tul. Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut că-i Hristos şi a strigat la generalii săi: „Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul taberei mele, nu mă lăsaţi!”.

Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima: „Ai învins, Galileene… ”. Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit, poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura sânge pe peretele bisericii!

Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ri­dicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! – că a făcut iz­bândă Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”.

Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale şi până azi acea poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul.

După Iulian Apostatul a urmat împăratul Valens, care de asemenea se lepădase de dreapta credinţă, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lu­cru şi cu acesta. Căci auzind Valens de autoritatea Sfântului Vasile, de sfinţenia lui, de minunile lui, a început să se poarte şi el cu mare ură, asu­prind pe Marele Vasile, de care ştia că e creştin şi ţine cu Biserica.

Pe mulţi alţi episcopi dreptcredincioşi el îi izgonise de la scaunele lor şi ridicase pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii, mici la suflet şi fricoşi, i-a silit să se învoiască după eresul lui.

Deci se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţă ne­mişcat ca un stâlp, iar pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arienesc, ca de un lucru urât de Dumnezeu.

Până la o vreme s-a îngrijit împăratul cu dinadinsul să aducă pe Marele Vasile la unirea cu ari­enii, îndemnându-l prin oamenii săi cu rugăminţi, cu făgăduinţe şi cu în­groziri, să facă voia lui; dar aceştia nimic n-au sporit, pentru că nu au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât. De aceea nu ştia apoi cum să se răzbune pe Sfântul Vasile şi căuta să-l stârnească, doar o zice ceva ca să-l piardă.

În vremea aceea s-a hotărât Valens să meargă să viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrală foarte frumoasă. Şi când a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei părţi arieni şi o parte creştini, căci după soborul întâi ecumenic, arianismul a prins mari rădăcini în părţile răsăritului), văzând pe împăratul şi ştiind că e de credinţa lor, au ieşit înaintea lui şi au cerut: „Să ni se dea biserica aceasta, că suntem mulţi şi n-avem unde ne duce la rugăciune!”.

Iar împăratul, fiind de un gând cu dânşii, a zis: „A voastră să fie bise­rica!”. Şi au intrat arienii şi au omorât pe unii creştini, iar pe ceilalţi i-au izgonit şi au început a face în biserica sobornicească de acolo slujbele lor. Iar bieţii creştini s-au împrăştiat ca potârnichile, fiind puţini şi neorga­nizaţi, cu un episcop şi preoţi puţini şi aceia fricoşi. Unde să se ducă?

S-au dus la apărătorul Bisericii, la mângâietorul, la stâlpul luminii, la Marele Vasile, şi i-au spus: „Iată ce ne-a făcut împăratul Valens: a venit şi ne-a luat biserica cea mare, pe care am făcut-o noi în zeci de ani şi a dat-o arie­nilor, de am rămas pe drumuri şi n-avem nici o biserică. Şi arienii se laudă că foarte curând vor distruge biserica noastră şi nu vor mai fi creştini”.

Marele Vasile, care pururi îşi punea viaţa pentru Biserică, a zis: „Fiţi pe pace, mă duc la Constantinopol”. Şi a plecat în călătorie până la Constantinopol. Şi când l-a văzut împăratul, s-a umplut de furie, iar Ma­rele Vasile l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: „Împărate, «cinstea împăra­tului judecata iubeşte». Oare nu zice Duhul Sfânt în psalmi aşa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea îm­păratului întru judecată este». De ce ai făcut nedreptate?”. Şi a început să-l mustre pe Valens.

Acesta răspunse: „Mă mustri, Vasile, te-ai întors spre răzvrătire, vii la curte la mine, la împărăţie şi mă mustri pe mine, împărat?!”. Vasile i-a răs­puns: „Împărate, pentru dreptate sunt gata să mor oricând; pentru aceasta am venit, nu ca să trăiesc”. Împăratul îşi dădu seama că nu-i glumă, văzându-l că-i hotărât să moară şi ştiind că mai erau cu Vasile şi creştini mulţi de credinţă creştină.

„Ai făcut mare nedreptate, Împărate! Am scă­pat de un împărat păgân şi a venit la conducere altul eretic. Eşti arian, te-ai lăsat înşelat de cei răuslăvitori, de cei cu credinţa strâmbă şi deşartă şi ai dat Biserica noastră sobornicească. De ce-ai dat-o?”. Şi atunci împăratul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit şi trimis în surghiun!”.

Şi a pus mâna pe trestie să iscălească izgonirea lui. Dar când a pus mâna pe trestie, s-a sfărâmat trestia. A luat o a doua, s-a sfărâmat şi a doua; şi a luat şi a treia, s-a sfărâmat şi a treia. Nu putea să iscălească izgonirea lui Vasile! Şi atunci împăratul a cam prins frică.

Iar Marele Vasile i-a spus: „Împărate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice – fiul meu Galatie este pe moarte; dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu, cu rugăciunile tale!”. Sfântul răspunse: „De te vei uni, o, Împărate, cu cre­dinţa cea dreaptă şi de vei dărui pace bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul făgăduindu-se să facă acestea, Marele Vasile a spus: „Mă duc să mă rog să se facă sănătos copilul, dar te rog, înainte de a te pedepsi Dumnezeu şi pe tine să faci dreptate, să mă laşi să judec eu în legătură cu biserica din Niceea”.

Şi împăratul, auzind că-i va vindeca pe copil, s-a bu­curat. Sfântul Vasile s-a dus la capul copilului şi a făcut numai semnul Sfintei Cruci, zicând: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, adevăratul Dum­nezeu”. Şi s-a sculat copilul sănătos şi a zis: „Tată, să nu-l urgiseşti pe acest preot, pentru că acesta-i mare sfânt a lui Dumnezeu. Şi când a zis: «Te vindecă», am văzut o pară de foc ieşind din gura lui şi s-a atins de mine”.

Atunci împăratul Valens s-a umplut de teamă. „Ei, ce să fac, Vasile, ce vrei să fac, că trebuie să-i împac şi pe arieni, că dacă încep un război, ei sunt mai mulţi decât voi şi slăbesc împărăţia şi mai mă pot duce eu cu oş­tire puternică împotriva duşmanilor? Cum să-i împăcăm?”.

Sfântul Vasile a răspuns: „Lasă-mă pe mine, că-i împac eu”. „Şi cum ai să faci?”. Sfântul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Împărate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun, pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar dă-mi mie scrisori împărăteşti la mână, să mă duc să fac dreptate la Niceea, că-i atâta jelanie acolo şi atâta plângere!”.

Şi i-a dat împăratul scrisori, în care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are împuternicire de la noi să meargă să judece între arieni şi dreptcredincioşi, după cum va socoti el. Toată armata de acolo şi toată stăpânirea din părţile acelea, din Niceea şi Nicomidia, să-i dea tot spriji­nul!”.

Şi a luat Marele Vasile scrisorile împăratului Valens şi s-a dus la Niceea. Îndată ce a ajuns acolo, au venit bieţii creştini şi l-au întrebat: „Prea Sfinţite Stăpâne, ai făcut ceva?”. „Aşteptaţi – zise – toţi în linişte”. Şi le-a spus cum a rânduit cu împăratul. „Ce i-ai spus împăratului?”.

„Iată ce i-am spus: Împărate, eu mă duc la Niceea şi adun pe toţi mitropoliţii arieni, şi pe episcopii lor şi pe ai noştri, împreună cu episcopul pe care-l au acum şi iată ce facem. Încuiem biserica din Niceea şi punem şi noi şi ei sigiliu pe ea şi punem să se păzească de armată biserica sigilată cu plumb, cu ceară şi cu peceţi. Şi biserica fiind astfel încuiată, să se roage arienii trei zile şi trei nopţi în faţa bisericii şi dacă o vor deschide cu rugăciunea lor, să fie biserica în veac a lor. Şi noi ne vom ruga o singură dată noaptea – a zis Marele Vasile – şi de o vom deschide noi, a noastră să fie. Iar dacă biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor să fie”.

Şi când a venit Sfântul Vasile şi le-a spus creştinilor cum a rânduit, mulţi din ei au înce­put a zice: „Dar ce-ai făcut, Vasile? Au câştigat tot arienii. Cum e asta: Dacă, deschid ei cu rugăciunea biserica, să fie a lor şi dacă n-o deschi­dem noi, tot a lor să fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfântul Vasile a zis:„Aveţi credinţă şi nu vă mâhniţi!”. Şi avea acolo numai şase preoţi şi un episcop.

Deci în baza ordinului împăratului, s-au închis uşile bisericii, s-au pus sigilii de plumb şi au semnat sigiliul şi arienii şi creştinii. Au pus armata la uşile încuiate şi ferecate, căci erau trei rânduri de uşi. Şi au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, aşa ca altădată popii lui Baal şi strigau mereu în faţa bisericii, făcând slujbele lor, dar la capătul a trei zile şi trei nopţi nici un semn nu s-a făcut cu biserica.

Şi atunci armata a spus: „La o parte! Să vie acum Vasile cu ai lui!”. Sfântul Vasile a început o prive­ghere de toată noaptea, s-a slujit cu cântări toată noaptea şi a făcut dumnezeiasca Liturghie până dimineaţa şi pe urmă a pornit cu puţinii credinci­oşi, câţi avea el şi cu puţinii preoţi, la soborniceasca biserică cea pecetlu­ită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, mi­luieşte-ne pe noi”.

Şi când a ajuns în faţa bisericii, Marele Vasile, îmbrăcat în toate veş­mintele, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Şi atunci a venit un vânt puternic, a rupt peceţile, care au căzut ca fulgerul, s-au deschis şi s-au izbit uşile de zid şi cele de la prid­vor şi cele din interior. Şi Sfântul Vasile a început a cânta şi a intrat cu poporul cântând: „Ridicaţi, boieri, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei!”, cum cântăm noi la Paşti şi a făcut slujbă de mulţumire.

Şi atunci nenumărată mulţime de arieni, văzând aceasta, s-a lepădat de acel eres spurcat. Între aceştia erau foarte mulţi episcopi, stareţi de mănăstiri, chiar foarte mulţi din cei ce conduceau eresul arienesc şi ziceau: „Adevărata credinţă e unde este Vasile”. Şi când s-a auzit aceasta la curtea împărătească, s-a cutremurat împăratul şi a zis: „Bine am făcut că nu m-am pus cu Vasile, că putea să mă piardă şi pe mine”. Şi a iscălit să se dea biserica creştinilor, iar după aceea a slăbit până la o vreme prigoana împotriva celor dreptcredincioşi.

După această întâmplare, s-a întărit dreapta credinţă. Marele Vasile avea cu el mulţi episcopi şi mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci când a auzit că Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Şi au început să lupte cu tot mai mare sporire şi au curăţit Biserica de arieni în toate părţile şi mulţi episcopi arieni s-au căit şi au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos a înflorit iarăşi.

Iar în 373 Marele Vasile a căzut în boală, căci se zice că de atâtea os­teneli era la fel de slab ca un mort pe care îl dezgropi la patru zile. Şi avea grija tuturor bisericilor.

El rânduise aşa: atâta să doarmă călugărul, în toate mănăstirile lui, în­cât să nu-l apuce miezul nopţii dormind. Să doarmă două-trei ore şi când se scoală, până în ziuă să nu mai doarmă, ci pururi să se roage şi numai o dată în zi să mănânce pâine cu legume şi apă. Şi o singură haină să aibă de purtat şi una de biserică; acesta era aşezământul lui.

Dar el – care era în frunte – împlinea toate cu atât mai mult. Şi se zice în dicţionarul hagio­grafic că era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a părăsit doctorul şi nu mai are ce face cu el.

Din cauza înfrânării şi a ma­rilor nevoinţe, a căzut în boală la 373 şi a zăcut patru ani, mai umblând pe picioarele lui, mai slujind, mai învăţând. Şi foarte mult îl oboseau predi­cile. Căci după ce s-a făcut episcop, atât de mult vorbea, că predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Şi nu învăţa poporul numai la biserică, ci şi pe câmp şi pe drumuri.

Iar poporul striga mereu să-i vorbească. De aceea se numea el „Împăratul cuvintelor”. Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”. Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”, atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.

Şi de aceea a slăbit aşa de tare şi a zăcut 4 ani, dar încă tot vorbea, încă tot slujea, deşi foarte rar. Iar la 379, în ziua de 1 ianuarie, marele stâlp al Bisericii, marele tunet al Cuvântului lui Dumnezeu, ochiul Biseri­cii şi gura cea de foc a Duhului, părintele săracilor şi mângâietorul celor necăjiţi, îndreptarea rătăciţilor şi dărâmătorul eresurilor, a închis ochii.

Dar înainte de a închide ochii, s-a făcut o minune mare. El avea un pri­eten, anume Iosif, evreu, care învăţase cu dânsul în Constantinopol şi la şcoala de la Atena. Şi îi zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „As­cultă, Vasile, suntem prieteni, dar până aici; vreau să mor în credinţa în care m-am născut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Să mă crezi, Iosife, că n-am să mor eu şi nici tu până nu te vei renaşte din apă şi din Duh, că fără acea naştere nu poţi să mergi în Împărăţia cerului şi-mi pare rău de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred că voi face una ca aceasta”.

Şi acest Iosif era un doctor tare iscusit. Căci dacă-l chema cineva îna­inte de moarte, sau se afla la patul lui şi punea mâna pe pulsul mâinii, îi spunea cu trei zile mai înainte: „Pregăteşte-te, că ai să mori!”. Îi spunea şi ceasul când va muri, căci cunoştea după bătaia inimii cât a slăbit trupul aceluia.

Şi aşa s-a întâmplat în sute de cazuri. Şi Marele Vasile, când a ză­cut de pe urma suferinţei, în boală, s-a făcut că are nevoie de meşteşug doctoricesc şi a trimis pe diaconul său: „Du-te şi cheamă pe Iosif, că vreau să mă consulte, că-s tare bolnav!”.

Şi când a venit Iosif şi l-a văzut pe Marele Vasile slăbit foarte, a început să plângă, zicând: „Astăzi, Stăpâne, ne despărţim”. „Ia vezi tu – îi zise Sfântul Vasile – cu meşteşugul tău mâna aceasta! Ce zici, că tu ai experienţă în aceasta?”. Şi a luat mâna sfântului, care era numai piele şi oase şi a zis: „Vasile, prietenia noastră nu mai apucă soarele, nu va răsări soarele şi vei fi dus”. Iar Sfântul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, dacă mâine eu voi sluji Sfânta Liturghie?”. „Mâine să mai faci Liturghie?! Dacă faci Liturghie în starea în care eşti, eu mă botez cu toată casa mea! Să mor eu, dacă ai să slujeşti!”. „Ştiu – a zis Marele Vasile – că ai să mori cu adevărat păcatului şi ai să înviezi dreptăţii”.

Şi după plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfântul Vasile, zicând: „Doamne, Tu, Care eşti Stăpânul morţii şi al vieţii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viaţă numai pentru că a suspinat, auzi-mă şi pe mine [cum mă rog suspinând] pentru sufletele acestea, ca să vie la Tine şi-mi lungeşte viaţa până mâine seară, ca să aduc aceste suflete Împărăţiei Tale”.

Şi îndată s-a sculat Sfântul Vasile sănătos şi s-a apucat de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie. Şi a doua zi i-a spus diaconului: „Stai şi pregăteşte toate, că acum am să fac Sfânta Liturghie”. Şi când a auzit Sfântul Iosif că Sfântul Vasile face Sfânta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a îmbrăcat Vasile?!”. „Da, hai să-l vezi!”.

Şi când a venit în biserică şi l-a auzit pe Sfântul Vasile ţinând predică şi vă­zând poporul care asculta, a strigat: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat mă lepăd de credinţa mea iudaicească! Nu este alt Dumnezeu de­cât Dumnezeul pe Care-L propovăduieşte Vasile!”. Şi a cerut botezul; iar Sfântul Vasile, după Sfânta Liturghie, l-a botezat pe el, punându-i numele Ioan şi pe soţia lui şi pe copii lor, iar după ce i-a creştinat, i-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi pe dânşii şi pe cei vrednici.

A venit apoi acasă, s-a culcat pe pat şi le-a spus: „Da, acum, la ceasul al nouălea, mă duc la Stăpânul Hristos”. Şi când a fost ceasul al treilea după-amiază (ceasul al nouălea din zi), au auzit toţi care erau în jurul lui cuvântul acesta: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi zicând acestea, a adormit Marele Vasile în ziua de 1 ianuarie, la anul 379, în cea­sul al nouălea din zi.

Şi atunci i-a ţinut o predică acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plâns toată lumea. A vorbit cu lacrimi şi printre altele a spus: „Va­sile, Vasile, cu adevărat nici acum n-ai fi murit, dacă nu tu singur ai fi voit! Fiindcă ai vrut tu ai murit, că dacă nu, puteai să mai trăieşti mult”.

Şi l-a înmormântat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliţi şi de ar­hierei şi popor fără de număr, cu tămâieri, cu rugăciuni, cu o slujbă de înmormântare de mare frumuseţe. Dar n-a fost acolo iubitul său prieten Grigore. El era episcop în cetatea Nazianz, la mare depărtare şi s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, căci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel că a venit mai târziu cu câteva zile.

Şi când a venit, a alcătuit cu­vântul acela de la înmormântarea Marelui Vasile, de la mormântul lui, care-i foarte vestit şi pe care l-a scris foarte dogmatic şi foarte frumos, zi­când şi acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate să lucreze fapta bună atât cât învaţă, totdeauna omul învaţă multe şi lucrează puţine, dar la tine, Vasile, cuvântul a fost tunet şi viaţa ta a fost fulger, adică mai mult ai lu­crat decât ai învăţat!”.

Acestea le-a spus Sfântul Grigore şi după aceea s-a dus în cetatea sa. Iar pe urmă a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la bătrâneţe, din pricina pizmei unora. Şi-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului şi s-a dus în oraşul său, Nazianz, unde şi-a făcut o co­libă în grădină, a aşternut nişte crengi de copaci şi acolo a scris cuvintele cele mari şi despre alte dogme ale Bisericii.

Şi în coliba acea s-a sfârşit marele luminător al lumii, Grigore de Nazianz, a căruia prăznuire o săvârşim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet şi de o minte cu Marele Vasile.

Ar mai fi de spus încă multe alte minuni ale Sfântului Vasile, care de care mai frumoase, dar în cadrul Liturghiei cam atât m-am gândit să vă vorbesc, căci nu vreau să vă obosesc prea mult.

Deci întotdeauna, când vă rugaţi Prea Sfântului Dumnezeu, să nu uitaţi să ziceţi: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Că mare sfânt şi mare prieten al lui Dumnezeu Cuvântul este Marele Vasile şi de mare binecuvântare şi de ajutor de la Dumnezeu se va învrednici acela care cinsteşte pe Sfântul Vasile cel Mare şi are icoana lui în casă şi citeşte acatistul lui. Amin!