SFÂNTA EVANGHELIE DIN DUMINICA A XX A , DUPĂ RUSALII !!

                          Sfânta  Evanghelie ,
      din Duminica a douăzecea după Rusalii !
                Sfânta  Evanghelie de la Luca !
                                                       (VII, 11-16 )

În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult . Iar când s-au mai apropiat de poarta oraşului , iată scoteau un mort , singurul fecior al maicii sale, şi ea era văduvă ; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul , I s-a făcut milă de ea şi i-a zis : nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se , s-a atins de coşciug , iar cei care-l duceau au stat , şi El a zis :  tânărule , ţie îţi zic , scoală-te  ! 
                      
                                                 
 Iar cel ce fusese mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească.                                                             
 Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu , zicând : un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi : Dumnezeu  a cercetat pe poporul Său.
Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie !
                             Amin ! 
Dragii mei, oriunde vă veti afla, mergeti la Sfanta Biserica şi traiti cu inima, cu sufletul,Sfanta şi Dumnezeiasca Evanghelie de mâine.
Vă veti simti uimitor de minunat iar Credinţa voastra din suflet, va inflori precum ghioceii primăvara.
Să nu uitaţi că Dumnezeu Prea Milostivul ne iubeste pe toţi deopotrivă ,si ne asteapta cu bratele întinse ca sa ne intoarcem la El.
MAICA SFANTA ne ocroteste pe toti cu Mila si cu dragostea SA, şi se roaga la MÂNTUITORUL pentru noi fiii Săi!

Când Dumnezeu este prezent, viaţa învinge moartea !

Această duminică ne pune înainte pe­­ricopa din E­van­ghe­lia după Luca des­pre învierea fiului văduvei din Nain de către Mântuitorul nos­tru Iisus Hristos, un episod bi­blic în care viaţa şi moartea se întâlnesc şi se întrepătrund una cu cealaltă. De aceea am a­les tema întâlnirii dintre viaţă şi moarte ca centru al interpre­tă­rii Evangheliei de astăzi. Te­ma­tica aceasta nu ne este pro­pu­­să într-o manieră abstractă, spe­culativă, ci în mod concret ca parte integrantă a vieţii de zi cu zi într-o cetate iudaică din vre­mea lui Hristos. Realitatea este neschimbată până azi, când în­tâl­nim tineri care mor, când în­tâl­nim suferinţă şi moar­te pre­tu­tindeni în jurul nos­tru.

Convoiul morţii se întâlneşte cu convoiul Vieţii

Sfânta Evanghelie relatează că un convoi funerar conducea în afara oraşului, ca să îl în­mor­mânteze, pe singurul copil al unei femei văduve. La evrei nu se puteau îngropa morţii în ce­tate, pentru că erau conside­raţi necuraţi de legea lui Moise, de aceea cimitirele se aflau în a­fara localităţilor. Convoiul fu­ne­­rar, când a ieşit pe poartă, s-a în­tâlnit cu alt convoi, mulţimea ca­re-L urma pe Hristos, altfel spus convoiul morţii s-a întâlnit cu convoiul Vieţii. Există o mul­ţime care o însoţeşte pe femeie împreună cu copilul ei mort şi există o altă mulţime ca­re-L însoţeşte pe Hristos. La un moment dat, aceste două mul­ţimi de oameni se întâlnesc. E atât de frumoasă şi gră­i­­­toare această întâlnire a mul­ţi­mii care urma moartea cu mul­ţ­imea care urma viaţa! O mul­ţime care mergea după un om mort şi o altă mulţime care mer­gea după Dumnezeu întrupat, Fiul Dumnezeului Celui viu din Ceruri. Una întristată şi îngenuncheată de puterea mor­ţii, iar cealaltă urmându-L pe Hristos o mulţime a vieţii, pen­tru că oricine stă împreună cu Hristos stă împreună cu Via­ţa şi biruie moartea. Întâl­ni­­rea dintre viaţă şi moarte se sfâr­şeşte întotdeauna când Dum­nezeu este prezent, prin vic­toria Lui, prin puterea Lui, prin veşnicia pe care numai El În­suşi ne-o poate dărui nouă, făp­turilor şi creaturilor Sale.
Episodul şi dramatismul lui sunt însă mult mai profunde şi con­­crete. În prima mulţime, mul­­­ţimea morţii, există un per­so­­­naj central. Este mama tâ­nă­ru­­lui decedat. Chiar Sfânta E­van­­ghelie ne spune că „mul­ţi­mea mergea cu ea“, ca să o mân­gâ­ie în suferinţa ei de ne­des­cris. A­şadar, o mamă! Ce poa­te fi mai ma­re sau mai mi­nu­­nat decât o ma­mă? Ce în­seam­nă mama pen­tru fiecare din­tre noi? Nu nu­mai că este cea care dăruieşte via­ţă, ci şi cea care a făcut ca a­ceas­tă via­ţă din noi să crească, să biruie, să înflorească. Dar a­ceas­tă ma­mă din Evanghelie nu s-a bu­cu­­rat prea mult de această che­­ma­re, această misiune sfân­tă pe care Dumnezeu i-a încre­din­­ţat-o. De ce? Pentru că a trăit o d­u­blă dramă. Ne spune Sfânta E­­vanghelie că era văduvă, aşa­dar experiase mai întâi moar­tea prin moartea soţului ei, iar a­cum din nou în moartea sin­gu­­rului său fiu. Moartea fiului a­duce de­o­­da­tă ceva extraordinar de grav şi de tragic în viaţa ei, anume fa­ce din sufletul ei un suflet pus­tiu, un suflet care pier­duse totul. Ba mai mult, dă­tătoare de viaţă fi­ind, este co­p­leşită şi îngenun­chea­tă de moar­te. În faţa acestei re­ali­tăţi, în această situaţie dra­ma­­­ti­că, o găseşte însă Dum­nezeu. În ori­ce părăsire a vieţii noas­­tre, în ori­ce căutare, suntem de­ja gă­siţi de Bunul Dum­ne­­zeu.

Hristos şi suferinţele noastre

Sigur că Mântuitorul n-a tre­cut întâmplător pe acolo. Si­gur că El Însuşi a căutat-o. Şi ne spu­ne pericopa evanghelică atât de frumos: „Şi văzând-o, I s-a fă­cut milă“. Dumnezeul nos­tru nu e doar „suprema struc­tură a iu­bi­­rii“, cum L-a de­finit părintele Stă­niloae, ci es­te şi un Dum­nezeu al milei. De nenumărate ori, dacă aţi re­mar­­cat, în Sfânta Li­turghie, în ec­teniile şi ecfo­ni­se­le pe care le ros­tim, spunem: „Tu eşti Dum­nezeu Milostiv...“, „mi­la Ta este ne­măsurată şi iu­bi­­rea Ta de oa­meni este nea­se­mă­nată“. Cu al­te cuvinte, Dum­nezeu plânge îm­preună cu fie­ca­re dintre noi, a­tunci când plân­gem în durere şi în suferinţă. Pen­tru că aici, în această moar­te totală a spe­ran­ţei pe care o în­tâl­nim în ma­ma de azi, de fapt noi desco­pe­rim un lucru foarte im­portant: că în fiecare plângere a mor­ţi­lor ne plângem, de fapt, pe noi în­şine. Nu este plânsul pen­tru ce­lălalt, sau un plâns ce-l pri­­veş­te pe celălalt. Îl priveşte pe el, dar mă priveşte şi pe mine, pen­tru că aparţinem aceleiaşi u­manităţi muritoare. Hristos a ve­­nit însă să ne salveze din de­ter­­­minismul istoriei şi al mor­ţii, iar acest lucru l-a pre­în­chi­pu­it în învierile din morţi de di­na­­inte de învierea Sa. Cum să stea pasiv Hristos, biruitorul mor­ţii, când moartea atacă via­ţa în faţa lui? Mântuitorul vede a­ceastă fe­meie răvăşită de la­crimi şi su­fe­rinţă şi se duce El În­suşi spre ea. Dumnezeul nostru e un Dum­nezeu care vine spre noi în su­ferinţele noastre. Ne caută El cel dintâi, deoarece „El ne-a iubit cel dintâi“ (1 Ioan 4, 19). Ni­meni nu L-a chemat, ni­meni nu L-a strigat, dar mer­ge spre ea şi îi spune: „Nu mai plân­ge!“. A­tin­ge sicriul, îl stri­gă pe tânăr, a­ces­ta înviază, iar El îl dăruieşte ma­mei sale. Prin puterea Cu­vân­­tului Său Dum­nezeu înviază un om, iar du­pă ace­­ea întreg poporul care se afla a­colo spune: „Proroc ma­re s-a ri­di­cat între noi, şi Dum­nezeu a cer­cetat pe poporul său“.
Aş vrea să stăruim în cele ce ur­mează asupra a trei teme cen­trale din Evanghelie: mila lui Dumnezeu; puterea sa asu­pra morţii; îndemnul de a nu mai plânge.
Mai întâi, mila lui Dum­nezeu pen­tru om este motivul pen­tru ca­re Hristos i-a înviat co­pilul a­ces­tei femei. Aici este ce­va sem­ni­­ficativ. Nu ca să se prea­slă­veas­că pe El - imediat oa­menii l-au lăudat că a înviat un mort -, ci din milă pentru om. Cine poa­te învia un mort? Doar Dum­nezeu poate învia un mort. Dar nu aceasta este taina şi puterea lui Dumnezeu. El ne poa­te învia pe toţi şi nădăjduim că ne va în­via pe toţi la În­vie­rea cea de Apoi. Taina, motivul şi răspunsul pentru care a în­vi­at acest co­pil este mila. Ne spu­ne Sfânta E­van­ghelie că a vă­zut-o pe aceas­tă mamă şi „I s-a fă­cut milă“. Şi a­ceastă milă a lui Dumnezeu e mi­lă nesfârşită pen­tru fiecare din­tre noi. Să nu cre­deţi că vă­zân­du-ne în păcat şi în suferinţă Dum­nezeu se bu­cură şi nu plân­ge împreună cu noi. El plânge îm­preună cu noi şi este pe drum îm­preună cu noi în fiecare clipă a vieţii noas­tre. Şi dacă ne aflăm în con­voiul vieţii care îl urmează pe Hristos, înseamnă că şi noi ar tre­bui să avem o asemenea milă nesfârşită faţă de semenii noştri.

Domnul ne scoate prin credinţă din moarte

Moartea, iubiţi credincioşi, nu este naturală şi nu cores­pun­­de iubirii şi frumuseţii lui Dum­nezeu. Toţi Sfinţii Părinţi in­sistă pe acest lucru: că moar­tea e un accident în creaţie şi în is­torie. Dar e un accident atât de grav şi atât de mare, pentru că are repercusiuni extraordinar de mari asupra întregii u­ma­nităţi şi asupra întregii vieţi. Şi fără un răspuns la în­tre­barea morţii, religia sau cre­din­ţa nu mai e credinţă, iar a­ceas­ta o deosebeşte, de exemplu, de filozofie. Îmi vine acum în minte unul dintre marii filozofi şi gânditori ai umanităţii din secolul XX - Martin Hei­degger, pentru care reflecţia a­su­­pra fiinţei ca o evoluţie sau ca mers spre moarte, acel Sein zum Tode, a fost fundamenta­lă, şi ea a născut întreaga re­flec­­ţie care, de fapt, este o gân­di­re şi o încercare a umanităţii de a răspunde la această între­ba­­re. Suntem neputincioşi, sun­tem creaturi, iar creatul, re­­a­­litatea noastră, ţine de crea­ţia lui Dumnezeu mai întâi, iar mai apoi ţine de căderea proto­pă­rinţilor noştri - Adam şi Eva - în păcat. Moartea nu e creaţia lui Dumnezeu. Moartea e ur­ma­­rea căderii omului.
Îmi aduc aminte, în 1993, Ioan Alexandru ţinea cursuri de Noul Testament la Uni­ver­si­ta­te, la Facultatea de Litere. Noi, studenţii de la Teologie, mer­geam să-l audiem. Ne-a vor­bit despre credinţă, despre Hris­tos şi despre Înviere. A luat un steag şi a început să a­ler­ge prin amfiteatru. Făcea din cursul lui un eveniment pe ca­re nu puteai să-l uiţi. Iată, du­pă 20 de ani, eu parcă văd to­tul în faţa ochilor şi îmi ră­mân în minte acele cuvinte. Vor­­bea despre chemarea lui A­vra­am din Urul Caldeii, despre Dum­nezeu care ne scoate prin cre­dinţă din neamurile noastre şi după aceea, după venirea lui Hris­tos, încearcă să ne scoată din moarte. Fără Învierea lui Hris­tos, dacă am rămâne numai în realitatea creată, suntem nişte mici şoareci, spunea el. Suntem prinşi într-o capca­nă, iar moartea stă deasupra şi nu­mai gândeşte pe cine în­ghi­te, pe cine distruge. După o vor­bă frumoasă a părintelui Ar­senie Papacioc, moartea când vine, nu vine să bea o ca­fea, ci vine să te ia. Ioan Ale­xan­dru spunea: Există în istoria umanităţii un singur moment, o singură revoluţie care a bi­ruit moartea. Este cea pe ca­re noi o trăim în noaptea În­vi­e­rii, în Hristos. Dar până s-o tră­iască Hristos Însuşi, a prefi­gu­rat-o în trei învieri, dintre ca­re noi prăznuim una astăzi. Avem trei în Noul Testament: a­cest copil al mamei văduve din Nain, fiica lui Iair, mai-ma­re­le sinagogii, şi Lazăr, prie­te­nul Lui, pe care-l scoate din mor­mânt. Dar atenţie, toate a­ces­te trei învieri nu sunt echi­va­lente şi egale cu Învierea Lui. Ele sunt readuceri la exis­ten­­ţa biologică. Ne-am putea în­treba: aceşti oameni care au trecut dincolo de moarte de ce n-au lăsat o mărturie din ceea ce au văzut dincolo? Dar este foar­te posibil ca lucrarea lui Dum­nezeu să fi fost aceea, ca ce­ea ce au văzut dincolo să nu poa­tă fi descris în cuvintele de aici. Cert este că toţi au cunoscut moartea din nou, pentru că a­bia în Învierea lui Hristos e­xis­­tă înviere. Iar trupurile lor au fost trupuri biologice în con­ti­­­nuare, ceea ce ne arată că a­ces­­te trei învieri, inclusiv cea de as­tăzi, nu sunt învierile din morţi cu trupul nemuritor în­vi­at şi înnoit al lui Hristos, care e un trup transfigurat. Ele au fost prefigurări ale puterii lui Dum­nezeu, care va învia din mor­ţi a­tunci când va fi răstignit.

Pregătiţi pentru moarte?

Doresc să vă reamintesc şi să nu uităm că împreună ne a­flăm pe acest drum al morţii. Îna­intăm pe el în fiecare zi, cu fi­e­care pas păşit în viaţă. Cu fie­­­care zi ce trece a mai murit o zi din noi. Şi acest drum către moar­te, iubiţi credincioşi, poate fi un drum blestemat pentru un om care nu e cu Dumnezeu, sau poa­te fi un drum binecuvântat. Pen­tru că întreaga noastră Tra­diţie răsăriteană ortodoxă e pre­gătire pentru moarte şi pentru înviere. Mi-aduc aminte de car­tea lui Cristian Bădiliţă - Că­lugărul şi moartea -, în care a­rată cum părinţii din pustia E­giptului îşi pregăteau moar­tea din timpul vieţii. Îmi aduc a­minte chiar de Evul Mediu oc­ci­­dental, care a elaborat şi aplicat celebra ars moriendi, arta de a muri. Ce trebuie să fac, Doam­ne, să am o moarte bună? A­ceasta este arta de a muri bi­ne, de a muri frumos, de a muri cu Hristos, cu faptele bune şi via­ţa curată.
Îmi aduc aminte de părinte­le Sofronie Saharov, marele sta­reţ de la mănăstirea din Essex, Anglia, ale cărui cărţi tra­duse şi în limba română sunt extraordinar de frumoase şi minunate. Rugăciunea ca ex­pe­­rienţă a vieţii veşnice şi trans­cen­dere a morţii e una din te­mele centrale în gândirea sa. Pă­rintele nu-şi găsea liniştea şi nu putea să-nţeleagă de ce se­co­­lul XX, un secol al morţii, ca­re a dat două Războaie Mon­di­a­le şi atâţia morţi, a fost cu pu­tin­ţă sub cerul în care dom­neş­te Hristos. Astfel, pentru el pro­blema morţii a devenit o pro­­blemă capitală, la care a că­u­­tat răspuns cu atâta ardoare de-a lungul vieţii, din Muntele Athos prin multe alte locuri şi pâ­nă-n Anglia, unde a murit. Măr­turiile celor care l-au întâlnit sunt mărturii că s-au întâlnit cu viaţa veşnică, că s-au în­tâl­nit cu un om care, deşi trăia pe pământ, trecuse dincolo de moarte.

„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor…“

Sunt importante cuvintele „Nu plânge!“, adresate femeii co­pleşite de moartea fiului. Dum­nezeu vine şi ne spune şi no­uă astăzi: nu mai plângeţi! De câte ori suntem şi noi în faţa mor­ţii şi în faţa suferinţelor şi plân­gem. Dacă ne-am ruga mai îna­dins şi am putea să auzim ce ne spune Dumnezeu în a­dân­cul sufletului, tot cuvântul acesta ni-L spune: Nu plânge! Ni-l spune pe pământ şi o să-l au­zim clar şi deplin în ceruri.
Să-mi daţi voie, pentru a do­ve­di aceasta, să citez un fragment din Apocalipsă (21, 1-4), un­­de se spune: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, spu­ne Ioan Evanghelistul. Căci ce­rul cel dintâi şi pământul cel din­­tâi au trecut şi marea nu mai este; şi am văzut cetatea sfân­­tă, Noul Ierusalim, pogo­rân­­du-se din cer de la Dum­nezeu, gătită ca o mireasă, îm­po­­dobită pentru mirele ei. Şi am auzit din tron un glas pu­ter­­nic care zicea: Iată cortul lui Dum­­nezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dum­nezeu va fi cu ei. Şi va şterge ori­ce la­cri­mă din ochii lor şi moar­te nu va mai fi; nici plân­ge­­re, nici stri­găt, nici durere nu vor mai fi, căci toate cele din­tâi au trecut“.
Aceasta este credinţa şi nă­dej­dea noastră, că nu suntem fă­cuţi pentru pământ, nu suntem făcuţi pentru moarte, nu sun­tem făcuţi pentru lacrimi, ci pen­tru bucurie, pentru viaţă veş­nică şi pentru a fi fericiţi în Noul Ierusalim. Iar această ima­gine a unui „Dumnezeu ca­re şterge lacrimi“ este una dintre cele mai frumoase imagini ale Dumnezeului nostru. „Eu sunt Cel care va şterge lacrimi­le voastre“, spune Bunul Dum­nezeu în Apocalipsă. Avem un Dum­nezeu care este Cineva, nu es­te ceva. Şi acest Cineva ne va lua în braţe la sfârşitul vieţii şi va şterge orice lacrimă din o­chii noştri, aşa cum o şterg pă­rin­ţii din ochii copiilor lor. Co­piii plâng de fiecare dată când le este greu, când se lovesc de ne­dreptăţi, când cad şi se ri­di­că, când nu sunt înţeleşi şi iu­biţi. Părinţii îi înţeleg şi în­cear­că să-i ajute şi să-i mângâie. Aşa face şi va face cu siguranţă şi Tatăl nostru Cel din ceruri, ca­re atunci când fiul îi cere pâi­ne, nu îi dă piatră.
Noi astăzi nu ne-am adunat în casa Domnului ca nişte plân­gă­cioşi, doar să plângem ală­turi de mama tânărului din Nain în fa­ţa morţii, ci ca nişte bi­ruitori, nă­dăjduind că prin cre­dinţă vom putea birui pă­ca­tul din via­ţa noastră, vom pu­tea gusta din mila şi frumu­se­ţea lui Dum­nezeu încă de aici, iar la sfârşit vom putea birui moar­tea, iar Dum­nezeu va şter­ge orice la­cri­mă din ochii noş­tri. Iar dacă moar­tea totuşi vi­ne în vieţile şi fa­miliile noastre, să nu dez­nă­dăj­duim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pa­vel, să nu plângem ca  unii care n-au nădejde, „pentru că de cre­dem că Iisus a murit şi a în­vi­at, tot aşa credem că Dum­nezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va duce împreună cu El“ (1 Tes. 4, 14), iar astfel la­cri­mile noas­tre se vor schimba în la­crimi de bucurie.
De aceea, bucuria pe care a a­vut-o această mamă, al cărei su­flet a fost pustiu înainte să-L în­tâlnească pe Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu, să fie, iu­biţi credincioşi, cu noi cu toţi, în a­ceastă zi, în fiecare săr­bă­toa­re şi până în viaţa veşnică. Amin!
                                                    Cu dragoste, Maria.