6 August 2016,
Schimbarea la Faţă ,a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos !
Predică la Schimbarea la Faţă a Domnului !
Predică rostită la Sihla, la hramul bisericuţei de sub stâncă, la 6 august 1968
Alte scrieri ale aceluiași autor
Dar propovăduind El despre Sfintele Sale Patimi, care erau să se întâmple în Ierusalim, dumnezeieştii Lui ucenici au început a se întrista foarte, şi mai ales Petru îl oprea pe Dânsul, zicând: „Nu Ţi se cade Ţie, Doamne, să-Ţi fie una ca aceasta; cruţă-Te pe Tine, Doamne!” (Marcu 8, 32). De aceea Prea Sfântul Mântuitor, vrând mai înainte de pătimirea Sa să întărească credinţa dumnezeieştilor Săi ucenici şi să le arate că El de bună voie merge a patimi, nesilit de nimeni, ci numai din nemărginita sa dragoste pentru mântuirea neamului omenesc, a vrut să-i mângâie pe dânşii, spunându-le aceste cuvinte: „Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, adică până nu vor vedea slava Mea, cât este cu putere omului să o vadă”. Şi după ce le-a spus aceasta, după şase zile, a luat pe cei mai de frunte ucenici ai Săi, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi mergând în Galileea, i-a suit pe dânşii cu Sine pe Muntele Taborului. Acolo, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la faţă şi s-a făcut chipul feţii Sale luminos ca soarele şi hainele Sale albe ca zăpada. Şi în timp ce ucenicii erau uimiţi văzând această preaslăvită minune şi strălucirea feţii Lui Hristos, deodată au stătut de faţă, pe nori, doi bărbaţi înconjuraţi de slavă cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului şi altul de-a stânga Lui. Aceştia erau cei doi mari prooroci, Moise şi Ilie (vezi Marcu 9, 1-4). Şi văzând apostolii această preaslăvită vedenie, s-au spăimântat foarte şi cugetau întru inima lor că sunt în ceruri. Iar Petru, văzând atâta lumină şi atâta frumuseţe în chipul feţii lui Iisus Hristos, ca şi la proorocii care Îl înconjurau, a zis aceste cuvinte: „Doamne, bine este să rămânem noi aici; să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una”. Şi zice dumnezeiasca Evanghelie că Petru nu ştia ce vorbea (Marcu 9, 5-6), pentru că era uimit de atâta bucurie, de atâta lumină şi mângâiere, şi ar fi voit să rămână acolo pe Tabor, şi în scopul acesta să-I facă lui Hristos şi celorlalţi doi prooroci câte o colibă.
Dar pe când zicea el aceasta, un nor i-a umbrit pe ei. Căci un nor plin de lumină şi de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Muntelui Taborului şi a acoperit vârful muntelui şi i-a umbrit pe ei. Şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit; pe Acesta să-L ascultaţi!”. Şi după ce s-a auzit mărturisirea aceasta a Tatălui din ceruri, a încetat vedenia aceea. Atât Ilie, cât şi Moise s-au întors înapoi în rai, iar Iisus a rămas singur şi n-au mai văzut apostolii nimic. Şi spăimântându-se ei, Mântuitorul le-a spus: „Vedeţi, ne coborâm acum de pe munte; să nu spuneţi nimănui vedenia aceasta până ce Fiul Omului va învia din morţi!” (Marcu 9, 7-9). Dar să vedem cum se tâlcuiesc aceste mari minuni, ce s-au întâmplat acolo. De ce oare Hristos a ales tocmai Muntele Taborului din Galileea, ca să se schimbe la faţă, şi nu alt munte? Iată de ce: pentru că o mie de ani mai înainte a proorocit dumnezeiescul David că acest munte se va bucura de slava lui Dumnezeu. Căci zice: „Taborul şi Ermonul întru slava Ta se vor bucura”. Deci, trebuia să se plinească Scriptura ca Taborul să se bucure împreună cu cei ce L-au înconjurat pe Iisus, cu cei trei dumnezeieşti ucenici ai Săi. Pentru aceasta a ales Iisus muntele Taborului.
Dar pentru care pricină au venit de faţă la dumnezeiasca Lui schimbare la faţă acei mari prooroci, Moise şi Ilie? Iată pentru care: când mai înainte cu şase zile întreba Mântuitorul pe Petru şi pe ceilalţi ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ei au zis: „Unii zic că eşti Ilie, alţii Moise, alţii Ieremia, iar alţii altul din proorocii cei de demult”. Şi acuma Mântuitorul, chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la faţă pe Ilie şi pe Moise, a vrut să le arate dumnezeieştilor Săi ucenici că El nu este nici Ilie şi nici Moise, ci Dumnezeul lui Ilie şi al lui Moise. Le-a arătat deci: nu sunt prooroc, ci Dumnezeul proorocilor. Dar pentru care pricină Petru a zis către Hristos: „E bine să facem aici trei colibe…”? A fost din pronia lui Dumnezeu să zică el aşa, să-şi închipuie că e bine să facă acolo trei corturi, unul lui Iisus, altul lui Moise şi altul lui Ilie. Iar Dumnezeu Cuvântul, Hristos, i-a spus lui Petru, oarecum explicându-i: „Ascultă, Petre, tu cugeţi încă omeneşte despre Mine; tu încă crezi că Eu am nevoie de colibă ca să stau aici pe Tabor? Am să-ţi arăt Eu Cine sunt. Eu pot să fac colibă din norii din cer, Eu voi acoperi tot muntele cu o colibă de aur luminos, plin de raze de lumină. Îţi voi arăta că n-am nevoie de colibe omeneşti. Eu sunt Acela Care am acoperit cu nor tot poporul lui Israel patruzeci de ani în pustie şi pot să fac aici colibă de nor, să vă acopăr şi pe voi. Eu sunt Acela Care am dat legea lui Moise în Sinai şi am putut să-l chem pe el aici de faţă. Eu sunt Dumnezeul lui Ilie, Care M-am arătat în Horeb şi l-am chemat de faţă, ca să ştii că Eu sunt Dumnezeul proorocilor, Acela Care n-am nevoie de colibe făcute de mâini omeneşti”.
Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul spune că atunci Taborul avea chipul Bisericii (Cuvântul la Schimbarea la Faţă a Domnului). Dar de ce avea atunci chipul Bisericii lui Dumnezeu? Iată de ce: acolo erau de faţă amândouă Testamentele. Acolo a văzut Moise, începătorul legii vechi, pe Hristos, Începătorul şi Dătătorul legii darului. Acolo a văzut iconomul Tatălui pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Petru Apostolul. Acolo a văzut Ilie, feciorelnicul legii vechi, pe Ioan Evanghelistul, feciorelnicul legii noi. Acolo Moise cel sfânt a văzut pe Petru cel sfinţit. Acolo cel ce s-a suit la cer cu foc a văzut pe cel ce s-a rezemat pe pieptul cel de văpaie al lui Dumnezeu întrupat, pe Ioan Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii pe Hristos, Care a creat şi pe prooroci, şi pe apostoli, ca Unul Ce-a a dat legea cea veche în Sinai, şi pe cea nouă o a desăvârşit în Ierusalim. Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la faţă, sau şi unii dintre sfinţi? Cu adevărat, şi unii dintre sfinţi. Dacă ştiţi Scriptura şi aţi citit Vieţile Sfinţilor, aţi aflat că şi sfinţii lui Dumnezeu s-au schimbat la faţă, nu numai Hristos. Dar alta a fost Schimbarea la Faţă a lui Dumnezeu Cuvântul şi alta a fost schimbarea la faţă a sfinţilor Lui. Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată şi în chip străin. Lumina cea din Tabor, care lumina la faţă pe Hristos, nu izvora din faţa Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul, că era Dumnezeu întrupat. Lumina cea din Tabor a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia şi în afară, căci El era izvorul luminii celei veşnice şi nemărginite. Iar sfinţii care s-au schimbat la faţă, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu. Aşa a fost Set, feciorul lui Adam, şi Moise, care s-a schimbat la faţă când a venit cu legea de pe Muntele Sinai, că, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, nu puteau fiii lui Israil să privească la dânsul, de strălucirea feţei lui, şi se acopereau cu un văl, ca să nu-i orbească (Ieşirea 34, 30).
Aşa s-au schimbat la faţă şi unii dintre sfinţii mari ai Noului Aşezământ, ca Marcu Ascetul, Ava Siluan, Ava Sisoe cel Mare şi mulţi alţii, care străluceau ca soarele în anumite momente (Pateric, cap. 34). Dar sfinţii nu aveau lumina din ei, ci îi lumina din afară darul Sfântului Duh, pe când lumina cea din Tabor, sau Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era dinlăuntrul Lui, era din izvorul luminii celei gândite şi negrăite a dumnezeirii Lui (Sfântul Grigorie Palama).
Dar oare ce zice Hristos la Schimbarea Sa la Faţă în chip tainic lui Petru? Iată ce zice, cum dogmaticesc Sfinţii Părinţi: „Tu, Petre, vrei să rămânem pe Tabor, tu vrei să facem aici trei colibe. Dar de ce vrei să rămânem aici? Pentru că ai văzut aici lumină, strălucire, slavă, bucurie, mângâierea Sfântului Duh; ai auzit aici glasul Părintelui Meu, Care M-a adeverit pe Mine cine sunt, a adeverit dumnezeirea Mea şi al cui Fiu sunt. De aceea vrei să rămân pe Tabor. Dar Eu, Petre, n-am venit să rămân pe Tabor, Eu am venit să-ţi spun ţie şi să-ţi arăt ţie şi celorlalţi doi ucenici cine sunt Eu. Tu, cu şase zile în urmă, mă opreai să merg la patima cea de bună voie. Când ţi-am spus că merg la Ierusalim să sufăr, să pătimesc şi să mor pentru mântuirea neamului omenesc, ai zis: «Nu, Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca aceasta! Cruţă-Te pe Tine, Doamne!» (Marcu 8, 32). Iar Eu te-am suit pe Tabor şi ţi-am arătat slava dumnezeirii Mele, nu atâta cât este, ci cât poţi tu cuprinde ca om, ca să nu orbeşti cu ochii şi să nu mori. Ţi-am arătat că Eu nu de silă, nu de frică merg la patimă, ci de bună voie. Ţi-am arătat slava aceasta, ca tu să înveţi pe fraţii tăi, să propovăduieşti cu Iacov şi cu Ioan slava dumnezeirii Mele, pe care aţi văzut-o aici, în muntele cel sfânt, celorlalţi ucenici şi la toată lumea, ca să ştie toţi că Eu nu am fost numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea am voit mai înainte de patimă să vă arăt vouă slava Mea, pe cât este cu putinţă omului a o vedea”. Deci zicea Hristos lui Petru, în chip tainic: „Petre, dacă Eu voi rămânea pe Tabor, să-mi faci colibă aici, oare cuvintele Scripturii cine le va împlini? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, oare cuvintele acelea scrise: «Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat la sorţi» (Psalmii 21, 20) cui se vor potrivi? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, cu cine se vor împlini cuvintele: «Dat-au spre mâncare mie fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet»? Dacă voi rămânea pe Tabor, cum se vor împlini cele ce zice proorocul Osea: «Vedea-vor pe Cel pe Care L-au împuns»? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, cum se vor împlini proorociile lui Isaia, care zice: «Dat-am spatele Meu spre bătăi şi obrazul Meu spre pălmuire, şi n-am întors faţa Mea de către ruşinea scuipărilor» şi «prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53, 5)? Dacă Eu voi rămânea, aici, pe Tabor, după cum zici tu, cum se vor împlini cuvintele acelea care zic că [Mesia] «cu cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 9). Şi când se vor împlini cuvintele vieţii celei veşnice, dacă Eu nu Mă voi pogorî în iad spre a învia pe cei morţi şi a mă face începător al vieţii morţilor?”. Acestea parcă le spunea Hristos în taină lui Petru: „Nu, Petre, nu trebuie să rămân Eu pe Tabor; Eu trebuie să trec de aici pe celălalt munte, pe Golgota!”. Aşa suntem noi, creştinii şi monahii, când avem bucuria Duhului Sfânt, când străluceşte în sufletele noastre câte o rază de mângâiere, de bucurie duhovnicească, când auzim o cântare bisericească, o predică frumoasă, o evanghelie: avem o bucurie duhovnicească şi o mulţumire sufletească aşa de mare că am vrea să rămânem pururea în acele momente, să nu mai avem scârbe, să nu mai avem rane, să nu mai avem dureri, să nu mai avem întâmplări grele în viaţa aceasta, ci să rămânem în aceste bucurii. Dar nu se poate, fraţilor! Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului. Căci ce zice? „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. ). Adică, orice creştin trebuie să primească paharul pe care l-a primit Hristos în Grădina Ghetsimani, sau sfintele Sale patimi, dacă vrea să fie următor al lui Iisus Hristos, într-o măsură oarecare.
Nu se poate mântui nimeni numai cu bucurii duhovniceşti, numai cu mângâierile Duhului Sfânt şi cu viaţa paşnică şi liniştită. Dar de ce? Hristos ne-a spus nouă: „În lume, necazuri veţi avea” şi „prin multe scârbe vi se cade să intraţi în împărăţia cerurilor” (Romani 18, 17; I Petru 4, 13). Aşa fraţii mei, când avem bucurii şi mulţumiri duhovniceşti şi veselia cea duhovnicească în inimă, să nu ne oprim aici, ci să ne gândim că trebuie să trecem de la aceste momente la altele, adică să primim să suferim cu dragoste şi bucurie, să răbdăm toate scârbele şi întâmplările grele pentru împărăţia cerurilor, adică să-L urmăm pe Hristos de la Tabor şi la Golgota.
Dar oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut această mare minune şi a împlinit această minune a Sa pe pământ pentru prima dată pe un munte? Nu mai avem în dumnezeiasca Evanghelie şi alte învăţături şi pilde care ne arată că Hristos S-a folosit de munţi pentru iconomia întrupării Sale şi pentru a da unele învăţături de mântuire neamului omenesc? Ba da. Hristos, după ce S-a botezat, zice dumnezeiasca Evanghelie, a fost dus de Duhul în pustie şi a postit acolo în muntele Carantania 40 de zile şi 40 de nopţi, ispitindu-se de satana (Matei 4,1-2), când I-a înfăţişat cele trei mari atacuri: al lăcomiei pântecelui, când a spus să facă pietrele pâini; al slavei deşarte, când L-a pus pe aripa bisericii şi I-a spus să Se arunce jos, spunându-i din Scriptură: „Scris este: îngerilor Săi va porunci să Te sprijine, să nu se împiedice de piatră piciorul Tău” şi al iubirii de avuţii (când L-a suit pe un munte înalt şi I-a arătat toată lumea, zicând că toate I le dă Lui dacă Se va închina satanei – Matei 4, 9). Deci, încă de la începutul misiunii Sale, Hristos, înainte de a începe propovăduirea, a folosit muntele şi pustia. În Muntele Carantania şi în pustia Iudeii a avut loc începutul misiunii celei duhovniceşti a lui Iisus Hristos. Pe urmă vedem şi alte întâmplări pe munte. În munte a predicat Hristos şi a aşezat cele nouă fericiri ale Bisericii.
Adeseori Se suia Hristos în munte seara şi Se ruga singur toată noaptea (Matei 14, 23). De pe munte S-a înălţat Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la cer. Pe munte Sa schimbat la faţă. Pe munte S-a răstignit. Vedeţi că, de la Botez şi până la Înălţare, multe întâmplări din viaţa Mântuitorului s-au săvârşit pe munţi. Şi nu în zadar sau fără rost s-au petrecut aceste întâmplări pe munţi. Viaţa Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este prototipul, adică modelul cel veşnic al creştinilor, al vieţii creştineşti, şi va fi aşa în veacul veacului. Oare nu şi proorocii s-au folosit de munţi? Oare legea veche nu s-a dat pe Muntele Sinai? Oare Moise nu s-a rugat pe munte împotriva lui Amalec? Oare Ilie n-a văzut pe Dumnezeu în Horeb? Şi câte ca acestea! Iar, după Înălţarea Domnului, sfinţii cei mai mari, ca Sfântul Antonie cel Mare, s-au nevoit în munte. La fel Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Pamvo, Ava Marcu de la peşteră, care n-a văzut 85 de ani faţă de om şi a vieţuit în Muntele Francesc şi a mutat muntele cu rugăciunea. Şi nu ajunge vremea să spun de atâţia mii şi zeci de mii de pustnici şi sfinţi care, urmând lui Hristos, s-au retras din deşertăciunea lumii şi au voit mai bine cu fiarele şi păsările cerului să fie în pustie, decât cu lumea cea vicleană şi plină de răutăţi. Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce: sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire. Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi: să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimenea, să nu audă pe nimenea şi să stea pururea în comunicare cu Dumnezeu, prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos, Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar ziua.
Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcat azi şi de atâtea ori venind aici, la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face la sfârşitul acestei predici un rezumat al vieţii ei, căci nu îngăduie vremea să o spun mai pe larg. Iată, aici unde este bisericuţa aceasta mică, care are anul acesta 205 ani de la întemeiere, tradiţia veche, care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici din Munţii Vrancei. De obârşie ea era din Vânătorii Neamţului, fiica lui Gheorghe Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin îndelungă osteneală şi post, s-a retras în peştera cea din vale, pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimenea. Căci are în inima sa pe Hristos, care i Se face lui şi haină şi hrană şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate. După ce s-a desăvârşit deci sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale, iar acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, căci nu se ştia de dânsa. Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea coborî de bătrâneţe până de vale, ca să se împărtăşească cu Prea Curatele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta: mai înainte de moartea ei, la trapeza Sihăstria nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la fraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâine şi zburau cu ea încoace, spre miazăzi. Şi a observat şi stareţul mânăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâine, ci o iau în cioc, dacă le dai câte o bucată, şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob a lui Dumnezeu, vreun suflet a lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâinea”.
Într-o duminică după-amiaza, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mânăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici. Şi spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincolo de Sihăstria, la marginile pământului. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii, şi când să le ajungă, au zburat mai încolo, şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora. Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări, ba s-au şi rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică sihăstrie, desime, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici. S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate în spate lângă un foc, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noaptea târziu. Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine, iar mâine vom găsi din nou calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria”. Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde era peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis: „Măi frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii”. Şi a zis cel mare: „Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul”. Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora, care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi ca s-o găsească cineva, să-i ducă Sfintele şi Prea Curatele Taine a lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură, şi era goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.. Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis: „Oare ce să fie?”. Iar cel mai mare a zis: „Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine!”. În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini, şi au rămas în întuneric şi le-a zis, cu un glas slab de tot: „Nu vă temeţi, fraţilor – că ei se temeau tare –, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să-mi trimită pe cineva să-mi aducă Prea Curatele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit demult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţimi o haină”. Şi atunci fratele cel mai mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă, ca s-o poată arunca; şi a aruncat rasa sa, iar cel mai mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic! Şi ei s-au speriat când au văzut-o.
Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă, numai pielea şi oasele, şi vorba rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis: „Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, pe nume Teodora. Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Laurentie. Că mâine la ora 12 din zi mă voi sfârşi. Să-mi aducă aici Prea Curatele Taine”. Iar fraţii au zis: „Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria, că ne-am rătăcit de aseară şi iată că a venit ploaia şi este întuneric”. Şi ea a zis: „Uitaţi-vă la răsărit!”. Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat acelora două sfeşnice luminoase. Şi zise: „Mergeţi după aceste două sfeşnice, că îndată veţi sosi la Sihăstria”. Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ, şi în câteva minute s-au trezit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci la poartă zise: „Cine sunteţi?”. Şi aceia: „Noi suntem, fraţii care neam dus astăzi după păsările acelea”. Şi le-a dat drumul şi s-au dus în biserică şi au ascultat utrenia, iar după utrenie i-au spus stareţului: „Părinte, am găsit o mare sfântă”. „Unde?”. „Acolo unde sunt stânci multe (căci ei nu ştiau cum se cheamă locul acela)”. „Cum o cheamă?”. „Teodora”. „Dar nu aţi găsit pâinea care o duc păsările?”. „N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit”. Şi i-a întrebat: „Pe unde aţi mers?”. „Iată, pe plaiul acesta”. „Şi pe unde aţi găsit-o?”. „Prin pustia Sihlei, pe acolo pe unde e stâncăraia aceea mare…” Şi repede s-au pregătit stareţul, şi duhovnicul, şi diaconul, şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi Prea Curatele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis: „Iată, pe aici ne-au dus sfeşnicele acelea”. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă pâine multă, bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Îi întrebară: „Aceasta aţi găsit-o ieri?”. „N-am găsit-o”. O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Şi au zis fraţii: „Se vede că nu-i departe de aici” (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri.
Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul, care avea Sfintele Taine, a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit: „Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă!”. Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci, Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu Prea Curatele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi a ridicat mâinile la cer şi când şi-a dat duhul a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile! Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să le puie în peştera din vale. Şi a stat o vreme acolo. Şi apoi s-au dus în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la sfânta mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.
Iată că v-am istorisit câte ceva despre Sfânta Teodora. Ea a pustnicit mai întâi în Munţii Vrancei şi a fost de metanie de la Mănăstirea Nifon, din ţinutul Buzăului. Astfel, Sfânta Teodora a urmat celorlalţi mulţi sfinţi şi mari asceţi ai lumii care au trăit prin pustie şi prin peşteri. Şi s-a săvârşit aici, în părţile noastre, şi până astăzi a rămas numele peşterii din vale Peştera Sfintei Teodora. Dar să ştiţi că mai întâi aici a stat, şi apoi, către sfârşitul vieţii ei, s-a dus acolo, în peştera din vale. Am voit să vă spun un fragment din viaţa Sfintei Teodora, după ce v-am spus istoria prealuminatului praznic al Schimbării la Faţă, că foarte se potrivesc: iată, aici avem şi muntele, şi bisericuţa!
Am ascultat astăzi dumnezeiasca Liturghie de aici, de pe stâncă, şi când se cânta troparul „Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule”, mi se părea că chiar aici se face Schimbarea la Faţă. Căci aici e şi biserica, aici şi slavoslovia, aici şi muntele... Acestea vi le-am spus în rezumat despre istoria dumnezeiescului praznic al Schimbării la Faţă, despre sfinţii care au urmat lui Hristos strălucind cu viaţa şi care au petrecut în munţi şi în peşteri, dar şi puţine din viaţa Sfintei Teodora, cu ale cărei sfinte rugăciuni să ne ajute Mântuitorul şi să ne mântuim cu toţii. Amin.
Sursă tipărită: Cuvinte de folos. Predicile Părintelui Cleopa Ilie. Predici la Sărbătorile de peste an, Editura Christiana, Bucureşti, 2001
|
Sa traiesti,Maria!ca ne-ai adus aminte iar de Sfintii lui Dumnezeu, care pazesc acest Sfant Pamant, sfintit prin jertfa lor in Treime, de carne, de cuget si de suflet, smerenia.
RăspundețiȘtergereBinecuvantata sa fie aceasta Zi!Binecuvantari, pace sufleteasca si dragoste pentru toti!