MOȘII DE IARNĂ ! LA 5 MARTIE 2016, MOSII DE IARNĂ !

                                                            Dragii mei, 

Este bine ca mâine 5 MARTIE 2016, să ne amintim de sufletele celor dragi, care nu mai sunt printre noi.
Sa mergem la Sfanta Biserica si sa-i pomenim, apoi acasa, sa impartim cate ceva de mâncare, pentru sufletul lor; sa dam de pomană celor săraci, celor flămânzi, si nu numai celor care sunt sătui si au de toate.

Pomenirea mortilor - Mosii de iarna

 

Sambata, 14 februarie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna". Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti", termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme" (Luca: 8,52).

Sambata, 14 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet - partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

Mosii de iarna

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Nu se fac parastase in:

- duminicile de peste an;
- perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
- de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
- din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
- zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Adrian Cocosila

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA

Pana la Paste, toate sambetele le apartin mortilor. Prilej de rememorari, rugaciuni si pomeni

"Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime'"

Mosii de iarna cad intotdeauna in sambata ce precede Saptamana alba sau a branzei, adica inainte de Lasatul secului de carne. In aceasta saptamana se mananca lapte, branza, peste si oua; bucate de culoare alba sau care contin culoarea alba, de unde-i vine si numele si face trecerea la postul propriu-zis. Mosii de iarna marcheaza inceputul Sambetelor mortilor, in numar de sapte, care se vor incheia in Sambata lui Lazar, inainte de Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor si in ajunul Intrarii Domnului in Ierusalim (Florii). Sambata de Pasti, a opta in ordinea numaratorii, este Sambata lui Iisus Hristos mort, care va invia pentru rascumpararea neamului omenesc din moarte spre viata vesnica.
Mosii inseamna, de fapt, neamul din care ne tragem, stramosii cei mai indepartati, despre care stim tot felul de intamplari si povesti, verii, verele, matusile, unchii, toti cei dragi ai nostri mutati in Lumea de Dincolo, pentru care se dau acuma pomelnice ca sa le fie pomenit numele. Lumea cealalta este doar banuita, asa cum transpare dintr-un bocet: "Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime'". Drept aceea, perioada acestor sambete este vremea apropierii de Ea, a rememorarii, a reinvierii chipurilor celor pe care i-am iubit. Dintr-o data ii vedem zambind, vorbind, miscandu-se ca intr-un film al memoriei, iar noi, "spectatorii", ne recuperam astfel propria viata ramasa undeva in urma. Si in aceste franturi de viata recuperata suntem toti impreuna, fericiti, in prezent.

Pomana mortilor

Dupa ritul crestin ortodox, atat la inceputul Sambetelor, la Mosii de iarna, cat si la sfarsit, in Sambata lui Lazar, se fac parastase. Primul parastas cu mancaruri de dulce, ultimul cu mancaruri de post, la care participa de regula femeile. In Maramures fiecare femeie duce un cos cu mancare, un colac, o lumanare si o sticla de vin. Doua-trei duc un colac special (mai mare) numit "parastas". Slujba de pomenire este urmata de masa de pomana, la care iau parte slujitorii, in frunte cu preotul, femeile care au adus mancarea in "mhiatu" (numele) celor "plecati", oameni saraci si copii veniti de prin alte parti, de obicei tiganusi.
Pe o masa lunga, de lemn, asezata in fata bisericii, se randuia mancarea, si pe lavite erau poftiti sa sada cei veniti la pomana, ca sa fie serviti de catre femeile care "fac la biserica". Numai la urma, si daca ramanea ceva, mancau si ele, deoarece la plecare, saracii si strainii primeau pachete. Astazi, lipsesc de la aceasta masa atat saracii, cat si tiganusii, nemaifiind interesati de mancare.
Ici-colo, pe mormintele celor pomeniti se vede cate o lumanare aprinsa, ca sufletele mortilor sa participe la sfanta slujba. Se spune ca lumanarea aprinsa ajuta sufletul sa participe la rugaciunile ce se fac in biserica, flacara fiind cea mai subtila si puternica forma de energie din univers.
In toate cele sapte sambete se face milostenie, pe tacute, cu discretie, in numele mortilor, iar preotul face slujbele de pomenire.
Obiceiul cu mesele de pomana nu este chiar foarte vechi. Altadata nu se faceau. Fiecare femeie ducea la biserica doar un colac, o lumanare si o sticla de vin, pentru paos, si lasa un blid plin cu faina alba de cea mai buna calitate cat sa ajunga pentru o prescura si sapte oua (rareori cinci), iar la ultima pomenire, colac, vin si lumanare.
Atat in ritul crestin ortodox, cat si in cel stravechi, precrestin, apa are o importanta foarte mare cand este vorba despre morti, si de aceea exista o interdictie absoluta in ceea ce priveste spalatul hainelor. "Apoi in Sambetele mortilor n-am spalat haine, Doamne, feri! Nici pe noi nu ne spala buna, fie iertata".

Despre cifrele 7 si 8
Sapte este cifra creatiei sau creatia insasi. Dumnezeu a facut lumea in sase zile, iar intr-a saptea s-a odihnit, contemplandu-si opera. Culorile curcubeului sunt sapte, notele muzicale sunt sapte, zilele saptamanii tot sapte. Orice fiinta omeneasca are la cap sapte deschizaturi vizibile (nasul, gura, ochii, urechile). Sapte este cifra maniei Creatorului ori a binecuvantarii Lui.

Tot satul e in cimitir

Cartea Sfanta, Biblia (Cartea Cartilor), abunda in cifre simbolice, printre care si cifra sapte. Si cu toate ca unora nu le plac cifrele, iar simbolistica lor nici pe atat, este musai (obligatoriu) sa luam in considerare cuvintele lui Pitagora, care afirma ca intreg universul se sprijina pe cifre, este o armonie a numerelor. Dar daca sapte este cifra lumii noastre, suntem obligati sa-l adaugam si pe Unu (cel ce insumeaza toate principiile), Creatorul ei, si astfel avem sapte + Unu, adica opt. Sapte sunt sambetele mortilor nostri, opt este sambata lui Iisus, cifra Sa, care culcata semnifica simbolul infinitului. Este si cifra generozitatii absolute, a jertfei si a salvarii. Intorcandu-ne la cele sapte deschideri sau gauri de la capul fiintei omenesti, putem constata ca, de fapt, ar fi opt, cea de-a opta, nevazuta, se afla in moalele capului. Ea se inchide imediat ce copilul iese din burta mamei si intra in lumea aceasta. Moasa are grija sa-i stranga capul asa incat deschiderea sa se inchida. Aceasta poarta a vesniciei se intredeschide numai atunci cand omul moare, lasand sa iasa pe acolo sufletul. Asa cum se vede clar, nimic nu este intamplator sau superfluu in iconomia Tatalui Ceresc, iar cele doua cifre, in aparenta oarecare, marcheaza lumea si pe omul nemuritor venit din Cel Necuprins, la care se intoarce, intrucat esenta fiintei omenesti nu este forma - carnea si oasele - ci suflul de viata, sufletul. Cand acesta pleaca, trupul nu mai are nimic frumos; este un lut inert, cu miros greu de suportat, strain - de unde si numirea de "ramasite pamantesti", dar pentru ca a fost adapostul sufletului nemuritor, se bucura de cinstire si rituri de trecere, pentru a se putea integra in sanul mamei pamant pana la A doua venire a lui Iisus Hristos, asa cum spune preotul, cand pecetluieste groapa.

Trei povestiri despre viata sufletului Dincolo

In toate marile religii ale lumii se vorbeste despre nemurirea sufletului si despre o continuare a vietii intocmai ca pe pamant, decedatul avand nevoie de anumite obiecte si mai ales de mancare. Sapaturile arheologice au scos la iveala dovezi incontestabile ale acestei credinte, in morminte descoperindu-se obiecte de podoaba, de uz personal, precum si amfore de ulei, cereale si vin.
Se stie ca legaturile dintre lumea aceasta si cea de Dincolo nu se rup total, odata cu trecerea cuiva la cele vesnice, ci se mentin sub o alta forma, si anume, cea a viselor. In aceste vise, cel de aici si cel de Dincolo stau fata in fata si comunica intr-o formula inversata: mortul vorbeste comunicand ceva, iar viul tace ascultand.

Prima poveste - O jumatate de mar

"O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie din Harnicesti. O fost murit soacra-sa si tare si-o banuit (i-a parut rau) dupa ea, ca o trait laolalta mai bine ca mama cu fata. Aveu in gradina un mar cu mere de vara galbine si bune, farinoase, care se coceau mai devreme, cam pa la Santamaria Mare, cand nu prea sunt mere coapte. O fost oarece duminica, si in drum era o roata de femei. S-o gandit ea: "Apoi, ma duc si culeg o poala de mere, care-or si (fi - n.r.) mai frumoase, de supt mar, si le duc la femeile cele, sa sie (fie - n.r.) de sufletu' soacrii mele, ca si ei tare bine i-o placut merele aieste". S-o dus, s-o cules o poala de mere mandre, coapte, galbine si s-o dus la femeile cele. Tate s-o luat cate doua, catre tri, c-o fost tare bune si-o mancat cu pofta. S-o zas femeile: "Sa sie in numele Domnului si de sufletu' soacrii dumitale". Ea n-o mancat nici unu' daca o vazut ca le plac ase de bine la femei. Pa cand s-o uitat in poala, mai avea numa' un mar putred de jumatate. S-o gandit: "Noa, pa aiesta l-oi manca dara eu, ca nu poci sa-l dau la nime'". Si o inceput sa-l curate cu unghiile, sa rumpa ce era putred si sa arunce jos. Da' tocmai atunci o zinit pa drum un cocon de tagan, si cand le-o vazut pa celea mancand, si mirose a mere de te radica mirosu'n vazduh, o zas cata ea: "Da-mi si mie un mar". "Vai de mine, da' cum as putea sa nu-ti dau? Da' nu mai am nici un mar in poala. Nu mai am decat jumatatea asta ca ceielalta o fost putreda". "Da-mi-o si pa aceie", o zas coconu'. Si i-o dat-o. In noaptea aia o visat-o pa soacra-sa. O zas: "Vai, bine m-am stamparat cu jumatatea ceie de mar!". Noa, cele mandre, galbine ca aoru, pa care le-o dat la femei, nu le-o capatat soacra-sa in cer, nu i-o fost primite. Numa' maru' cela putred coratat, ce l-o dat la puiu' de tagan, o fost primit. Trebe-a da la cela lipsit". (Ioana lu' Pretilus, 72 ani, Desesti)

A doua poveste - Doi cartofi

"Da, ce v-oi spune eu nu-i gluma, nu-i saga. Omu' mnieu cand o fost beteag rau o zas ca el n-o dat in viata lui la nime' de pomana nimic, ase, oarece de mancare, si amu ii pare rau.
"Ba, sa nu mintasc, am dat doi cartofi copti la un om sarac", o zas. "Asta o fost cand am zinit (venit) io din razboi. Am zinit pa jos, cu inca un camarad, cu hatijacurile (rucsacurile) in spate, si n-avem in ranite nimic de mancare. Abde (abia) mai puteam sa pasim de foame.

Praznicul mortilor

S-am aflat atunci o holda de cartofi. Am scos cartofi din holda ceie, am aprins un foc, i-am copt in spuza s-am mancat. Pe cati nu i-am putut manca, i-am pus in rucsacuri si-am plecat. Dupa ce ne-am prins un pic inima cu piciocii (cartofii) ceia, odata am capatat spor la drum. Si ne-am talnit cu un om sarac si i-am dat doi cartofi copti, care-o fost mai mandri". Nu la multa vreme de cand mi-o zas povestea, Vasalia meu o murit. I-am facut parastasurile, da' intr-o noapte, il visez ca sta la o masuta si are dinainte doi cartofi. Numai doi cartofi. Era imbracat in costumu' pa care l-am dat la un fecior batran de peste Sasar - si acela-i mort amu. Io urcam pa o coasta si il videm cumva de sus. Urcusu' ii bun; urci spre viata. Cand am vazut ca are dinainte numai doi cartofi, am vrut sa cobor, sa ma intorc, sa ajung la el, sa graim, sa-l intreb de ce nu are si altceva pa masa, da' n-am putut. Ceva, nu vedeam ce, nu ma lasa nici sa ma misc mai tare in directia lui. Si o disparut. Dupa ce m-am trezit, apoi mi-am adus aminte ce mi-o spus cand o fost beteag, inainte sa moara. Io am gandit ca daca fac parastasurile si-i dau, a avea si el. Da' omu' trebe sa-si deie cu mana lui, cu sufletu' lui. Ce-si da cu mana lui, aceie are pa Ceie Lume. Io i-am vazut masa de veci". (Ioana Sacalas, 87 de ani, Tautii de Sus)

A treia poveste - Un colac murdarit cu noroi

"D-apoi sa-ti spun o poveste. Zace ca o murit un om si s-o dus dinaintea lui Dumnezau - ca omu' dupa ce moare, se duce mai intai inaintea lui Dumnezau sa deie de sama si numa' dup-ace ii trimas unde s-o pregatit. Si cand o sosit Acolo, o vazut o masa mare, lunga, plina cu tat feliu de bunatati, incarcata mai ceva ca in Zua de Pasti. Si pa langa masa ceie erau scaune. Pa cate un scaun sedea cate un om; altele erau goale. Noa, amu s-ar si (fi - n.r.) asezat si el pa un scaun, unde era masa mai incarcata, da' i-o aratat Dumnezau cu dejetu unde sa se puna. Pa cand s-o pus pa scaun si s-o uitat, o vazut ca inaintea lui, pa masa, nu-i nimic-nimicuta, nici cat sa bagi in ochi la o musca. Si s-o uitat pa lung la ceia care mancau. Ce s-o gandit Dumnezau, ce nu s-o gandit, ca i-o dat drumu' sa se intoarca pa pamant. Era un om foarte bogat. "Noa, amu mi-oi pregati eu pomene, sa am pa masa mai multe decat oricare de-Acolo", s-o gandit el. S-o dus si-o injugat boii la car si si-o comandat un car de pomene (colaci), ca ase o intales el pomenele. Dupa ce-o incarcat colacii (in car) o pornit la drum, da' o avut grija sa nu deie la nime', Doamne, feri! Cu toate ca mirosea dupa el a paine coapta pana departe, si pa la porti ieseu oameni saraci, ologi, copii. Cand o fost odata, rotile carului o intrat intr-o groapa cu tina si i-o picat un colac. O vazut cand o picat, ase ca s-o dus si l-o luat si l-o dat unui om sarac ce se uita la caru' cela incarcat. Saracu' l-o sters de tina si-o inceput sa muste din el cu pofta, strigand: "Dumnezau primeasca. Sa ti-l vezi in Ceie Lume!". Pa cand o sosit acasa, o picat inaintea boilor, s-o murit. Dumnezau l-o chemat la El. Si iara o vazut masa ceie incarcata cu fel de fel de mancaruri, da' pa cand s-o pus pa scaun, inaintea lui nu era decat colacu' cela cu tina pa care l-o dat saracului". (Maria Gavan, Tautii de Sus)