IISUS LA FÂNTÂNA LUI IACOV ! APA CEA VIE, SUB UN SOARE TRICOLOR !

                                        Zori de 3 Noiembrie 2015, ora 5,05 !

                                                  Dragii mei, 

În această dimineaţă, m-a trezit o lumina ca de Soare, o lumina stralucitoare foarte.
Şi astfel dragilor ,văd cu ochii închisi, căci eu asa vad cel mai bine, văd în plafonul camerei mele, un Cer de noapte albastra.
Cerul, era deasupra patului meu, si era de un albastru catifelat si stralucitor.
Pe un astfel de Cer, văd dragii un Soare, care era format din trei culori.
Aceste trei culori era asa :
                         roşu, galben si albastru !
Tricolorul  ROMÂNIEI !
Trei cercuri concentrice, formau discul Soarelui .
Jos pe pământ,la umbra unui copac, văd dragii mei, o Fântână, cu pereti din piatra.
Apa din fântână dragilor, era limpede , si cu o stralucire de oglindă.
Fântâna dragilor, avea o cumpănă ce se termina la vârf o căldare din tabla gri,folosita la scosul apei.
Apa din fântână, făcea cercuri, cerculeţe, si parcă astepta pe Cineva anume ,gata ca sa fie băută.   
În acest moment, aud dragii mei un glas, care spune asa :

                     "Fântâna lui Iacov !
              Fântâna din care ,IISUS  HRISTOS  a băut apă, din ulciorul femeii samarinence !"

După care dragii mei,totul dispare, asa precum a si apărut.  
Dragii mei, să venim cu toţii la Fântana lui Iacov, care este deja în România Sfântă, datorită Soarelui tricolor, care stralucea deasupra apei din Fântână.                                                                    

1. Fântâna lui iacov

   www.parohiaserbanvoda.ro/media/publications/2015/05/10/...

   Fântâna lui iacov Împăratul Iustinian. Dar, a fost din nou distrusă în urma invaziei persane şi a celei arabe, care i-a succedat.

.
Cine va bea din APA  CEA  VIE, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu va mai înseta niciodată!
Iată dragii mei,si Cuvantul  Lui Iisus :
 
      "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, din care va ţâşni în viaţa veşnică".

                                                          Cu dragoste, Maria.

Hristos Lumina Lumii

ELLEN G. WHITE

Cap.19 - LA FÂNTÂNA LUI IACOV

  

        În drum spre Galilea Isus a trecut prin Samaria. La timpul prânzului a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi sa afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie s-a aşezat lângă fântână, în timp ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere mâncare.

        Iudeii şi sameritenii erau în mare vrăjmăşie şi pe cât mai mult cu putinţă evitau legăturile între ei. Comerţul cu samaritenii, în caz de nevoie, era socotit de rabini ca legal; dar era condamnată orice legătură socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut un împrumut de la samariteni şi n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucăţică de pâine s-au un pahar de apă. Mergând să cumpere hrană ei lucrau în armonie cu obiceiul naţiunii lor. Dar dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine s-au ei să-l ajute nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos.  Când IIsus s-a aşezat pe marginea fântânii, era slăbit de foame şi sete. Călătoria începută dis-de-dimineaţă fusese îndelungată şi acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creştea şi mai mult gândindu-se la apa rece înviorătoare, atât de aproape şi cu toate acestea atât de inaccesibilă, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca ceilalţi oameni şi aştepta ca cineva să vină să scoată apă.

        O femeie din Samaria s-a apropiat şi părând că nu ia seama la prezenţa Lui şi-a umplut ulciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Isus i-a cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat astfel de lucru. În răsărit apa era numită "darul lui Dumnezeu". A da de băut unui călător însetat era considerat ca o datorie atât de sfântă, încât arabii în deşert şi-ar fi prăsit drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei şi samariteni oprea pe femeia să facă un bine lui Isus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei  şi tactul izvorât din iubirea Sa divină a cerut şi nu a oferit o facere de bine. Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte încredere. Împăratul cerului a venit la această fiinţă dispreţuită cerându-i un serviciu. Acela care a făcut oceanul, care stăpâneşte apele adâncului celui mare, Acela care a deschis izvoarele şi pâraiele pământului, Se odihnea de oboseală la fântâna lui Iacov şi avea nevoie de bunăvoinţa unui străin pentru a primi apă în dar.  Femeia a văzut că Isus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea şi a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. "Cum se face" a zis ea "Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?" Isus a răspuns: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice: 'Dă-Mi să beau!' tu singură ai fi cert să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie". Te miri că am cerut de la tine un dar atât de mic cum ar fi să scoţi apă din fântână. Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi dat să bei din apa vieţii veşnice.

        Femeia n-a înţeles cuvintele lui Hristos, dar a simţit importanţa lor solemnă. Purtarea ei  uşuratică şi batjocoritoare a început să se schimbe. Crezând că Isus vorbea despre fântâna la care se află, I-a zis: "Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi?" În faţa ei vedea un biet călător însetat, obosit de cale şi prăfuit. În minte L-a asemănat cu respectatul patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână atât de bună ca aceea dată de părinţi. Ea privea înapoi la părinţi, înainte - spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinţilor, Mesia, era lângă ea şi nu-L cunoştea. Câte fiinţe însetate şi astăzi se găsesc lângă fântâna de apă vie şi cu toate acestea  caută  să se depărteze de izvorul vieţii!" Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer ). Sau: Cine se va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morţi)...Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta...Dacă mărturiseşti deci cu gura pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi,  vei fi mântuit". Rom.10,6-9.

       IIsus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci cu seriozitate solemnă a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, din care va ţâşni în viaţa veşnică".

        Acela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi bea şi totuşi însetează. Pretutindeni se găsesc oameni nemulţumiţi. Ei doresc ceva care să le umple lipsa din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această lipsă. Nevoia lumii, Cel pe care-L doresc toate popoarele, este Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie care curăţă, înviorează şi dă putere sufletului.  Isus nu voia să spună că o singură înghiţitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă odată din iubirea lui Hristos doreşte neîncetat să mai primească din ea, şi nu mai caută nimic altceva. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile lumii nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii Sale este: "Mai mult din Tine". Iar Acela care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea şi setea. Toate proviziile şi tot ajutorul omenesc dau greş. Rezervoarele se vor goli, lacurile vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem şi iar să bem de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuieşte Hristos are în sine însuşi o fântână de binecuvântări - "un izvor de apă din care va ţâşni în viaţa veşnică". Din acest izvor poate scoate tărie şi har pentru toate nevoile.

        În timp ce îi vorbea, femeia privea la El cu atenţie dar şi cu uimire. El îi trezise interesul şi dorinţa după darul de care vorbea. Şi-a dat seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci din acesta băuse ea şi însetase mereu. "Doamne", I-a zis ea, "dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici  să scot." Isus a schimbat deodată conversaţia. Înainte ca fiinţa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia ca ea să recunoască păcatul şi pe Mântuitorul său. "Du-te".  i-a zis El, "de cheamă pe bărbatul tău şi vino cu el aici". Ea a răspuns: "N-am bărbat". În felul acesta ea dorea să evite orice discuţie în direcţia aceasta. Dar Mântuitorul a continuat: "Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; Şi acela pe care îl ai acum nu îţi este bărbat. Aici ai spus adevărul".  Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întoarce paginile din istoria vieţii ei şi scoate la iveală lucruri pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Cine era Acela care putea să citească tainele vieţii ei? I-au venit în minte gândurile cu privire la veşnicie, la judecata viitoare când toate cele ascunse vor fi descoperite. În lumina acesta conştiinţa ei  s-a trezit.  Nu putea să nege nimic; dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. Cu adânc respect i-a zis: "Doamne văd că eşti prooroc". Atunci nădăjduind să-şi aducă conştiinţa la tăcere, s-a îndreptat spre probleme de controversă religioasă. Dacă Acesta era cu adevărat un profet, fără îndoială că ar putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme care fuseseră atât de mult discutate.  Cu răbdare Isus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia, dar în acelaşi timp a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoştinţă adevărul. "Părinţii noştri" a zis ea, "s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde să se închine oamenii". Chiar în faţă se afla muntele Garizim. Templul lui fusese dărâmat şi nu rămăsese decât altarul. Locul de închinare formase obiectul unei neîntrerupte certe între iudei şi samariteni. Unii din strămoşii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar din cauza păcatelor lor Domnul îngăduise să fie înfrânţi de un neam idolatru. Vreme de multe generaţii ei avusese legături cu idolatrii, a căror religie a molipsit treapta credinţei lor. Este adevărat, ei susţineau că idolii nu făceau decât să le amintească de Dumnezeul cel viu, Conducătorul Universului; cu toate acestea oamenii erau mânaţi să se închine la chipurile lor cioplite.

Când templul din Ierusalim a fost rezidit în templul lui Ezra, samaritenii au vrut să dea şi ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest sacrificiu, şi de atunci a izbucnit o vrăjmăşie cruntă între cele două popoare. Samaritenii au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după ritualul mozaic, deşi nu renunţase deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmaşi şi părea că se află  sub blestem; cu toate acestea se ţineau de tradiţiile şi de formele lor de închinare. Ei nu voiau să recunoască templul de la Ierusalim ca locaş a lui Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era superioară religiei lor.  Răspunzând femeii, Isus i-a zis: "Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe Muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei". Isus îi dovedise că era liber de prejudecăţile iudeilor faţă de samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii samaritence contra iudeilor. Deşi amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire au fost încredinţate iudeilor şi că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile sacre, aveau o descriere lămurită asupra caracterului lui Dumnezeu şi a principiilor guvernării Sale. Isus se aşeza între iudei ca între aceia cărora Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoştinţă despre Sine.  El dorea să înalţe gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile şi formele, deasupra controverselor. "Vine ceasul", a zis El "şi acum a venit când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să se închine în duh şi adevăr.

        Acelaşi adevăr prezentase Isus şi aici ca şi în faţa lui Nicodim, când a zis: "Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu". Ioan 3,3. Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul cercetând un munte sfânt sau un templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme şi ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect trebuie să fim născuţi în Duhul Sfânt. Aceasta va curăţi inima şi va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a iubi şi a cunoaşte pe Dumnezeu. Aceasta ne va face să ascultăm de bună voie de toate cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este fructul lucrării Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu se dă pe faţă lucrarea Duhului şi Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece oamenii închinători caută El, El aşteaptă să-i primească şi să facă din ei fiii şi fiicele Lui.

        În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionantă de cuvintele Lui. Ea n-a auzit niciodată asemenea lucruri nici de la preoţii poporului nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieţii ei, şi-a dat seama de lipsa ei cea mare. A simţit setea sufletului, pe care apele fântânii din Sihar n-o putea stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a atras-o către o ţintă mai înaltă. Isus a convins-o că citea tainele vieţii ei şi cu toate acestea a simţit că îi era prieten, plin de milă şi de iubire. În timp ce curăţia prezenţei Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise nici un cuvânt de acuzare dar îi vorbise de harul Lui    care-i putea înnoi sufletul. Ea a început să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: "Nu cumva acesta este Mesia aşteptat de atâta vreme?" Ea a zis: "Ştiu că are să vină Mesia căruia i se zice Hristos; când va veni El are să ne spună toate lucrurile". Isus i-a răspuns: "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela ".

Când femeia a auzit acele cuvinte, în inima ei a răsărit credinţa. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învăţătorului divin.

        Femeia aceasta era capabilă să înţeleagă. Era gata să primească cea mai nobilă descoperire; că se interesa de Scripturi, Duhul Sfânt îi pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduinţa din Vechiul Testament: "Domnul, Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine să asculţi de El!" Deut.18,15. Ea dorea să înţeleagă această profeţie. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieţii, viaţa spirituală pe care Hristos o da fiecărui suflet însetat a început să ţâşnească în inima ei. Duhul Domnului lucra cu ea.  Declaraţia lămurit făcută de Hristos acestei femei nu putea fi făcut unui iudeu plin de îndreptăţire de sine. Hristos era mult mai rezervat când vorbea faţă de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei, ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit faţă de ea. Isus a văzut că ea va folosi cunoştinţele câştigate pentru a face şi altora parte de harul Lui.

        La întoarcerea ucenicilor din căutarea lor ei au fost surprinşi văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o dorise şi nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce pleacă femeia, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în meditare. Faţa Lui strălucea de lumină şi se temeau să nu-L întrerupă din legătura cu cerul. Dar ştiau că este obosit şi că-I este foame, aşa că au socotit ca o datorie a lor să-i amintească de nevoile Lui fizice. Isus a recunoscut interesul lor plin de iubire şi a zis: "Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi".

        Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi adus de mâncare; dar El le-a explicat: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui". Ioan 4,34. Când cuvintele Lui au deşteptat conştiinţa femeii, Isus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieţii şi atunci propria lui foame şi sete s-au stins. Împlinirea misiunii pentru realizarea căreia părăsise cerul, îmbărbăta pe Mântuitor în lucrarea Lui şi-L înălţa mai presus de nevoile omeneşti. Când dădea ajutor unui suflet care înfometa şi înseta după adevăr, era mai plăcut pentru El, decât să mănânce şi să bea. Pentru El acesta era o mângâiere şi o înviorare. Facerea de bine era viaţa pentru sufletul Lui.  Răscumpărătorul nostru însetează după recunoştinţă. El flămânzeşte după simpatia şi iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El aşteaptă cu o dorinţă de nespus ca ei să vină la El şi să aibă viaţă. După cum mama aşteaptă zâmbetul de recunoaştere de la copilaşul ei, care este un semn că inteligenţa se deşteaptă aşa şi Hristos caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare care să arate că viaţa spirituală a început în suflet.  Femeia s-a umplut de bucurie când a ascultat cuvintele Lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a copleşit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în oraş să ducă vestea şi altora. Isus cunoştea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea fără îndoială ce efect au avut cuvintele Lui. Dorinţa arzătoare a sufletului ei era să primească apa cea vie; ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea Mântuitorului pe care ea dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie ea s-a grăbit să ducă şi altora lumina preţioasă pe care o primise.  "Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut", a spus ea oamenilor din cetate. "Nu cumva este acesta Hristosul?" Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe faţa ei era o nouă expresie, întreaga ei înfăţişare se schimbase. Ar fi vrut şi ei să vadă pe Isus. "Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El".

        Pe când Isus stătea încă pe marginea fântânii, a privit peste holdele întinse în faţa lor; verdele delicat era mângâiat de auriul luminii soarelui. Arătând ucenicilor lui această scenă, a folosit-o ca simbol: "Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş". În timp  ce vorbea, El se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până la seceratul grâului, dar se găsea o recoltă gata pentru seceriş.

        "Cine seceră" a zis El "primeşte o plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică; pentru că şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci în această privinţă este adevărată zicătoarea: Unul seamănă, iar altul seceră". Aici în serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu, Hristos arăta pe cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie slujitorii Lui. El cere o slujire individuală. Şi fie că semănăm fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu. Unul seamănă sămânţa, altul  adună recolta; şi amândoi, atât secerătorul cât şi semănătorul, primesc o plată. Ei se bucură împreună de răsplata muncii lor.

        Isus a zis ucenicilor: "Eu v -am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor!" Mântuitorul privea în viitor la mare adunare din ziua Cincizecimii. Ucenicii nu trebuiau să privească acesta ca un rezultat al eforturilor lor. Ei intrau în osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredinţase sămânţa Cuvântului servilor Săi credincioşi pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forţă atotputernică, lucrase în tăcere dar cu succes pentru a produce recolta. Roua, ploaia şi lumina harului lui Dumnezeu se dăduseră pentru a împrospăta şi a hrăni sămânţa adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânţa cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună lucrători cu Hristos şi cu bărbaţii sfinţi de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Acesta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui.

        În cuvintele spuse femeii la fântâna se semănase sămânţa bună şi cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, au ascultat pe Isus şi au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână L-au asaltat cu întrebări şi au primit cu bucurie explicaţiile Sale cu privire la multe lucruri pe care nu le înţeleseseră. În timp ce ascultau, încurcăturile lor au început să dispară. Ei erau ca nişte oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulţumiţii cu această convorbire scurtă. Dorinţa lor era să audă mai mult şi împreună cu ei să-L asculte pe acest minunat Învăţător şi prietenii lor. L-au invitat în cetatea lor şi L-au rugat să rămână cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria şi mult mai mulţi au crezut în El.

Fariseii dispreţuiau simplitatea lui Isus. Ei nu voiau să ia seama la minunile lui Isus şi cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar samaritenii n-au cerut nici un semn şi Isus n-a făcut altă minune între ei decât să descopere femeii samaritence la fântână tainele vieţii ei. Şi cu toate acestea mulţi L-au primit. În bucuria lor cea nouă au spus femeii: "Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricina că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristos, Mântuitorul lumii ".

        Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca Răcumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt prezise prin Moise că Mesia trebuie să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov se dăduse declaraţia că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El se vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria întemeiau credinţa lor în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o greşită interpretare profeţilor de mai târziu, atribuind primei veniri slava lui Hristos de la a doua venire, samaritenii se simţiseră îndemnaţi să desconsidere celelalte Scripturi, făcând excepţie numai cu cele venite prin Moise. Dar din moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greşite, mulţi dintre ei au primit atât profeţiile celelalte cât şi cuvintele lui Hristos spuse cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.

        Isus începuse să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri şi să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăţilor lor, El a primit ospitalitatea acestui popor dispreţuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor - gustând de hrana pregătită şi servită de mâinile lor - a învăţat pe străzile lor şi i-a tratat cu cea mai mare amabilitate şi curtenie.

        În templul de la Ierusalim, un zid scund despărţea curtea din afară de părţile celelalte ale clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripţii în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii aveau dreptul să treacă de acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de zidul acela, însemna că a desconsiderat templul şi slujbele lui, a atras neamurile către Sine prin legături de simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc le aducea mântuirea pe care iudeii o lepădaseră.  Rămânerea lui Isus în Samaria trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influenţa bigotismului iudaic. Ei credeau că din credincioşia faţă de naţiunea lor li se cerea să cultive ura faţă de samariteni. Se mirau văzând pe Isus cum Se poartă. Cu toate acestea n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi în cele două zile cât au rămas în Samaria şi-au stăpânit prejudecăţile, din respect faţă de Isus; dar în inima lor, nu erau mulţumiţi. Înţelegeau cu greu că în locul dispreţului şi urii trebuiau să cultive milă şi iubire. Dar după Înălţarea Domnului şi-au adus aminte de învăţăturile Lui şi la-au înţeles mai bine. După revărsarea Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de cuvintele Lui, de respectul şi duioşia cu care Se purta faţă de străinii aceştia dispreţuiţi. Când mai târziu Petru a mers în Samaria, a arătat acelaşi spirit în lucrarea sa. Când Ioan a fost chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de cele întâmplate la Sihem şi inima s-a umplut de recunoştinţă pentru Învăţătorul dumnezeiesc care, prevăzând dificultăţile pe care ei trebuiau să le întâmpine, le-a dat ajutor prin propria Sa pildă.  Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi lucrare ca atunci când a oferit apa vieţii femeii din Samaria. Aceia care se numesc urmaşi ai Lui pot dispreţui şi alunga pe cei dispreţuiţi de oameni; dar nici împrejurările naşterii sau naţionalitatea, nici modul de viaţă nu pot îndepărta iubirea lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos ar fi, Isus îi zice: "Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi dat apă vie".

        Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată numai câtorva aleşi despre care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o. Solia trebuie să fie adresată tuturor. Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a primii adevărul, Hristos era gata să dea învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi închinarea plăcută Aceluia care citeşte în inimi. Pentru unii ca aceştia nu vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El zice: "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela". Când Isus S-a aşezat pentru odihnă la fântâna lui Iacov, El venea din Iudeea, unde lucrarea Lui adusese puţine roade. El fusese lepădat de preoţi şi de rabini şi înşişi oamenii care îşi ziceau ucenicii Săi nu ajunseseră să înţeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era obosit şi flămând; cu toate acestea nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era străină, fără legături cu Israel şi ducând o viaţă de păcat făţiş.

        Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea începea să dea învăţătură fiind de faţă numai câţiva, dar unul câte unul se opreau să asculte până când o mare mulţime asculta cu uimire şi temere cuvintele lui Dumnezeu vorbite de Învăţătorul trimis de sus. Cel care lucrează pentru Hristos nu trebuie să se lase dus de ideea că el n-ar putea vorbi cu aceeaşi râvnă la ascultători ca şi la marea adunare. S-ar putea întâmpla să fie un singur ascultător al soliei; dar cine poate spune cât de mare ar fi influenţa acestuia? Pare un lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi piardă vremea cu o femeie din Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât cu împăraţii, sfetnicii sau marii preoţi. Învăţăturile spuse femeii aceleia au fost repetate până în cele mai îndepărtate părţi ale pământului.  Îndată ce a aflat pe Mântuitorul, samariteana a adus la El şi pe alţii. Ea s-a dovedit un misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ucenicii n-au văzut nimic în Samaria care să arete că era un câmp promiţător. Gândurile lor erau aţintite asupra unei lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar era o recoltă care trebuia adunată. Dar prin femeia pe care o dispreţuiau, o întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la semenii ei.

Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în Hristos. Fiecare ucenic adevărat era născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viaţă. Primitorul devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând pentru a răcori pe toţi şi făcând pa cei gata să piară, doritori de a bea din apa viaţii.