ÎN DOUĂ MII DE ANI ! PESTE DOUĂ MII DE ANI.....

                   21 octombrie  2005, zori de zi !

Dormeam, când brusc aud UN GLAS, care exclamă pur şi simplu :
                      "ÎN  2000  DE  ANI !
                        PESTE  2000  DE  ANI  !
                        DOAMNE !!!
                         ÎN  URMĂTORII  2000  DE                                                                     ANI......."!

Dragii mei, nu ;tiu cum va fi peste 2000 de ani, dar cu siguranţă  nu va fi nimic bun, după Glasul care era uimit ân exclamarea sa.
Dar nu-i aşa? Mai vorbim şi peste 2000 de ani ! Ne mai întâlnim şi atunci !
Puţin mai târziu, aud glas, care spune tare frumos aşa :
                   "SFINTE  RAI, SFINTE  RAI ,
                     ÎNTRU  NUMELE  DOMNULUI  NOSTRU  IISUS  HRISTOS !
                      ŞI  UNII  PE  ALŢII , ÎNTR-O  FELIE.  ÎNTR-O  FELIE, ÎNTR-O SLUJBĂ "!
                        ÎNTRU  SFINŢENIA  TA  DOAMNE, 
                       DĂ  DOAMNE  IISUSE  HRISTOASE , ÎMPĂRATE CERESC.....,"!

Clipă în care văd scris mai multe cuvinte , ca şi-n aer, dintre care, s-a evidenţiat doar unul:

                     "BENITUNE "!

Dragii mei, atât pentru astăzi şi promit că ne vom întâlni şi mâine, după ce vin de la SFÂNTA BISERICĂ. 
Mergeţi şi voi care puteţi, ca să vă puteţi sa ă întări în CREDINŢĂ, NĂDEJDE ŞI DRAGOSTE de DUMNEZEU.
Cereţi de la DUMNEZEU să vă dăruiască Dragoste şi veţi vedea cât de minunată este viaţă, trăită cu HRISTOS şi întru HRISTOS !
                          Cu dragoste, Maria.

UN AVION GRĂBIT ŞI UN CER DE FOC , SPRE APUS !

                           29 Ianuarie  2014, ora 20,40 !

Dragii mei, în timp ce scriam aici pe Blog, ochii mi s-au închis brusc şi astfel văd cu ei închişi, UN CER  ca de foc spre Apus, şi restul Cerului ca de noapte.
În mijlocul CERULUI  DE  FOC , dinspre Apus, văd UN AVION alb-albastru de mici dimensiuni, care venea în grabă mare spre Răsărit.
Aşa precum arată fierul înroşit  în cuptor, tot aşa arăta si CERUL la apus ,din care AVIONUL voia să scape, să se îndepărteze cât mai iute.
Cu siguranţă dragii mei, vom auzi  de acest CER  de foc, si de Avionul ce fugea de CERUL  de foc ,ce parcă îl ajungea din urmă, şi vom dezlega întreaga enigmă.
Dar iată că, puţin mai târziu,  continuând eu să scriu aici,  tot cu ochii inchişi văd O  LUMINĂ  ALBASTRĂ violet sub formă de dreptunghi ,îmi apare în faţa mea, în stânga mea, la două palme distanţă de monitor.
În dreptunghiul albastru vioelet strălucitor, scria aşa :
               "ACCIDENT  RUTIER  GRAV , 
                                LA  IAŞI ".
Aceste cuvinte, sfârâiau pe dreptunghiul ce era la o inălţime de-o palmă faţă de masă.Sfârâiu la propriu, precum un ulei încins, în care scăpăm un strop de apă. 
Dragii mei, cu siguranţă ceea ce ne este scris...în frunte ne este pus. Vom trăi şi vom vedea ! Nu că mi-aş dori eu, să se adeverească , DOAMNE  FEREŞTE ! Dar ştiu că , nu e după voia noastră, ci după cum hotărăşte  BUNUL  DUMNEZEU pentru noi.
                           Cu dragoste si cu preţuire, 
                                                      Maria.

DĂ - TE JOS CULORII ROŞII DIN PAT , CĂ - I DE LA DUHUL SFÂNT !

                 23 Octombrie 2005, ora 7 dimineaţa !

Eram trează, dar mai stăteam în pat şi cu ochii închişi fiind, văd aşa cu ei închişi o încăpere în care era un pat cu o lenjerie  roşie. Pe pat dormea o femeie.
Brusc, aud UN GLAS, care spune pe un ton poruncitor aşa :

                   "DĂ - TE  JOS  CULORII  ROŞII  DIN  PAT , CĂ-I  DE  LA  DUHUL  SFÂNT "!

Femeia ,sare ca şi arsă din pat, priveşte uimită în jurul ei, şi la lenjeria roşie de pe pat. Îşi indreaptă puţin oasele şi nu ştie ce i s-a întâmplat şi cine i-a vorbit.
Iar eu, din această zi nu am mai pus lenjerie roşie pe patul meu.
Puţin mai târziu, aud UN ALT GLAS,care se roagă cu smerenie, şi spune aşa :

             "ÎN  NUMELE  TATĂLUI , ŞI - AL FIULUI, ŞI-AL  SFÂNTULUI  DUH , AMIN '!

Clipă în care , văd cu ochii închişi o siluetă care face semnul SFINTEI  CRUCI , iar când spune AMIN, şi rămâne cu cele trei degete de la mâna dreaptă pe umărul stâng,aud UN ALT GLAS, care spune :
           "AICI  SE  OPREŞTE  CREDINŢA "!

Şi văd scris fraţilor, sub palma acelei persoane, care ţinea cele trei degete pe umărul stâng, văd scris cu litere aurii, un singur cuvânt, citez :

               "CERINŢE "!

Din păcate dragii mei, majoritatea semenilor noştri procedează astfel, doar fac semnul SFINTEI  CRUCI, sau nu-l fac deloc, şi spun cei care fac aşa că...s-au închinat.
Eu vă spun vouă ,din proprie experienţă că nu aşa trebuie sa procedăm.
Ne închinăm LUI  DUMNEZEU şi MAICII  DOMNULUI şi dimineaţa şi seara, ori cu ale noaste cuvinte venite din suflet, ori citim din Cărticica de Rugăciuni, pe care o găsim la Pangarele Bisericii.
Din acest motiv, mi s-a arătat că scria sub palma acelei persoane,  ...CERINŢE.
Adică ,ni se cere mai mult decât să facem semnul SFINTEI CRUCI repede ,şi s zicem că...gata, ne-am închinat.
Cu speranţa şi nădejdea că, taote câte vă scriu de la DUHUL  SFÂNT, vă vor fi de folos sufletului, vă spun ......Cu dragoste, Maria.

SFÂNTA EVANGHELIE , DIN 30 IANUARIE 2014, LA MAREA SĂRBĂTOARE A SFINŢILOR TREI IERARHI , VASILE . GRIGORIE ŞI IOAN !

                            LA  UTRENIE ,
   SFÂNTA  EVANGHELIE  DE  LA  IOAN  !
                         ( X, 9 - 16 )

Zis-a DOMNUL : EU sânt uşa ; dacă va intra cineva prin MINE , se va mântui ; şi va intra şi va ieşi , şi păşune va afla. Furul nu vine decât numai să fure , să junghie şi să piardă. EU am venit ca oile MELE să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. EU sânt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi pune viaţa  pentru oile sale. Iar cel plătit , care nu este păstor şi ale cărui oi nu sânt ale lui , când vede lupul venind , lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Cel plătit fuge , pentru că este plătit şi nu-l doare inima de oi. EU sânt păstorul cel bun şi cunosc oile MELE  şi ele MĂ cunosc pe MINE, aşa cum MĂ cunoaşte pe MINE  TATĂL şi EU cunosc pe TATĂL ; şi EU îmi dau viaţa pentru oile MELE . Mai am şi alte oi , care nu sânt din staulul acesta ; şi pe acelea trebuie să le aduc;ele vor asculta de glasul MEU şi va fi o turmă  şi un păstor.
SLAVĂ  ŢIE  DOAMNE, SLAVĂ  ŢIE !
Dragii mei, dacă puteţi având în vedere iarna grea , mergeţi la SFÂNTA  BISERICĂ şi vă contopiţi sufletul , cu SFÂNTA  ŞI  DUMNEZEIASCĂ  LITURGHIE !
Vă veţi simţi minunat , uşuraţi şi plini de speranţă ,şi veţi prinde curaj şi dragoste de tot ce vă inconjoară.
   LA  SFÂNTA  ŞI  DUMNEZEIASCA                                            LITURGHIE , 
SFÂNTA  EVANGHELIE  DE  LA MATEI  !
                              (V,14-19 )

Zis-a DOMNUL către ucenicii  SĂI : voi sânteţi lumina lumii. Nu poate cetatea să se ascundă , când stă deasupra muntelui ;nici oamenii nu aprind făclia ca să o pună sub obroc , ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor  celor din casă . Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor , pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe TATĂL vostru cel din ceruri . Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii ; n-am venit să stric , ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun vouă, cât vor sta cerul şi pământul , o iotă sau o cirtă nu va trece din lege , până ce nu se vor face toate. Deci, cel care va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni , foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor; iar cel care va face şi va învăţa , acela mare se va chema în Împărăţia  Cerurilor.

Slavă  ŢIE DOAMNE, Slavă ŢIE !
                    Tot cu dragoste, Maria.

LA 30 IANUARIE 2014 , MAREA SĂRBĂTOARE A SFINŢILOR TREI IERARHI , VASILE CEL MARE , GRIGORIE TEOLOGUL ŞI IOAN GURĂ DE AUR !

ORTODOX --- SFINTII ZILEI
VIETILE SFINTILOR --- SINAXAR

	IANUARIE	FEBRUARIE	MARTIE	APRILIE	MAI	IUNIE
	IULIE	AUGUST	SEPTEMBRIE	OCTOMBRIE	NOIEMBRIE	DECEMBRIE
	1 · 2 · 3 · 4 · 5 · 6 · 7 · 8 · 9 · 10 · 11 · 12 · 13 · 14 · 15 · 16 · 17 · 18 · 19 · 20 · 21 · 22 · 23 · 24 · 25 · 26 · 27 · 28 · 29 · 30 · 31

Sinaxar 30 Ianuarie În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur. Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi. Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor. Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume. Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face. Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani. Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani. Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr. Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani. Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea şi Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul şi Savain. Aceşti sfinţiţi mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Claudiu, locţiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos şi apăra pe creştini. Deci, fiind dat pe faţă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toţi ostaşii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toţi. Dimpreună cu ei a fost tăiată şi fericita Hrisi, ca şi slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinţilor, le ştergeau sângiurile, şi-i mângâiau. Despre aceasta fiind înştiinţat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a venit de a mustrat pe tiran în faţă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoţii, cu diaconii şi cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile şi picioarele i-a aruncat în adâncurile mării şi aşa s-au săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou. Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraţilor ortodocşi Constantin şi Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Şi fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor şi a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă şi rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Şi neplecându-se i-au tăiat capul. Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.                                                  Cu dragoste şi preţuire, MARIA !

SĂ NU VĂ RUŞINAŢI SĂ VĂ ÎNSEMNAŢI CU SEMNUL SFINTEI CRUCI !

CREŞTINILOR !  IUBIŢI  SFÂNTA  CRUCE  !

NU  VĂ  RUŞINAŢI  SĂ  VĂ  ÎNSEMNAŢI

         CU  SEMNUL  SFINTEI  CRUCI !

             

Foto: Bogdan Chesaru/Intact Images

✉

email

Trecem zilnic în drumul nostru măcar pe lângă o biserică. Dacă suntem grăbiţi şi nu putem intra să ne închinăm, ori dacă ne aflăm într-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii şi trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face să ne simţim inconfortabil în această situaţie. Nu trebuie să uităm însă că, făcând semnul crucii, ne mărturisim credinţa şi suntem mai aproape de Dumnezeu.

Toate rânduielile liturgice şi toate rugăciunile încep şi se termină în biserica ortodoxă cu semnul crucii. Despre acest gest, Sfântul Chiril din Ierusalim spunea: "Să nu ne ruşinăm a mărturisi pe cel răstignit".

Când ducem degetele mâinii drepte la frunte, trebuie să ştim că, prin aceasta, noi îl rugăm pe Dumnezeu să lumineze mintea şi cugetarea noastră, făgăduindu-ne să cugetăm pururea la El. Când de la frunte pogorâm mâna la piept, prin aceasta arătăm că suntem gata să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Iar când atingem umerii, închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti şi-L rugăm să ne dea putere şi dorinţă de a-L sluji şi a-I plăcea Lui.

Semnul Sfintei Cruci ne aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi, totodată, de tot ceea ce noi înşine trebuie să facem pentru El.

Când intervine, însă, o stare de nelămurire sau de jenă, este bine să ascultăm de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: el spunea că a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este "osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea". Astfel, potrivit celor lăsate de la Sfinţii Părinţi, şi nu numai, sunt trei situaţii clare în care nu trebuie să folosim semnul crucii: pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante; pentru a câştiga binecuvântarea lui Dumnezeu pentru un lucru rău; pentru a întări rugăciunea sau pentru lucruri de nimic, care nu aduc un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc, cum ar fi jocurile de noroc.

Sau, cum spunea fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală: "Un ortodox îşi afirmă identitatea făcându-şi semnul crucii".

Când este bine să ne face cruce

Credinciosul este sfătuit să recurgă la acest gest atunci când trece prin faţa unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, când se aşază la masă, când se scoală de la masă, când începe lucrul, când pleacă într-o călătorie. De ce ar face toate astea? Foarte simplu. Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se închină ca să dea mărturie de credinţă. Îşi afirmă credinţa. Deşi acest lucru nu e scris în vreo rânduială, omul cu credinţă face asta deoarece e normal să îţi faci cruce atunci când treci pe lângă locul în care ştii că "locuieşte" Dumnezeu.

Însemnarea cu semnul crucii este, de altfel, o deprindere creştinească foarte veche, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. "La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci" (Tertulian, De corona, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99).

De asemenea, crucea nu lipseşte niciodată de pe vârful turlelor bisericilor şi al clopotniţelor, iar în cimitire, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci, multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de cântări în cinstea Sfintei Cruci.

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre semnul crucii

Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată, închipuia semnul crucii. Acesta era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el, preînchipuia semnul Sfintei Cruci.

Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. "Crucea, zice Sfântul Ioan Damaschin, este pavăza, arma şi semnul de biruinţă împotriva diavolului", iar Biserica noastră cântă: "Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei". Semnul Sfintei Cruci ocroteşte de uneltirile necuratului. În anul 312, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: "În acest semn vei învinge!". Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. "Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o" (Sf. Ioan Gură de Aur). Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii.

Proprietăţile semnului crucii, studiate ştiinţific

Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale semnului crucii şi al rugăciunii. "Am stabilit că obiceiul facerii semnului crucii deasupra mâncării şi băuturii, înainte de masă, are un profund sens mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificată efectiv instantaneu. Este un mare miracol, ce se întâmplă fizic în fiecare zi", a declarat fizicianul Angelina Malakhovskaya, citat de Agenţia Interfax.

Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de 10 ani. Ea a descoperit, în special, proprietăţile bactericide unice ale apei după ce este binecuvântată cu o rugăciune ortodoxă şi cu semnul crucii.

Oamenii de ştiinţă au studiat impactul rugăciunii "Tatăl nostru" şi al semnului crucii asupra bacteriilor patogene. Mostre de apă din diferite surse - fântâni, râuri, lacuri - au fost folosite în cercetare. Toate mostrele conţineau anumite bacterii. S-a observat că dacă se rosteşte rugăciunea domnească şi se face semnul curcii asupra apei, numărul de bacterii dăunătoare scade de şapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost făcute astfel încât să se excludă posibilul impact al sugestiei mentale. Rugăciunea a fost spusă atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, iar numărul bacteriilor, indiferent de mediu, a scăzut. Oamenii de ştiinţă au mai dovedit efectul benefic al rugăciunii şi al semnului crucii asupra oamenilor. S-a stabilit că presiunea sângelui tuturor celor supuşi la teste s-a îmbunătăţit. S-a mai observat că dacă semnul crucii este făcut neîngrijit, şi fără să atingă punctele corespunzătoare - centrul frunţii, centrul plexului solar şi umerii -, rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe sau chiar absente.

                               CU  SMERENIE  ŞI  CU  TOATĂ 

                                DRAGOSTEA , 

              MĂ  ÎNCHIN  SFINTEI CRUCI,

 şi spun...cu dragoste, Maria.

DE CE NE ÎNCHINĂM SFINTEI CRUCI ???

SFÂNTA  CRUCE  ŞI  ÎNŢELESURILE  Ei !

Mareste imaginea.

SÂNGELE  FIULUI  MULT 

PREA  IUBIT AL  LUI 

DUMNEZEU , PE  CRUCE 

A  CURS !

CU  ACEST  SÂNGE AL  LUI 

IISUS  HRISTOS , 

NOI  NE  ÎMPĂRTĂŞIM  ŞI  ÎN  ZILELE

NOASTRE, SPRE  IERTAREA  PĂCATELOR

NOASTRĂ , SPRE  MÂNTUIREA 

SUFLETULUI  ŞI  SPRE  VIAŢA  DE  VECI !

                         Dragii mei, 

Am primit astăzi  o întrebare  din partea  

unei  cititoare  a Blogului meu. 

Şi întrebarea  suna  aşa :

DE  CE  NE  ÎNCHINĂM  SFINTEI  CRUCI ?

Am căutat cu mult drag pe net,

un material în acest  sens, şi

l-am postat aici ,pentru  ca să-l

aprofundăm în inima şi-n  sufletul

nostru !

    TOTUL  DESPRE  SFÂNTA  CRUCE !

Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul: sidreapta credinta si plinatate a credintei ; unitate a intregii credinte. Sfanta Scriptura ne descopera: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19). Iar Apostolul previne : "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat de toate poruncile" (Iacob II, 10). Putem intelege, ca  e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.

Intelesul duhovnicesc al crucii

Crucea lui Hristos inseamna iubire; mai profund, descopera iubirea dumnezeiascafata de noi. E o  adanca legatura intre iubirea dumne­zeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a des­coperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Iubire care ramane deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pa­catosi" (Matei V, 45); care ramane aceeasi in orice conditie, chiar cand este rastignita.

Pentru cei din vechime, iubirea isi avea temeiul in iubirea de sine : "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Lev. 18, 19). Hristos le descopera ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan XV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul Omului, spune Hristos, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii Lui si pe care o descopera cru­cea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune : "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn' (I Petru II, 24). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, pu­nea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic, Arhiereul Legii noi,Iisus Hristos poarta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune siSfantul Pavel : "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cot. V, 21). 'Cu ranile Lui v-ati vindecat" adauga Sfantul Petru. Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. De altfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii : "Nimeni nu are mai mare dra­goste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune lisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp : iubirea. Si prin ea se implinesc si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Pe cruce "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. LXXXIV, 2).

Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a Lui in locul nos­tru, ca "loctiitor", reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevoile sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta, viata, cu atat iubesti si suferi mai mult.

Domnul sfinteste lumea incepand cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7) , si nasterea in pestera, si faptul ca El «prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din partea fariseilor ca «strica legea», sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii", El "plinitorul legii", si Cel "fara de pacat..." etc.

Dar crucii, iubirii, ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire, din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie - de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Domnul spune : "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde ; iar cine o va pierde, o va dobandi" (Luca XVII, 33). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului divin din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierdere a iubirii patimase de sine, a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dobanda", un "castig", mai multa "viata", un plus de existenta. "A muri este castig", zice Sfantul Pavel (Filip. I, 21) ; "Grauntele de grau... daca moare, multa roade aduce" (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbo­gatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos Cel inviatdevine "duhovnicesc, nestricacios, nemuritor" (I Cor. XV, 40-43). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste : "Bucura-te cruce vistie­rul vietii; bucura-te cruce, vasul luminii; bucura-te cruce usa taine­lor...!".  

                                              Sfanta cruce - altarul de jertfa al Mantuitorului

Mantuitorul descopera "ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XVI, 21).

Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre crucea Domnului. Pri­mele trei numite si sinoptice, de la Sfintii: Matei, Marcu si  Luca o amintesc pe calea spre Golgota. "Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii : "Si stau langa crucea Lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sfantul Petru spune ca "Domnul a purtat pacatele noastre", unealta rastignirii Sale,   e  numit  de  ucenicul  Domnului   "Crucea   lui  Iisus".

Urmeaza limpede de aici ca, potrivit Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastra mantuire". Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatit si altarul Sau pe care praznuieste Pastile Noului Legamant. "Pastile nostru, Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfantul Pavel (1 Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savarsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Si in acel moment lua fiinta noua jertfa, cea a Noului Testament, si, pe un nou altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune : "Avem altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului" (Evr. XIII, 10). Altar nou pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau "a patimit afara din poarta". Pentru care si indemna iarasi Sfantul Pavel: "Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evr. XIII, 13). Luand, deci purtand "ocara Lui", adica crucea Lui, intrucat El, Iisus "incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumne­zeu" (Evr. XII, 20).

Mai sunt unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in uni­tate, a cuvintelor Sfintei Scripturi, isi zic : totusi crucea este obiec­tul pe care a fost rastignit Domnulnostru Iisus Hristos) obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi, sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce : "Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn" (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim si sa veneram atunci instrumentul de chin, al Mantuitorului ?    

                                 

Mai intai sa observam ca in intreg Noul Testament nu gasim nici  un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul n-a tinut seama de ocara ei. Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc , s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie : "Tatal Ma iubeste pentru ca Eu imi pun viata Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era  (hulita, blestemata). A aceptat-o pentru El si pentru a ne trage si pe noi la Sine prin ea si implicit la cinstirea ei, cum spune : "Cand Ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta  o zicea aratand cu ce moarte avea sa moara" (Ioan XII, 32-33). 

Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt : de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt metal. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osanditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii, reale sau uneori inventate, in cazul atator sclavi dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor ; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul ororii.

Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat in chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu -Cuvantul insusi se afla prin Hristos pe ea ; se roaga pe ea, invinge pa­catul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osanditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea in­strumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Aceasta schimbare il va face si pe Sfantul Pavel sa exclame : "Cuvantul cruce pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi ce ce ne mantuim este puterea lui Dumne­zeu' (I Cor. I, 18).

Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand s-ar afla in fata crucii... "El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre S-a impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... pedepsit pentru mantuirea noastra. Si  prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).

Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testa­ment. Sarpele de arama inaltat de Moise in pustie este una din aceste clare profetii. Cand Israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi, multi mureau mus­cati, otraviti de veninul lor. Atunci la porunca lui Dumnezeu, Moise a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stalp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, ramanea in viata (Numeri XXI, 9). Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul insusi confirma cand zice : "Dupa cum Moisi a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14-15).

S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim : "in anul al III-lea al lui Osea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege... a savarsit fapte bune... El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea, fiii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan" (IV Regi XVIII, 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim crucea.

Dreapta credinta raspunde aici asa : intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.

Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din legea veche, intrucat pentru el crucea, este crucea lui Hristos. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt nedespartiti. 

                                                     Cu dragoste şi preţuire, 

                                                                                                                   

                                                                                                                              Maria.