PE CER , UN CAP DE LUP ALB CARE, URLĂ !

                                      23 Septembrie 2019,ora 6,09 !

                                   Dragii mei,

În aceasta dimineata, m-a trezit o lumina alba si stralucitoare foarte,lumina ce-mi arata un Cer de noapte inspre Rasarit,iar pe Cer,vad un Cap mare de Lup alb;un Lup viu; un Lup care, arata foarte mare pe Cer.

                                      .

Lupul alb dragilor, era cu faţa inspre Apus si a inceput a urla înspaimantator de tare.
Prieteni dragi, ce inseamna acest lucru ? Eu nu stiu a va spune.
Dar exista o Legenda a Dacilor,cu Lupul Alb.
Iata:

Din legendele dacilor: povestea Marelui Lup Alb

 Apr 21, 2013  Dezvăluiri  37

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în „tărâmurile lupilor”, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem inscripții sau documente la care să apelăm pentru reconstituirea drumului apostolului Andrei la Nordul Dunării (de fapt, nici nu există dovezi clare care să ateste că acesta ar fi trecut Dunărea), însă tradițiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte bogate.

Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni „lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căpetenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape.

Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.

După un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului.

Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.

Într-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând că astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor.

Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populației precreștine au fost înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor. Noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al strigoilor şi al lupilor.

În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea.

Anumite obiceiuri legate de ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru Anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi.

Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă.

Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni. Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi cunoască iubitul sau ursitul.

Însă, pe de altă parte, există credinţa că este momentul pentru a se lua măsuri de apărare împotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedaţi au, în această noapte, puteri sporite.

Alte credinţe: Anul nou dacic de Indrea

Credinţele populare numesc noaptea de 29-30 noiembrie Andrea, Indrea sau Andreiul de iarnă. Andreiul marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric, iar ritualurile prezente la civilizaţia geto-dacă indică posibilitatea ca această noapte să fi reprezentat şi celebrarea Anului Nou geto-dacic, corespunzând cu Dionisiacele câmpeneşti şi fermentarea vinului la populaţia tracă, precum şi cu sărbătoarea Brumalia, din imperiul roman.

Calendarul popular strămoşesc, care pentru cei mai mulţi dintre noi rămâne misterios sau chiar necunoscut, a mers de milenii în paralel cu sărbătorile creştine, demonstrând nu numai continuitatea unor tradiţii milenare, ci şi a existenţei poporului nostru din cele mai vechi timpuri, pe aceste meleaguri. Aceste sărbători legate de religie, tradiţii şi datini, majoritatea mai populare în lumea satelor, au fost dispreţuite şi contestate până la desfiinţare în cei aproape 50 de ani de comunism.

Între 13 noiembrie şi 6 decembrie, există, în tradiţia românească, o serie de celebrări şi obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă – legate de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului.

Sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de tradiţia creştină. Acestea încep cu Ziua lupului (13 noiembrie), Gădineţii (12-16 noiembrie), continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie) şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie).

Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, iar Filipii sunt personificări divine ale acestuia. În mistica populară, se crede că, în această perioadă, lupoaicele calcă hotarul satelor şi vin pe lângă case, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care, mâncându-i, devin mai fertile. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol pozitiv al luminii, el îndeplinind rolul de călăuză.

Pe masură ce ziua scade şi intrăm în iarnă, încep să capete putere duhurile rele. Magia populară are rol de protecţie împotriva acestora, culminând cu noaptea specială a Sfântului Andrei.
Ovidenia, Ziua Luminii – Filipul cel Şchiop

La 21 noiembrie, se sărbătoreşte intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii. Îndeosebi femeile sunt îndemnate, cu această ocazie, să iubească virtuţile creştine, să fie pline de smerenie, de blândeţe şi bunătate.

Acestă sărbătoare a luminii corespunde, în calendarul popular, cu celebrarea în paralel a unei divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare, care ar fi fost pedepsit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă.

Se spune că, în această zi magică, cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sunt martorii unor miracole. În dimineaţa de ovidenie, conform legendei, înfloreşte miraculoasa iarbă a fiarelor, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt.

Obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, sunt o împletire a sărbătorii creştine cu vechile ritualuri dacice, poporul atribuindu-i Sfântului Andrei trăsături de divinitate precreştina, acesta devenind personificarea divină a lupului solar.

Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă conform căreia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus şi apoi pe Apostolul Andrei. Ei vorbesc despre o „taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-a lungul timpului şi transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.

Tradiţii populare în noaptea de „Sântandrei”

În noaptea Sf. Andrei, care e şi prima noapte a Anului Nou dacic, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute, lumina cu întunericul, se înnoieşte timpul, moare haosul şi se naşte armonia din om şi din univers. Ce e înăuntru, e şi în afară.

Acum, puterea lupului e cea mai vie. Această noapte se spune ca ar fi cea în care duhurile malefice numite în tradiţia populară strigoi, moroi sau pricolici – au o putere mai mare decât în restul anului şi sosesc printre oameni să le facă rău.

De aceea se iau măsuri de prevenire a acestor rele. Se coc pentru belşug plăcinte cu dovleac şi turte de mălai, se ung uşile şi ferestrele cu usturoi şi se ascund coasele. În noaptea de „Sântandrei”, oamenii evită să iasă pe uliţe. Ei rămân în case protejaţi de usturoiul de la intrare şi de lumina candelei aprinse. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor „păzi usturoiul”.

Tot de Sfântul Andrei, datorită transparenţei graniţelor dintre lumi, se dezleagă secrete, se descoperă autorii unor crime sau ale unor furturi. Acum se fac previziuni pentru anul următor: dacă în această noapte este senin şi cald, va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.

Lupul în tradiţia dacică

Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat. Războinicii neînfricaţi se identificau cu acesta, numindu-se ei înşişi lupi (daos- îsemnând lup în dialect traco-frigian,) sau cei care sunt asemenea lupilor.

Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea ca acesta este „esenţa religiei strămoşeşti”. Apariţia lui semăna groaza printre duşmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal.

În goana calului, aerul care pătrundea prin gura larg deschisa a lupului scotea sunete şuierătoare, însoţite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. Luptătorii purtau pe faţă măşti de lup sau urs înspăimântându-i pe duşmani cu sunete îngrozitoare.

Legenda Marelui Lup Alb, protectorul Daciei

Legenda Lupului Alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzător de asemănătoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta îşi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Şerpilor).

În fiecare toamnă, Apollo se retrăgea în misterioasa ţară a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestora denumit şi Lycantropul – Lupul Alb, divinitate respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri drept protector şi salvator în clipe de cumpănă.

Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a învestit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor (care sunt consideraţi câinii săi) împreuna cu Apostolul Andrei, care a propovăduit creştinismul în „teritoriile lupilor” şi a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.

                                               Cu dragoste,Maria.