1 Octombrie 2015 !
Marea si Sfanta Sarbatoare ,
a Acoperamantului Maicii Domnului !
PREDICĂ LA ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI !
Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a duminicii de astăzi este una din
cele mai scurte Evanghelii de peste an. Are numai patru paragrafe, adică
patru versete, dar această dumnezeiască Evanghelie, deşi e atât de
scurtă, cu atât este mai înaltă şi aduce Bisericii lui Hristos cea mai
înaltă şi mai desăvârşită învăţătură pentru mântuirea sufletelor
omeneşti. În Evanghelia de astăzi se cuprinde
toată mântuirea omului, pe scurt, căci ea ne învaţă iubirea de vrăjmaşi.
Nici un învăţător de lege de mai înainte n-a adus în lume o învăţătură
aşa de desăvârşită pentru mântuirea oamenilor, precum cea cuprinsă în
Evanghelia de astăzi, care este adusă de Însăşi Înţelepciunea şi
Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, pentru noi, păcătoşii, şi pentru a noastră mântuire. Noi ne
gândim că e cu neputinţă a se duce la îndeplinire cu lucrul învăţătura
Evangheliei de astăzi. Dar nu este aşa; nu este deloc aşa. Bunul
Dumnezeu şi Prea Sfântul Mântuitor niciodată n-a spus vreo învăţătură în
lume care să nu se poată împlini de oameni. Căci El, fiind Dumnezeu
desăvârşit, ştie adâncul neputinţei firii omeneşti.
Şi cum a început El să înveţe această învăţătură a iubirii de vrăjmaşi?
Prin cuvintele: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi
asemenea lor” (Luca 6, 51). Iată cât de mare adevăr şi cât de mare
dreptate se găseşte aici. Omule, vrei tu ca altul să-ţi fure locul tău?
Sau să te ocărască, sau să te necinstească, sau să-ţi clătească lucrul
tău, sau să se răzbune, sau să-ţi facă alt rău? Deci, dacă nu vrei, nu
fă nici tu altuia! Eu nu vreau ca altul să mă vorbească de rău. Deci nu
trebuie să-l bârfesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să mă duşmănească;
deci nu trebuie să-l duşmănesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să fure din
grădina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul. Eu n-aş
vrea să-l batjocorească sau să-l necinstească cineva pe copilul meu, sau
pe mine să mă ocărască în public – să nu fac nici eu aşa! Eu n-aş vrea
niciodată, când mă duc undeva, să mă treacă cineva cu vederea, ci aş
vrea să-mi zică bună-dimineaţa, să mă cinstească şi să-mi dea atenţie;
deci să fac şi eu tot aşa!
Iată măsura dreaptă pe care n-o poate tăgădui nimeni: ce voiesc să-mi
facă altul, să-i fac şi eu lui, şi atunci se păstrează toată dreptatea
lui Dumnezeu şi dragostea caldă de aproapele.
Şi după ce a arătat Mântuitorul această dreptate şi această cumpănă a
Evangheliei, a trecut la o învăţătură şi mai desăvârşită, adică să iubim
nu numai pe prieteni, ci şi pe oricare om, fie chiar şi pe vrăjmaşi.
Căci auziţi ce zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar este
vouă? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi
bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii
acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să
luaţi înapoi, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii păcătoşilor dau cu
împrumut, ca să primească înapoi întocmai” (Luca 6, 32-34): adică, aceia
dau împrumut, dar cu condiţia să li se dea înapoi întocmai cât au dat.
Auziţi: „şi păcătoşii păcătoşilor”! Cine sunt aceştia? Când a zis
„păcătoşii păcătoşilor” a arătat şi alt fel de păcătoşi, nu numai pe
acei care se află în legea darului. Păcătoşi suntem noi, care greşim
după ce am cunoscut voia lui Dumnezeu, iar păcătoşii despre care
vorbeşte aici Mântuitorul sunt aceia care n-au cunoscut pe Dumnezeu,
păgânii, care fac toată fărădelegea fără mustrare de conştiinţă, căci nu
au lege. Deci aceia fac păcat chiar atunci când dau cu împrumut la
vecinii lor sau la alţii, dar cu condiţia să li se dea înapoi tot atât,
să nu lipsească nimic din măsura lor. Dar noi, când dăm, auzi ce trebuie
să facem. Se spune în continuare la paragraful de mai sus al
Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu
împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb, şi răsplata voastră va fi
multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, că El este bun şi cu cei
nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).
Iată deci altă învăţătură mai înaltă decât cea de la începutul
Evangheliei de azi. Aceea ne-a spus să facem altora ce vrem să ni se
facă nouă, iar aici a spus ceva mai înalt; a spus nu numai atâta, ci să
faci bine chiar celui care te-a urât, să iubeşti pe acela care te
duşmăneşte pe tine. Şi Apostolul ne învaţă în chip asemănător,
sfătuindu-ne că nu se biruieşte rău cu rău, ci răul se biruieşte cu
binele (Romani 12, 21). Dar noi, păcătoşii, zicem: dar eu cum să
binecuvântez sau cum să-l iubesc pe acela care mă ocărăşte şi mă bate şi
mă vatămă şi pururea mă ponegreşte? Cum să-i fac eu bine aceluia? Deci
zicem că-i cu neputinţă aceasta. Că nu pot eu să-l mai iubesc pe acela
care mi-a dat o palmă, sau m-a ocărât, sau mi-a luat ceva, sau m-a
batjocorit, sau m-a vorbit de rău faţă de altul. Da, aşa este: noi nu
putem, pentru neputinţa noastră. Dar să nu credeţi că lucrul este în
orice fel cu neputinţă. Lucrul este cu putinţă prin Dumnezeu, Care ne
stă pururea într-ajutor, dacă noi ne silim. Cu puterea noastră nu putem
face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu – toate se pot. Căci zice
Mântuitorul: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Dacă
porunca aceasta înaltă n-ar fi împlinit-o nimeni, nici în legea darului,
nici mai înainte de ea, am putea socoti această învăţătură peste
putinţă. Păgânii şi alte popoare necreştine spun că este cu neputinţă ca
să iubim pe cel ce ne face rău. Dar noi n-avem dreptul să zicem
aceasta.
Iată, încă în legea veche David iubea pe Saul, şi când spunea că acesta a
căzut la pământ, că-l muncea duhul cel necurat – care era duhul
epilepsiei – şi-l trântea jos, David mergea la vrăjmaşul său Saul, la
Saul care îl prigonea şi căuta să-l omoare, se ducea şi-i cânta psalmi.
Şi duhul cel rău, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se
liniştea. Nu mai spumega, nu se mai dădea cu capul de pământ, nu-l mai
muncea dracul, căci trebuia să fugă, izgonit de David, care venea şi,
cântând psalmi, îl izgonea. Dar Saul ce făcea? Când se scula de jos,
întreba unde-i David şi punea mâna pe suliţă, să-l omoare. Şi de trei
ori a lovit cu suliţa în perete, socotind să-l omoare pe David. Auzi pe
cine voia Saul să-l omoare? Pe doctorul lui! David îl făcea sănătos,
izbăvindu-l de dracul care-l muncea fără odihnă, iar el se lupta cu
binefăcătorul lui, ca să-l omoare! Întreba unde-i David, voind să-l
ucidă, că la aceasta îl îndemna duhul zavistiei şi răutatea din inima
lui.
Dar David şi-a arătat dragostea faţă de vrăjmaşul său şi cu alt prilej.
Când dormea Saul în pustiul Zif şi oştirea lui dormea cu dânsul, David –
care era prigonit de Saul de patru-cinci ani – a găsit pe Saul în
peşteră, unde dormea el şi ostaşii săi. Şi Abişai, un general din oastea
lui David, îl sfătuia: „Acum Dumnezeu a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile
tale; îngăduie-mi deci dă-l pironesc de pământ cu suliţa”. Dar auzi ce
spune David: „Să nu-l ucizi, căci cine îşi va ridica mâna asupra unsului
Domnului şi va rămâne nepedepsit?” (I Regi 26, 7-10). Că Saul era uns
al împărăţiei. S-a dus David la capul lui Saul şi i-a luat numai suliţa
şi ulciorul cu apă, ca să ştie că a fost aproape de el, şi a plecat pe
un deal mai departe, de unde a început a striga către Abner, generalul
lui Saul: Hei, de ce nu păzeşti pe împăratul vostru? S-au sculat şi
generalul şi ceilalţi, şi au început a se întreba: Măi, cine strigă?
David, pe care-l urmăreşte împăratul în muntele Hachila şi în pustia
Zif, şi în atâtea părţi, ca să-l omoare. Da – striga David – şi am fost
în peşteră; iată suliţa lui Saul în mâna mea, iată ulciorul din care bea
apă! Am fost la capul lui, dar n-am vrut să-l omor. Şi a auzit Saul că
David a fost lângă dânsul şi că i-a cruţat viaţa zicând: Mă tem de
Dumnezeu să fac rău celui ce vrea să-mi ia viaţa. Şi aşa David, înainte
cu vreo mie de ani de Sfânta Evanghelie, a împlinit Evanghelia de
astăzi, adică a iubit pe vrăjmaşul său. Saul îl căuta cu patru mii de
ostaşi pe David în toate părţile Palestinei ca să-l omoare, să-i ia
viaţa, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a cruţat viaţa, zicând:
Nu, Doamne fereşte, nu-i voi face vreun rău, că este unsul Domnului! (I
Regi 26, 11-16). Vezi dragostea de vrăjmaşi împlinindu-se încă înainte
de legea darului?
Dar Moisi nu tot aşa a făcut? Poporul cârtea împotriva lui şi se
răzvrătise împotriva lui Dumnezeu, abătându-se la idolatrie. Iar el,
când a văzut că Dumnezeu i-a spus: „Eu mă uit la poporul acesta şi văd
că este popor tare de cerbice. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea
asupra lor, să-i pierd…”, a zis: „O, Doamne, rogu-mă acum, de vrei să le
ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din
cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 8-9, 31-32). Adică vreau să
mor mai bine eu decât să piară ei, cu toate că ei m-au amărât şi au
cârtit împotriva mea, şi puţin a lipsit să nu mă ucidă cu pietre la
Rafidim, pentru că i-am scos din Egipt. Iată dar cum porunca evanghelică
de azi, care ne pare cu neputinţă nouă, păcătoşilor, au împlinit-o
totuşi alţi aleşi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea
Mântuitorului în lume.
Dar arhidiaconul Ştefan, uşa mucenicilor, cea dintâi cale a lui Hristos
care a mers în urma Lui, cum a murit? Aceia îl ucideau pe el cu pietre,
iar el, făcând rugăciuni, a îngenuncheat; şi când îl loveau bolovani
mulţi, unul după altul, până l-au zdrobit, el, văzând că se sfârşeşte, a
zis cu glas mare: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!… Doamne, nu le
socoti lor păcatul acesta. Şi zicând acestea, a adormit” (Faptele
Apostolilor 7, 59-60). Şi aşa sluga cea bună după Stăpânul Hristos s-a
dus. Vedem multe pilde de acestea, pe care nu este timp să le povestim;
multe pilde avem – şi în Vechiul, şi în Noul Testament – care dovedesc
că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au împlinit Evanghelia de astăzi cu
desăvârşire, încă din vechime.
Apostolii ce spun? Când erau huliţi şi prigoniţi, răspundeau prin
vorbire de bine şi mângâiere. Şi nici unul – zice – nu se răzbuna cu
rău, ci biruiau răul cu binele. Deci împlineau această poruncă a
Evangheliei.
Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îndeplinit-o mai înainte de toţi
cei din legea darului. Căci, când era pe Sfânta Cruce răstignit, se ruga
pentru aceia care îi băteau cuie în mâini şi picioare, şi zicea:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci
Mântuitorul şi cu cuvântul şi cu fapta ne-a învăţat că putem să iubim pe
vrăjmaşi.
Dumnezeu, dacă n-ar face acest lucru cu oamenii şi cu popoarele de pe
faţa pământului, n-ar mai lăsa nici un om pe tot globul. Oare cum plouă
El peste toate popoarele pământului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum
plouă El peste creştinii care sunt numai cu numele creştini şi-L
răstignesc în toată clipa cu fărădelegile lor? Îl înjurăm, Îl
batjocorim, Îl hulim, ne abatem la necredinţă, la ură; cum plouă peste
noi?! Ar trebui să plouă numai în grădina celui ce-L cinsteşte pe El, ar
trebui să răsară soarele numai peste cel drept, iar la ceilalţi, la
păcătoşi, să fie întuneric. Dar nu e aşa. Dumnezeu fiind prin fire
preabun şi preamilostiv, răsare Soarele Său şi peste cei buni şi peste
cei răi, şi plouă şi peste drepţi şi peste nedrepţi. Dacă Dumnezeu S-ar
judeca cu oamenii şi dacă ar aduce mânie în toate zilele pentru păcatele
noastre, ar trebui să stăm mereu fără să răsară soarele şi fără să avem
picătură de apă pe faţa pământului, pentru că toţi şi în toată vremea
suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru că nu împlinim poruncile Lui, ci-L
urâm şi ne împotrivim voii Lui. Dar Dumnezeu nu face aşa şi nu ţine
socoteală de păcatele noastre. În bunătatea Lui cea nemărginită, acoperă
cu mila şi dragostea Sa toate neputinţele şi răutăţile şi fărădelegile
lumii. Dar poate va zice cineva: Dumnezeu poate face acestea, că este
Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om şi, după legea firii, eu nu pot
să-l iubesc pe cel ce mă urăşte. Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu.
Şi noi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă rămânem întru el, putem face
pururea acest lucru. Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi…
căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Dacă ne rugăm
Prea Sfântului şi Prea Bunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim
pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântăm
pe cei ce ne vatămă pe noi. Pentru că dacă Dumnezeu a făcut aceasta
fiind fără de păcat, noi, păcătoşii, nu trebuie oare să ne iubim unul pe
altul şi să ne purtăm sarcina unul altuia? Dar – zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul – poate nu poţi să iubeşti pe vrăjmaşul tău când te simţi
nedreptăţit de dânsul, poate aceasta nu o poţi face deocamdată. Dar
măcar taci, rabdă şi roagă-te lui Dumnezeu! Măcar nu te răzbuna pe el şi
măcar în suflet poartă cu înţelegere neputinţa acestuia în vremea lui
de tulburare. După aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu şi-ţi va da
ţie dar şi putere să-l iubeşti din toată inima pe cel ce ţi-a făcut
rău. Dar întâi şi întâi te roagă.
Sunt cinci feluri de dragoste. În Evanghelie se vorbeşte de dragostea
lui Dumnezeu, de iubirea aproapelui. Sfântul Maxim spune că sunt cinci
feluri de iubiri, şi, din cele cinci, două sunt bune, una mijlocie şi
două de lepădat. Cele două bune sunt: să iubim pe Dumnezeu din toată
inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi să iubim pe aproapele
ca pe noi înşine. O altă iubire este dragostea cea firească, pe care o
au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care o au fraţii
şi surorile şi rudeniile după trup între ei, adică de origine firească.
Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să o ocolim, dar nici nu
câştigăm mare lucru din ea, fiind firească şi sădită de Dumnezeu în om.
Apoi mai sunt două feluri de iubiri: cea trupească, când cineva iubeşte
pe altul cu patimă, şi cea însoţită cu iubirea de argint, când cineva
iubeşte pe altul că-i dă bani sau îi dă altă avere. Acestea sunt
pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba chiar şi cea mijlocie este de condamnat
atunci când e exagerată (Filocalia II, “Suta a doua a capetelor pentru
dragoste”, cap. 9, 10). Iar celelalte două sunt bune.
Ne spun Sfinţii Părinţi: Caută la firea ta, omule, şi dacă voieşti să-ţi
facă altul bine şi să-i fie milă de tine când eşti tulburat şi ispitit
şi necăjit, să-ţi fie şi ţie milă de altul, deopotrivă cu tine. Şi el e
om, şi el e ispitit, şi el are necazuri, şi el are ispite, şi el are
diavoli care îl asupresc, şi el are patimi înăuntru şi în afară, şi el e
tulburat de duhuri şi ispite; deci să nu-l urâm, că şi tu mâine vei
avea aceleaşi încercări. Şi aşa vom învăţa dragostea de aproapele, dacă
vom socoti cele ale firii, că suntem adică de o fire cu dânsul şi că nu
putem să-i stăm în ajutor nici o clipă fără harul şi mila lui Dumnezeu.
Dar să privim spre noi şi spre porunca Evangheliei de astăzi. Dacă noi
nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu numai că nu binecuvântăm
pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm cu împrumut la acela de la
care trebuie să nu ne gândim să luăm înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm
numaidecât asupra celui ce ne-a făcut rău, atunci nu mai suntem fiii lui
Dumnezeu, ci fiii urgiei şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea
noastră gândul de a ne răzbuna pe cel ce ne-a făcut rău. Atunci nu mai
este duhul lui Dumnezeu în noi şi nici nu mai este dragostea lui Iisus
Hristos în inimile noastre, ci suntem nişte tâlhari, nişte ucigaşi de
bună voie, chiar dacă n-am face ucidere, o dată ce pândim să ne răzbunăm
cu răutate asupra fratelui şi căutăm să dărâmăm slava lui, sau cinstea
lui, sau orice din cele ale lui, care sunt date de Dumnezeu; suntem
ucigaşi mai înainte de a face ucidere. De ce? Căci ucidem slava şi
cinstea lui, averea lui şi altele ca acestea. De aceea bine a spus
dumnezeiescul Evanghelist Ioan că cel ce urăşte pe fratele său, acela
ucigaş de om este, chiar dacă n-a ucis cu mâna sau cu băţul, căci cu
gândul îl urăşte şi caută să se răzbune şi pândeşte pe fratele său să-i
facă vreun rău. El este un ucigaş în inima sa, şi de-l va găsi moartea
aşa, vai şi amar! Că ucigaş este şi cu ucigaşii va avea parte. Dacă a
murit cineva întunecat la inimă şi nu a iertat pe fratele său, nu poate
să primească iertare în ziua judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice
Domnul că de nu vom ierta noi din inimă greşalele fratelui nostru, nici
Tatăl nostru Cel din cer nu ne va ierta nouă greşalele noastre (Matei
18, 35; Marcu 11, 25-26). Nu a zis să spui numai din buze: “Dumnezeu să
te ierte”. Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi
ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre…” (18, 35). Deci,
nu-i de ajuns să zici numai atâta: “Dumnezeu să te ierte”, dar inima ta
să fie plină de zavistie şi de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu
caută la inimă, că i-a zis lui Samuil la alegerea lui David, când
proorocul credea că Dumnezeu va alege pe fratele acestuia, Eliab,
văzându-l cât este de voinic şi frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui
şi la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la
faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7). Deci, să ştiţi că nu
putem zice Tatăl nostru, nu putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne,
păcatele noastre”, dacă în inima noastră avem un pic de ură pe cineva.
În zadar ne rugăm, că Dumnezeu la inimă se uită. Dacă avem ură pe
vecinul şi pe fratele nostru, în zadar ne rugăm, când inima noastră e
plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea.
Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim
pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să ne ajute să facem
acest lucru, şi abia atunci să avem îndrăzneală în rugăciunea noastră
către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac
Sirul: „Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra
fratelui său”. Ai semănat pe piatră; se prinde? Aşa e rugăciunea noastră
când ne rugăm lui Dumnezeu, dacă avem ură şi răutate asupra fratelui.
Nu se prinde sămânţa pe piatră, nici cuvintele rugăciunii noastre nu au
îndrăzneală la Dumnezeu, atâta vreme cât avem ură pe cineva.
Aşa, fraţii mei, să ne rugăm Prea Sfântului Dumnezeu şi Prea Sfintei Lui
Maici, să ne ajute să iubim pe fraţii noştri din inimă. Dacă nu, suntem
departe de adevărul Evangheliei şi dragostea lui Iisus Hristos nu
petrece în noi. Şi după ce a spus Mântuitorul aşa, a adăugat la urmă:
„Deci fiţi voi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Auzi unde
ne trimite?! Să luăm pildă pe Dumnezeu! Dacă El plouă peste drepţi şi
peste nedrepţi, dacă face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi
peste cei răi, şi dacă pe cei drepţi îi iubeşte pentru dreptate şi pe
cei păcătoşi îi miluieşte pentru mila Sa cea negrăită, să fim şi noi
aşa! Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm, de toţi să ne fie milă.
Zice Sfântul Maxim în capetele pentru dragoste: „Vrei să te asemeni cu
Dumnezeu? Să iubim pe cei drepţi pentru că sunt drepţi, dar şi de cei
păcătoşi să-ţi fie milă, cum I-a fost Mântuitorului, Care a venit să
cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Fariseii zic:
„Iată că Învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi cu curvele şi
cu tâlharii!”. Şi eu le spun: „Da, a venit să iubească pe cei drepţi,
dar nici de păcătoşi n-a fost fără grijă, ci a purtat grijă de mântuirea
lor, că I-a fost milă. I-a fost milă lui Dumnezeu şi de cei păcătoşi,
şi de cei drepţi. Că noianul milostivirii Lui este peste tot. Deci aşa
să fim şi noi: pe cei drepţi să-i iubim pentru dreptate, iar de cei
păcătoşi să ne fie milă, că-i robit de satana, e robit de vrăjmaşul
nostru cel nevăzut, de dracul de care se teme toată suflarea. E om
neputincios, şi el are în firea sa durere, şi gânduri, şi întristare, şi
frică, şi mânie, şi neputinţe, şi înrăire de gânduri – fel de fel de
neputinţe. Dacă-i om neputincios şi dacă îl vedem că-i păcătos, noi
suntem din altă fire? Suntem şi noi din acelaşi lut, plini de păcate şi
pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi dacă aşteptăm să ne miluiască şi pe noi
Cineva din ceruri – Dumnezeu – să ne fie milă şi nouă de vrăjmaşii
noştri. Dacă vedem aşa de multe neputinţe şi dacă Dumnezeu priveşte la
noi deşi avem milioane şi milioane de neputinţe pe care noi nu le
cunoaştem, şi pe toate le leagă şi pe toate le vindecă, şi cu roua milei
Sale ne aduce la pocăinţă şi nu voieşte să ne pierdem, ci până în
ceasul cel mai de pe urmă ne aşteaptă să ne întoarcem, să ne pocăim ca
să dobândim împărăţia cea veşnică a Lui, să ne fie milă şi nouă de
fratele, aducându-ne aminte că şi el e om, şi mai ales greşeşte din
neputinţă şi din neştiinţă şi din slăbiciunea inimii şi din răutatea
satanei. Căci aşa cum greşim noi, aşa greşeşte şi el. De aceea să ne fie
milă unuia de altul, să purtăm sarcina unul altuia, ca să împlinim
Legea lui Hristos, adică legea dragostei care ne porunceşte iubirea de
vrăjmaşi.
Iubiţi credincioşi, trecem la alt lucru. Astăzi Biserica lui Hristos cea
dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului. Sărbătoare
mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot creştinul. Mai întâi să
ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în
Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un
împărat creştin şi a făcut mult bine Bisericii lui Hristos. De aceea
Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei lui să se facă o minune ca
aceasta. Se făcea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la
Biserica din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul
Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lume adunată, fiind
biserică mare. Şi s-a întâmplat că a venit la biserică şi Sfântul
Andrei, care se făcuse şi se zicea nebun pentru dragostea lui Hristos,
după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este
mai înţelept decât toată lumea.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul
privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece
noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a
văzut pe Maica Domnului că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e
omoforul la arhierei. Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele
şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de toţi
îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind
Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Şi a auzit-o pe
Maica Domnului zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care
se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de
la faţa mea neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii
Domnului, icosul 10). Stând aşa Sfântul Andrei şi, având mintea
curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie:
„Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în
biserică cu Sfântul ei acoperământ, şi auzi cum se roagă pentru toată
lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”.
Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu
care se ruga ea Mântuitorului –, deodată a dispărut vedenia din
biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au
spus patriarhului şi altora că Maica Domnului a fost în biserică în
noaptea aceea, la priveghere, şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei
acoperământ. Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la
Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea
aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii
Domnului.
Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri,
nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească
decât Maica Domnului. Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi
dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a
înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie
mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât
Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele
îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile
Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi.
Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a
Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi,
care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui
Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă
duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate popoarele
de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pentru popoarele creştineşti.
Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea pururea cinstită şi
preanevinovată şi mai presus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe
faţa pământului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Domnului
mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi
să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor
vinovaţi sau nevinovaţi. Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi
nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul
Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne
mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete
în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le
ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că
merită pedeapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca
toţi să moară de sete. Dar tinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa
omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc
din răutatea diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila
Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.
Când pornesc din radă vapoare încărcate cu bogăţii mari şi cu mult
popor, pe oceane şi pe mări, şi se ridică furtuni mari, tulburări ale
stihiilor, şi este cu neputinţă să mai scape vapoarele din acele
furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în
care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă. Şi iată că acel unul – cum
spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o
corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt
necredincioşi, sunt trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari,
sunt negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată că
înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne
îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am
copii mici şi nu are cine să-i îngrijească”.
Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugăciunile acelei văduve, pe
care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc
valurile mării, face să răsară din nou soarele şi ajunge corabia cu bine
la liman.
Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă
sau tifos sau câte boale trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când
mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de
alţii, ea le aduce scăpare. Nimeni nu are putere să aducă sănătate
lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună,
cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă
văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe
văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt
mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin rugăciunile
mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima, şi orice
altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai
ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care
transmit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă
sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.
S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boale pentru oamenii care au
greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului
său, să cadă în mâinile doctorului” (Iisus Sirah 38, 15). Aşadar şi
boala, şi temniţa sunt pentru că am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu
ştie şi atunci, undeva în temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri
la mâini şi la picioare şi se chinuie, şi văzând că n-au altă nădejde,
îşi îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica
Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului,
scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând bun
stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i îmblânzeşti pe
stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă drumul la tot deţinutul” –
cum s-a întâmplat în ţara noastră. Cine a făcut această milă şi
îndurare? Maica Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea
le-a dat conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat,
cu condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului
cu cei de la închisori, cu cei din boale, cu cei de pe mare şi cu toţi
de pe uscat.
Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în viaţa noastră.
În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare.
Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se
ceartă – neorânduială. Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în
familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe
un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră
şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte casa noastră,
linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi, şi dă-le înţelegere,
dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iuţirea, tulburarea,
dorinţa de răzbunare, şi s-a liniştit familia. De cine? Maica Domnului,
cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele
suflete care o cheamă în ajutor.
Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc mare război contra
firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul este sila necontenită a
firii şi tăierea voii până la moarte”. Călugărul este un ostaş al lui
Dumnezeu care se luptă cu firea sa până la ultima suflare. Firea cere
mâncare şi el se luptă să postească; firea cere somn, el priveghează;
firea dă îndemnul la lucruri deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi
nici cu mintea să nu greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare,
avere sau slavă, el se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru
gânduri de umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile,
aşezăminte călugăreşti, 1855). În războiul nevăzut al fiecărui suflet de
creştin, şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi
ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El se
roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti: „Doamne,
nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile necurate de la
inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul să-Ţi greşesc,
pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi
atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele acelui călugăr sau
călugăriţe, şi le dă gând liniştit, gând curat în inimă, şi aşa este
slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viaţă
curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică ajutătoare şi pentru
monahi, şi pentru monahii, şi pentru tot creştinul care are sfântul şi
dumnezeiescul botez.
Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fiecare din noi avem
să trecem pragul acestei vieţi. Va veni moartea azi, mâine, poimâine;
nu ştim când vine ziua aceea. Vai de noi şi de noi în vremea morţii!
Spaima va fi mare, căci satana – cum se arată în Războiul nevăzut –
toată viaţa luptă să ne ducă prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar
niciodată nu dă el atâta luptă ca în vremea morţii. Să se ştie că patru
sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în
vremea morţii. Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea,
împotriva nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi
cu mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi
prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină. Şi ne învaţă
Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva
împotriva acestor mari asupriri şi grele ispite din vremea morţii. Şi
iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui
apucări prin gânduri de necredinţă în mintea noastră, atunci trebuie să
ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia
mea, satano, tată al minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe
tine, fiindcă destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea
sfântă a lui Hristos!”. Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor
necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va sui
peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să nu-ţi laşi
locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoială în ce crede
Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu răspunzi lui. Ci văzând
minciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte de el. Iar dacă eşti
puternic în credinţă şi în gând, şi voieşti să faci pe vrăjmaşul de
ruşine, răspunde lui: „Biserica crede adevărul”. Şi de-ţi va zice ţie:
„Ce este adevărul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; şi
pururea fii în gând cu rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem aminte de
mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moară pentru
noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă şi mândria, să ne
socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem toate isprăvile noastre pe
seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor şi a
răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci
auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu
vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmii 33, 21). Iar
dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de
îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cugetului nostru
şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie
nu îmi trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui
Dumnezeu şi de milostivirea Lui”. Şi chiar de ai cunoaşte că multe din
semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi
goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu place lui
Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o faci, socotindu-te
nevrednic de acele vedenii. Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu,
El ştie să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le
goneşti. Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la
dânşii pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din smerenie. Aşadar,
ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe
care obişnuiesc vrăjmaşii noştri draci a le unelti împotriva noastră în
ceasul cel mai de pe urmă al morţii. Şi fiecăruia îi dă război după
plăcerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult. Şi să
nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul acela ajutorul rugăciunilor Prea
Sfintei şi Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te
va izbăvi şi va aduce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea
Puternicului Dumnezeu! Amin.
.
.