Predică la Duminica a XXXIII-a după Rusalii
( a Vameşului şi a Fariseului )
Despre mîndrie şi smerenie
Versiune fara diacritice | Predici la duminici
Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de
păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei,
dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura
Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta
prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este
această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură
preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta
se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi
prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi
primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este
lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor,
maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea
ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi,
pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a
diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii,
neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora,
judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).
Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin
cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat
numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut
satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii
de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în
acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost
pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el.
Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această
privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra
stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt
peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra
norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul
satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a
celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din
Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte
înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului
mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale
fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este
"amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor
altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa
se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat.
Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă,
plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi,
preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era
mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de
îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei
Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).
Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea
sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie
scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori,
nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte
(Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem
convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu.
De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim,
măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de
laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale,
el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale
vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne
învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).
La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi
trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă,
osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să
arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune?
Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare?
Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după
mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul
50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din
postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd
păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă
scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin
rugăciunea sa plină de mîndrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă.
Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea,
căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a
suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni.
Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea
oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui?
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă
dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti
(Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a
postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).
Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd
faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia
să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va
răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).
Iubiţi credincioşi,
După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a
fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea
smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele
Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici
ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că
vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi
ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi
zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii
tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat
din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).
Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de
păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi
picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept,
şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii,
cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de
Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: "O, tîlharule, şi
al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine
cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule
preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit
şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!"
Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide
mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face
alte fapte bune.
Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta
Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe
cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe
cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi
cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic
vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că
tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine
se va înălţa (Luca 18, 14).
Iubiţi credincioşi,
Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi
Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică
perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de
peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut
din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi
ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia
întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.
Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii
oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt,
înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot
aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin
smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici
pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor.
Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este
tocmai aceasta numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească
de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.
A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor".
Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru
Sfîntul şi Marele Post este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se
lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de
Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima
Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui Adam din
rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri,
care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a
ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.
Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a
fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor
Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită
cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că
mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii
nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început
bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.
Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în
îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în
lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie
nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele
mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl
stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai
capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria
sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect
şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi
oamenii.
Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de
Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se
smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie
diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta
Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii
slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai
asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este
izvorul tuturor sectelor.
Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o
parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de
mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni
necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la
osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos,
smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă
deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.
Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru
mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune,
ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie
la duhovnici iscusiţi.
Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi
împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu
bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul
cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al
smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor
mîntuirea sufletelor. Amin.
..