Predica la Botezul Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”, „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.
Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui.
Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”.
Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din Cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis Cerul şi a descoperit oamenilor Taina Treimii dumnezeieşti.
Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise.
„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2).
„Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, “făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în Taina Botezului.

Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.
Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.
Bitolia (Serbia), 1928
(din: Sf. Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)

Aghiasma cea Mare !

(sursa: Blogul Daruind vei dobandi )

  • Ce înseamnă cuvântul “Aghiasmă”?
Cuvântul vine din limba greacă (aghios) şi înseamnă Sfinţire. La noi, prin Aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba pentru Sfinţirea ei.
  • De câte feluri e Aghiasma în înţelesul ei de slujbă?
De doua feluri: mare şi mică. Cea mică se mai numeşte în popor şi sfeştanie (care înseamnă luminare sau slujba luminilor) şi Aghiasma cea mare, care se săvârşeşte la Bobotează.
  • Când se săvârşeşte sfinţirea cea mare a apei?
La Bobotează, atât în Ajun, când se sfinţeşte apa cu care preoţii botează apoi casele creştinilor, cât şi în însăşi ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, când se sfinţeşte apa pe care o iau creştinii acasă, pentru tot anul.
  • De ce se spune “Sfinţirea cea mare a apei”?
Pentru că apa de la Bobotează are o putere deosebită, fiind sfinţită în însăşi ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. De aceea şi slujba Aghiasmei mari este mai lungă şi mai festivă decât a Aghiasmei mici, iar cântările şi rugăciunile ei pomenesc şi preaslăvesc îndeosebi Botezul Domnului in Iordan.
  • Ce putere are apa sfinţita la Bobotează şi cum o folosim?
Aghiasma Mare, adică apa sfinţită de la Bobotează, are o mult mai mare, putere sfinţitoare şi tămăduitoare decât Aghiasma mică. De aceea, ea se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust ca şi când ar fi atunci scoasă din izvor. O parte din ea se păstrează în biserică, într-un vas anume, numit şi aghiasmatar, şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu această apă sfinţită se stropesc persoanele şi lucrurile care trebuie exorcizate, curăţite sau sfinţite. Fiecare familie trebuie să ia din Aghiasma de la Bobotează şi să o păstreze într-un vas curat şi la loc de cinste. Se gustă din ea pe nemâncate şi cu multă cuviinţă în zilele de ajunare şi de post, sau în zilele de sărbători mari, după ce venim de la biserică, mai ales când nu ne împărtăşim.
Se obişnuieşte ca credincioşii să bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile în şir, începând din ajunul Bobotezei, până la încheierea praznicului, adică până la 14 ianuarie. După aceea, ea se poate lua numai după Spovedanie. Îndeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând Aghiasma si apoi anafură. Când ne împărtăşim, Aghiasma se ia după împărtăşire, fiind mai mică decât Sfânta Impărtăşanie, iar când luăm numai anafora, Aghiasma se ia înainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.
Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. În caz de boală, putem, de asemenea, să gustăm din ea cu credinţă. Căci apa aceasta, având într-însa darul si puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, a făcut adesea multe minuni, însănătoşind bolnavi, tămăduind râni, apărând de rele, de necazuri si de primejdii.