Dragii mei,
În această dimineaţă, m-a trezit o lumina ca de Soare, o lumina stralucitoare foarte.
Şi astfel dragilor ,văd cu ochii închisi, căci eu asa vad cel mai bine, văd în plafonul camerei mele, un Cer de noapte albastra.
Cerul, era deasupra patului meu, si era de un albastru catifelat si stralucitor.
Pe un astfel de Cer, văd dragii un Soare, care era format din trei culori.
Aceste trei culori era asa :
roşu, galben si albastru !
Tricolorul ROMÂNIEI !
Trei cercuri concentrice, formau discul Soarelui .
Jos pe pământ,la umbra unui copac, văd dragii mei, o Fântână, cu pereti din piatra.
Apa din fântână dragilor, era limpede , si cu o stralucire de oglindă.
Fântâna dragilor, avea o cumpănă ce se termina la vârf o căldare din tabla gri,folosita la scosul apei.
Apa din fântână, făcea cercuri, cerculeţe, si parcă astepta pe Cineva anume ,gata ca sa fie băută.
În acest moment, aud dragii mei un glas, care spune asa :
"Fântâna lui Iacov !
Fântâna din care ,IISUS HRISTOS a băut apă, din ulciorul femeii samarinence !"
După care dragii mei,totul dispare, asa precum a si apărut.
Dragii mei, să venim cu toţii la Fântana lui Iacov, care este deja în România Sfântă, datorită Soarelui tricolor, care stralucea deasupra apei din Fântână.
- Fântâna lui iacov Împăratul Iustinian. Dar, a fost din nou distrusă în urma invaziei persane şi a celei arabe, care i-a succedat.
.
Cine va bea din APA CEA VIE, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu va mai înseta niciodată!
Iată dragii mei,si Cuvantul Lui Iisus :
"Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, din care va ţâşni în viaţa veşnică".
Cu dragoste, Maria.
ELLEN G. WHITE
Cap.19
- LA FÂNTÂNA LUI IACOV
În drum spre Galilea Isus a trecut prin Samaria. La
timpul prânzului a ajuns în frumoasa vale a Sihemului. La intrarea acestei văi
sa afla fântâna lui Iacov. Obosit de călătorie s-a aşezat lângă fântână, în timp
ce ucenicii Săi s-au dus să cumpere mâncare.
Iudeii şi sameritenii erau în mare vrăjmăşie şi pe cât mai mult
cu putinţă evitau legăturile între ei. Comerţul cu samaritenii, în caz de
nevoie, era socotit de rabini ca legal; dar era condamnată orice legătură
socială cu ei. Un iudeu n-ar fi cerut un împrumut de la samariteni şi n-ar fi
primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucăţică de pâine s-au un pahar de
apă. Mergând să cumpere hrană ei lucrau în armonie cu obiceiul naţiunii lor. Dar
dincolo de aceasta nu treceau. Să ceară de la un samaritean să le facă bine s-au
ei să-l ajute nu intra nici în mintea ucenicilor lui Hristos. Când IIsus s-a
aşezat pe marginea fântânii, era slăbit de foame şi sete. Călătoria începută
dis-de-dimineaţă fusese îndelungată şi acum soarele de la amiază Îl toropise.
Setea Lui creştea şi mai mult gândindu-se la apa rece înviorătoare, atât de
aproape şi cu toate acestea atât de inaccesibilă, deoarece n-avea nici frânghie,
nici vas, iar fântâna era adâncă. El era la fel ca ceilalţi oameni şi aştepta ca
cineva să vină să scoată apă.
O femeie din Samaria s-a apropiat şi părând că nu ia seama la
prezenţa Lui şi-a umplut ulciorul cu apă. Când s-a întors să plece, Isus i-a
cerut să-I dea de băut. Un oriental n-ar fi refuzat astfel de lucru. În răsărit
apa era numită "darul lui Dumnezeu". A da de băut unui călător însetat era
considerat ca o datorie atât de sfântă, încât arabii în deşert şi-ar fi prăsit
drumul numai pentru scopul acesta. Ura dintre iudei şi samariteni oprea pe
femeia să facă un bine lui Isus, dar Mântuitorul căuta un drum către inima ei
şi tactul izvorât din iubirea Sa divină a cerut şi nu a oferit o facere de bine.
Un dar oferit ar fi fost refuzat, dar încrederea trezeşte încredere. Împăratul
cerului a venit la această fiinţă dispreţuită cerându-i un serviciu. Acela care
a făcut oceanul, care stăpâneşte apele adâncului celui mare, Acela care a
deschis izvoarele şi pâraiele pământului, Se odihnea de oboseală la fântâna lui
Iacov şi avea nevoie de bunăvoinţa unui străin pentru a primi apă în dar.
Femeia a văzut că Isus era iudeu. Surprinsă, a uitat să-I împlinească cererea şi
a încercat să-I ceară un motiv pentru aceasta. "Cum se face" a zis ea "Tu,
iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?" Isus a răspuns: "Dacă ai fi
cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice: 'Dă-Mi să beau!' tu
singură ai fi cert să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie". Te miri că am cerut de
la tine un dar atât de mic cum ar fi să scoţi apă din fântână. Dacă ai fi cerut
de la Mine, ţi-aş fi dat să bei din apa vieţii veşnice.
Femeia n-a înţeles cuvintele lui Hristos, dar a simţit
importanţa lor solemnă. Purtarea ei uşuratică şi batjocoritoare a început să se
schimbe. Crezând că Isus vorbea despre fântâna la care se află, I-a zis:
"Doamne, n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai
dar această apă vie? Eşti tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care
ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi?" În faţa ei vedea un biet
călător însetat, obosit de cale şi prăfuit. În minte L-a asemănat cu respectatul
patriarh Iacov. Cultiva gândul atât de firesc că n-ar mai exista o fântână atât
de bună ca aceea dată de părinţi. Ea privea înapoi la părinţi, înainte - spre
venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinţilor, Mesia, era lângă ea şi nu-L
cunoştea. Câte fiinţe însetate şi astăzi se găsesc lângă fântâna de apă vie şi
cu toate acestea caută să se depărteze de izvorul vieţii!" Să nu zici în inima
ta: Cine se va sui în cer? (Să pogoare adică pe Hristos din cer ). Sau: Cine se
va pogorî în adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morţi)...Cuvântul este
aproape de tine, în gura ta şi în inima ta...Dacă mărturiseşti deci cu gura pe
Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi
mântuit". Rom.10,6-9.
IIsus n-a răspuns îndată la întrebarea privitoare la Sine, ci cu
seriozitate solemnă a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar
oricui bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa
pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, din care va
ţâşni în viaţa veşnică".
Acela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi
bea şi totuşi însetează. Pretutindeni se găsesc oameni nemulţumiţi. Ei doresc
ceva care să le umple lipsa din suflet. Unul singur este Cel care le poate
împlini această lipsă. Nevoia lumii, Cel pe care-L doresc toate popoarele, este
Hristos. Harul dumnezeiesc, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie care
curăţă, înviorează şi dă putere sufletului. Isus nu voia să spună că o singură
înghiţitură de apă ar fi îndestulătoare pentru primitor. Acela care gustă odată
din iubirea lui Hristos doreşte neîncetat să mai primească din ea, şi nu mai
caută nimic altceva. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile lumii nu-l mai atrag.
Strigătul continuu al inimii Sale este: "Mai mult din Tine". Iar Acela care îi
descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i aline foamea şi setea. Toate
proviziile şi tot ajutorul omenesc dau greş. Rezervoarele se vor goli, lacurile
vor seca, dar Mântuitorul este o fântână care nu seacă. Putem să bem şi iar să
bem de fiecare dată provizia este înnoită. Acela în care locuieşte Hristos are
în sine însuşi o fântână de binecuvântări - "un izvor de apă din care va ţâşni
în viaţa veşnică". Din acest izvor poate scoate tărie şi har pentru toate
nevoile.
În timp ce îi vorbea, femeia privea la El cu atenţie dar şi cu
uimire. El îi trezise interesul şi dorinţa după darul de care vorbea. Şi-a dat
seama că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci din acesta băuse ea şi
însetase mereu. "Doamne", I-a zis ea, "dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie
sete şi să nu mai vin până aici să scot." Isus a schimbat deodată conversaţia.
Înainte ca fiinţa aceasta să primească darul pe care El voia să i-l dea, trebuia
ca ea să recunoască păcatul şi pe Mântuitorul său. "Du-te". i-a zis El, "de
cheamă pe bărbatul tău şi vino cu el aici". Ea a răspuns: "N-am bărbat". În
felul acesta ea dorea să evite orice discuţie în direcţia aceasta. Dar
Mântuitorul a continuat: "Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai
avut; Şi acela pe care îl ai acum nu îţi este bărbat. Aici ai spus adevărul".
Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întoarce paginile din istoria vieţii
ei şi scoate la iveală lucruri pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna.
Cine era Acela care putea să citească tainele vieţii ei? I-au venit în minte
gândurile cu privire la veşnicie, la judecata viitoare când toate cele ascunse
vor fi descoperite. În lumina acesta conştiinţa ei s-a trezit. Nu putea să
nege nimic; dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect
atât de neplăcut. Cu adânc respect i-a zis: "Doamne văd că eşti prooroc". Atunci
nădăjduind să-şi aducă conştiinţa la tăcere, s-a îndreptat spre probleme de
controversă religioasă. Dacă Acesta era cu adevărat un profet, fără îndoială că
ar putea să-i dea îndrumări asupra acestor probleme care fuseseră atât de mult
discutate. Cu răbdare Isus i-a îngăduit să ducă vorba acolo unde voia, dar în
acelaşi timp a folosit ocazia pentru a-i aduce la cunoştinţă adevărul. "Părinţii
noştri" a zis ea, "s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în
Ierusalim este locul unde să se închine oamenii". Chiar în faţă se afla muntele
Garizim. Templul lui fusese dărâmat şi nu rămăsese decât altarul. Locul de
închinare formase obiectul unei neîntrerupte certe între iudei şi samariteni.
Unii din strămoşii acestora din urmă făcuseră parte pe vremuri din Israel; dar
din cauza păcatelor lor Domnul îngăduise să fie înfrânţi de un neam idolatru.
Vreme de multe generaţii ei avusese legături cu idolatrii, a căror religie a
molipsit treapta credinţei lor. Este adevărat, ei susţineau că idolii nu făceau
decât să le amintească de Dumnezeul cel viu, Conducătorul Universului; cu toate
acestea oamenii erau mânaţi să se închine la chipurile lor cioplite.
Când templul din Ierusalim a fost rezidit în templul lui Ezra,
samaritenii au vrut să dea şi ei ajutor. Li s-a refuzat însă acest sacrificiu,
şi de atunci a izbucnit o vrăjmăşie cruntă între cele două popoare. Samaritenii
au clădit un templu rival pe muntele Garizim. Aici se închinau lui Dumnezeu după
ritualul mozaic, deşi nu renunţase deplin la idolatrie. Dar peste ei au venit
dezastre, templul lor a fost dărâmat de vrăjmaşi şi părea că se află sub
blestem; cu toate acestea se ţineau de tradiţiile şi de formele lor de
închinare. Ei nu voiau să recunoască templul de la Ierusalim ca locaş a lui
Dumnezeu, nici să admită că religia iudeilor era superioară religiei lor.
Răspunzând femeii, Isus i-a zis: "Crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi
închina Tatălui nici pe Muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la
ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la
iudei". Isus îi dovedise că era liber de prejudecăţile iudeilor faţă de
samariteni. Acum căuta să nimicească prejudecata femeii samaritence contra
iudeilor. Deşi amintise faptul că religia samaritenilor era stricată din cauza
idolatriei, El a spus că adevărurile cele mai mari cu privire la mântuire au
fost încredinţate iudeilor şi că dintre ei trebuia să vină Mesia. În scrierile
sacre, aveau o descriere lămurită asupra caracterului lui Dumnezeu şi a
principiilor guvernării Sale. Isus se aşeza între iudei ca între aceia cărora
Dumnezeu le dăduse o dreaptă cunoştinţă despre Sine. El dorea să înalţe
gândurile femeii deasupra lucrurilor care priveau ceremoniile şi formele,
deasupra controverselor. "Vine ceasul", a zis El "şi acum a venit când
închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr; fiindcă astfel
de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui
trebuie să se închine în duh şi adevăr.
Acelaşi adevăr prezentase Isus şi aici ca şi în faţa lui
Nicodim, când a zis: "Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia
lui Dumnezeu". Ioan 3,3. Oamenii nu ajung în comuniune cu cerul cercetând un
munte sfânt sau un templu sacru. Religia nu trebuie să fie mărginită la forme şi
ceremonii exterioare. Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care
duce la Dumnezeu. Pentru a-L sluji corect trebuie să fim născuţi în Duhul Sfânt.
Aceasta va curăţi inima şi va înnoi mintea, dându-ne o nouă putere de a iubi şi
a cunoaşte pe Dumnezeu. Aceasta ne va face să ascultăm de bună voie de toate
cerinţele Lui. Aceasta este adevărata închinare. Ea este fructul lucrării
Duhului Sfânt. Toate rugăciunile sincere sunt inspirate de Duhul şi asemenea
rugăciuni sunt plăcute lui Dumnezeu. Oriunde un suflet caută pe Dumnezeu se dă
pe faţă lucrarea Duhului şi Dumnezeu Se descoperă acelui suflet. Deoarece
oamenii închinători caută El, El aşteaptă să-i primească şi să facă din ei fiii
şi fiicele Lui.
În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionantă de
cuvintele Lui. Ea n-a auzit niciodată asemenea lucruri nici de la preoţii
poporului nici de la iudei. Când i-a fost descris trecutul vieţii ei, şi-a dat
seama de lipsa ei cea mare. A simţit setea sufletului, pe care apele fântânii
din Sihar n-o putea stinge niciodată. Nimic din ceea ce întâlnise până aici n-a
atras-o către o ţintă mai înaltă. Isus a convins-o că citea tainele vieţii ei şi
cu toate acestea a simţit că îi era prieten, plin de milă şi de iubire. În timp
ce curăţia prezenţei Lui îi condamnase păcatul, El nu rostise nici un cuvânt de
acuzare dar îi vorbise de harul Lui care-i putea înnoi sufletul. Ea a început
să se convingă despre natura Lui. În mintea ei s-a ridicat întrebarea: "Nu cumva
acesta este Mesia aşteptat de atâta vreme?" Ea a zis: "Ştiu că are să vină Mesia
căruia i se zice Hristos; când va veni El are să ne spună toate lucrurile". Isus
i-a răspuns: "Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela ".
Când femeia a auzit acele cuvinte, în inima ei a răsărit
credinţa. Ea a primit vestea cea minunată din gura Învăţătorului divin.
Femeia aceasta era capabilă să înţeleagă. Era gata să primească
cea mai nobilă descoperire; că se interesa de Scripturi, Duhul Sfânt îi
pregătise mintea pentru a primi mai multă lumină. Studiase făgăduinţa din
Vechiul Testament: "Domnul, Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre
fraţii tăi, un prooroc ca mine să asculţi de El!" Deut.18,15. Ea dorea să
înţeleagă această profeţie. Mintea i-a fost deodată luminată. Apa vieţii, viaţa
spirituală pe care Hristos o da fiecărui suflet însetat a început să ţâşnească
în inima ei. Duhul Domnului lucra cu ea. Declaraţia lămurit făcută de Hristos
acestei femei nu putea fi făcut unui iudeu plin de îndreptăţire de sine. Hristos
era mult mai rezervat când vorbea faţă de ei. Ceea ce a fost oprit de la iudei,
ceea ce mai târziu chiar ucenicii au păstrat în taină, a fost descoperit faţă de
ea. Isus a văzut că ea va folosi cunoştinţele câştigate pentru a face şi altora
parte de harul Lui.
La întoarcerea ucenicilor din căutarea lor ei au fost surprinşi
văzând că Mântuitorul vorbea cu femeia. El nu luase apa răcoritoare pe care o
dorise şi nici nu S-a oprit să mănânce din hrana adusă de ucenicii Lui. După ce
pleacă femeia, ucenicii L-au rugat să mănânce. L-au văzut tăcut, absorbit în
meditare. Faţa Lui strălucea de lumină şi se temeau să nu-L întrerupă din
legătura cu cerul. Dar ştiau că este obosit şi că-I este foame, aşa că au
socotit ca o datorie a lor să-i amintească de nevoile Lui fizice. Isus a
recunoscut interesul lor plin de iubire şi a zis: "Eu am de mâncat o mâncare pe
care voi nu o cunoaşteţi".
Ucenicii s-au întrebat cine I-ar fi adus de mâncare; dar El le-a
explicat: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc
lucrarea Lui". Ioan 4,34. Când cuvintele Lui au deşteptat conştiinţa femeii,
Isus S-a bucurat. A văzut că ea bea din apa vieţii şi atunci propria lui foame
şi sete s-au stins. Împlinirea misiunii pentru realizarea căreia părăsise cerul,
îmbărbăta pe Mântuitor în lucrarea Lui şi-L înălţa mai presus de nevoile
omeneşti. Când dădea ajutor unui suflet care înfometa şi înseta după adevăr, era
mai plăcut pentru El, decât să mănânce şi să bea. Pentru El acesta era o
mângâiere şi o înviorare. Facerea de bine era viaţa pentru sufletul Lui.
Răscumpărătorul nostru însetează după recunoştinţă. El flămânzeşte după simpatia
şi iubirea acelora pe care i-a răscumpărat cu sângele Său. El aşteaptă cu o
dorinţă de nespus ca ei să vină la El şi să aibă viaţă. După cum mama aşteaptă
zâmbetul de recunoaştere de la copilaşul ei, care este un semn că inteligenţa se
deşteaptă aşa şi Hristos caută să vadă expresia de iubire recunoscătoare care să
arate că viaţa spirituală a început în suflet. Femeia s-a umplut de bucurie
când a ascultat cuvintele Lui Hristos. Descoperirea minunată aproape că a
copleşit-o. Lăsând vasul de apă, s-a întors în oraş să ducă vestea şi altora.
Isus cunoştea cauza plecării. Faptul că ea lăsase vasul de apă spunea fără
îndoială ce efect au avut cuvintele Lui. Dorinţa arzătoare a sufletului ei era
să primească apa cea vie; ea uitase de ce venise la fântână, uitase de setea
Mântuitorului pe care ea dorise să o împlinească. Cu inima prea plină de bucurie
ea s-a grăbit să ducă şi altora lumina preţioasă pe care o primise. "Veniţi de
vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut", a spus ea oamenilor din cetate.
"Nu cumva este acesta Hristosul?" Cuvintele ei le-au atins inimile. Pe faţa ei
era o nouă expresie, întreaga ei înfăţişare se schimbase. Ar fi vrut şi ei să
vadă pe Isus. "Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El".
Pe când Isus stătea încă pe marginea fântânii, a privit peste
holdele întinse în faţa lor; verdele delicat era mângâiat de auriul luminii
soarelui. Arătând ucenicilor lui această scenă, a folosit-o ca simbol: "Nu
ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată Eu vă spun: Ridicaţi-vă
ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş". În timp ce
vorbea, El se uita la grupele care veneau spre fântână. Mai erau patru luni până
la seceratul grâului, dar se găsea o recoltă gata pentru seceriş.
"Cine seceră" a zis El "primeşte o plată şi strânge roadă pentru
viaţa veşnică; pentru că şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în
acelaşi timp. Căci în această privinţă este adevărată zicătoarea: Unul seamănă,
iar altul seceră". Aici în serviciul sfânt datorat lui Dumnezeu, Hristos arăta
pe cei ce primesc Evanghelia. Ei trebuie să fie slujitorii Lui. El cere o
slujire individuală. Şi fie că semănăm fie că secerăm, lucrăm pentru Dumnezeu.
Unul seamănă sămânţa, altul adună recolta; şi amândoi, atât secerătorul cât şi
semănătorul, primesc o plată. Ei se bucură împreună de răsplata muncii lor.
Isus a zis ucenicilor: "Eu v -am trimis să seceraţi acolo unde
nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit şi voi aţi intrat în osteneala lor!"
Mântuitorul privea în viitor la mare adunare din ziua Cincizecimii. Ucenicii nu
trebuiau să privească acesta ca un rezultat al eforturilor lor. Ei intrau în
osteneala altor oameni. Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredinţase
sămânţa Cuvântului servilor Săi credincioşi pentru a o semăna în inima
oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forţă atotputernică, lucrase în tăcere
dar cu succes pentru a produce recolta. Roua, ploaia şi lumina harului lui
Dumnezeu se dăduseră pentru a împrospăta şi a hrăni sămânţa adevărului. Hristos
era pe punctul de a uda sămânţa cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a
fi împreună lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună lucrători cu Hristos şi cu
bărbaţii sfinţi de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în ziua
Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Acesta a fost
urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui.
În cuvintele spuse femeii la fântâna se semănase sămânţa bună şi
cât de repede se ajunsese la recoltă. Samaritenii au venit, au ascultat pe Isus
şi au crezut în El. Adunându-se în jurul Lui la fântână L-au asaltat cu
întrebări şi au primit cu bucurie explicaţiile Sale cu privire la multe lucruri
pe care nu le înţeleseseră. În timp ce ascultau, încurcăturile lor au început să
dispară. Ei erau ca nişte oameni într-o mare întunecime, care urmăresc o rază de
lumină până găsesc ziua. Dar nu erau mulţumiţii cu această convorbire scurtă.
Dorinţa lor era să audă mai mult şi împreună cu ei să-L asculte pe acest minunat
Învăţător şi prietenii lor. L-au invitat în cetatea lor şi L-au rugat să rămână
cu ei. Timp de două zile a rămas în Samaria şi mult mai mulţi au crezut în El.
Fariseii dispreţuiau simplitatea lui Isus. Ei nu voiau să ia
seama la minunile lui Isus şi cereau un semn că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar
samaritenii n-au cerut nici un semn şi Isus n-a făcut altă minune între ei decât
să descopere femeii samaritence la fântână tainele vieţii ei. Şi cu toate
acestea mulţi L-au primit. În bucuria lor cea nouă au spus femeii: "Acum nu mai
credem din pricina spuselor tale, ci din pricina că L-am auzit noi înşine şi
ştim că Acesta este în adevăr Hristos, Mântuitorul lumii ".
Samaritenii credeau că Mesia trebuia să vină nu numai ca
Răcumpărător al iudeilor, ci al lumii întregi. Duhul Sfânt prezise prin Moise că
Mesia trebuie să vină ca un profet trimis de Dumnezeu. Prin Iacov se dăduse
declaraţia că la El se vor aduna popoarele; iar prin Avraam, că în El se vor fi
binecuvântate toate neamurile pământului. Locuitorii din Samaria întemeiau
credinţa lor în Mesia pe aceste pasaje din Scriptură. Deoarece iudeii dăduseră o
greşită interpretare profeţilor de mai târziu, atribuind primei veniri slava lui
Hristos de la a doua venire, samaritenii se simţiseră îndemnaţi să desconsidere
celelalte Scripturi, făcând excepţie numai cu cele venite prin Moise. Dar din
moment ce Mântuitorul dăduse la o parte aceste interpretări greşite, mulţi
dintre ei au primit atât profeţiile celelalte cât şi cuvintele lui Hristos spuse
cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
Isus începuse să dărâme zidul de despărţire dintre iudei şi
neamuri şi să predice lumii mântuirea. Cu toate că era iudeu, a mers foarte
bucuros între samariteni, fără a mai lua în seamă deprinderile fariseice ale
neamului Său. În ciuda prejudecăţilor lor, El a primit ospitalitatea acestui
popor dispreţuit. A dormit sub acoperişul lor, a mâncat cu ei la mesele lor -
gustând de hrana pregătită şi servită de mâinile lor - a învăţat pe străzile lor
şi i-a tratat cu cea mai mare amabilitate şi curtenie.
În templul de la Ierusalim, un zid scund despărţea curtea din
afară de părţile celelalte ale clădirii sacre. Pe zidul acesta erau inscripţii
în diferite limbi, făcând cunoscut că numai iudeii aveau dreptul să treacă de
acest hotar. Dacă cineva dintre neamuri ar fi îndrăznit să treacă de zidul
acela, însemna că a desconsiderat templul şi slujbele lui, a atras neamurile
către Sine prin legături de simpatie omenească, în timp ce harul Lui dumnezeiesc
le aducea mântuirea pe care iudeii o lepădaseră. Rămânerea lui Isus în Samaria
trebuia să fie o binecuvântare pentru ucenici, care se găseau încă sub influenţa
bigotismului iudaic. Ei credeau că din credincioşia faţă de naţiunea lor li se
cerea să cultive ura faţă de samariteni. Se mirau văzând pe Isus cum Se poartă.
Cu toate acestea n-au putut refuza să urmeze exemplul Lui şi în cele două zile
cât au rămas în Samaria şi-au stăpânit prejudecăţile, din respect faţă de Isus;
dar în inima lor, nu erau mulţumiţi. Înţelegeau cu greu că în locul dispreţului
şi urii trebuiau să cultive milă şi iubire. Dar după Înălţarea Domnului şi-au
adus aminte de învăţăturile Lui şi la-au înţeles mai bine. După revărsarea
Duhului Sfânt, ei şi-au adus iarăşi aminte de privirea Mântuitorului, de
cuvintele Lui, de respectul şi duioşia cu care Se purta faţă de străinii aceştia
dispreţuiţi. Când mai târziu Petru a mers în Samaria, a arătat acelaşi spirit în
lucrarea sa. Când Ioan a fost chemat la Efes şi la Smirna, şi-a adus aminte de
cele întâmplate la Sihem şi inima s-a umplut de recunoştinţă pentru Învăţătorul
dumnezeiesc care, prevăzând dificultăţile pe care ei trebuiau să le întâmpine,
le-a dat ajutor prin propria Sa pildă. Mântuitorul împlineşte acum aceeaşi
lucrare ca atunci când a oferit apa vieţii femeii din Samaria. Aceia care se
numesc urmaşi ai Lui pot dispreţui şi alunga pe cei dispreţuiţi de oameni; dar
nici împrejurările naşterii sau naţionalitatea, nici modul de viaţă nu pot
îndepărta iubirea lui de la fiii oamenilor. Oricărui suflet, oricât de păcătos
ar fi, Isus îi zice: "Dacă ai fi cerut de la Mine, ţi-aş fi dat apă vie".
Chemarea Evangheliei nu trebuie să fie restrânsă şi prezentată
numai câtorva aleşi despre care noi credem că ne-ar face onoare dacă ar primi-o.
Solia trebuie să fie adresată tuturor. Oriunde se găsesc inimi deschise pentru a
primii adevărul, Hristos era gata să dea învăţătură. El le descoperă pe Tatăl şi
închinarea plăcută Aceluia care citeşte în inimi. Pentru unii ca aceştia nu
vorbeşte în pilde. Atât lor, cât şi femeii la fântână, El zice: "Eu, Cel care
vorbesc cu tine, sunt Acela". Când Isus S-a aşezat pentru odihnă la fântâna lui
Iacov, El venea din Iudeea, unde lucrarea Lui adusese puţine roade. El fusese
lepădat de preoţi şi de rabini şi înşişi oamenii care îşi ziceau ucenicii Săi nu
ajunseseră să înţeleagă caracterul Său dumnezeiesc. Era obosit şi flămând; cu
toate acestea nu a neglijat ocazia de a vorbi unei singure femei, deşi era
străină, fără legături cu Israel şi ducând o viaţă de păcat făţiş.
Mântuitorul nu a aşteptat să se adune lume multă. Adesea începea
să dea învăţătură fiind de faţă numai câţiva, dar unul câte unul se opreau să
asculte până când o mare mulţime asculta cu uimire şi temere cuvintele lui
Dumnezeu vorbite de Învăţătorul trimis de sus. Cel care lucrează pentru Hristos
nu trebuie să se lase dus de ideea că el n-ar putea vorbi cu aceeaşi râvnă la
ascultători ca şi la marea adunare. S-ar putea întâmpla să fie un singur
ascultător al soliei; dar cine poate spune cât de mare ar fi influenţa acestuia?
Pare un lucru mic chiar şi pentru ucenici ca Mântuitorul să-Şi piardă vremea cu
o femeie din Samaria. Dar El a discutat mai serios şi mai elocvent cu ea decât
cu împăraţii, sfetnicii sau marii preoţi. Învăţăturile spuse femeii aceleia au
fost repetate până în cele mai îndepărtate părţi ale pământului. Îndată ce a
aflat pe Mântuitorul, samariteana a adus la El şi pe alţii. Ea s-a dovedit un
misionar mai harnic chiar decât ucenicii. Ucenicii n-au văzut nimic în Samaria
care să arete că era un câmp promiţător. Gândurile lor erau aţintite asupra unei
lucrări mari, care trebuia să se facă în viitor. Nu vedeau că în jurul lor chiar
era o recoltă care trebuia adunată. Dar prin femeia pe care o dispreţuiau, o
întreagă cetate a fost adusă la Mântuitorul. Ea a dus îndată lumina la semenii
ei.
Femeia aceasta reprezintă lucrarea unei credinţe practice în
Hristos. Fiecare ucenic adevărat era născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca
misionar. Acela care bea din apa vie devine un izvor de viaţă. Primitorul devine
un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în pustie, curgând
pentru a răcori pe toţi şi făcând pa cei gata să piară, doritori de a bea din
apa viaţii.
Ellen White este sectara !
RăspundețiȘtergere