PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA , DIN DUMINICA A DOUĂZECEA DUPĂ RUSALII !

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii
( Despre mila lui Dumnezeu )

Şi văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plînge! (Luca 7, 13)

Iubiţi credincioşi,

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzînd-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).
Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi Duhul Sfînt ne încredinţează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).
Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).

Iubiţi credincioşi,

Cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.
Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfîntul Maslu în biserici, pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se şi îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor, plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.
Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitîndu-se la cer şi suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mîngîiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi. Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45).
Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfîntul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morţii nu I-a dat.
Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima, atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).
Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?
Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul omenesc.
Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?
Aşadar, fraţii mei, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).
Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea celor răi, datorită celor drepţi.
Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele şi se căiesc de păcatele lor.
Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-şi lase cel necredincios căile sale şi omul fărădelegii sfaturile sale şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi va fi miluit (Isaia 55, 7). Şi prin marele prooroc Ieremia, acelaşi lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut şi va păzi toate poruncile Mele şi va face dreptate şi milă, cu viaţa va trăi şi nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninţă pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă şi zice prin proorocul Osea: Ascultaţi cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credinţă, nici milă şi nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot aşa şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanţi, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34).
Cu adevărat, fraţii mei, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila şi milostivirea lui Dumnezeu şi în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăinţă. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).
Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta credinţă pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul şi l-au dus legat cu cătuşe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz şi strîmtorare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de adîncul răutăţilor şi al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adîncul inimii sale a se ruga şi a cere milă şi îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima şi, rugîndu-se, zicea:
Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale; Care ai încuiat adîncul şi L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Tale...
Iar fiindcă era legat în lanţuri de fier şi nu putea să-şi plece genunchii săi la rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mîntuieşte-mă şi pe mine nevrednicul după mare mila Ta şi Te voi proslăvi în toate zilele vieţii mele...
După această rugăciune plină de umilinţă, Manase a fost ascultat de Dumnezeu şi nu numai că a fost miluit şi iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci şi din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu şi l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăţia pierdută şi pînă la sfîrşitul său a împărăţit peste Israel, neîncetînd a se pocăi şi a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.
Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului său.
Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mîntuirii.
Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să facem milă cu semenii noştri. Sînt atîţia oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pîine dăruite, cu dragoste. Sînt atîţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt atîţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mîntui, că zice Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).
Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, şi să ne ajute a face milă ca să dobîndim iertare şi Cerească Împărăţie care nu va mai avea sfîrşit. Amin.